Rob (2)

 

 La început era doar o relație de prietenie între doi colegi de muncă, însă treptat discuțiile si glumele au început să sune a flirt, privirile mai lungi și încărcate de înțeles. Seara stăteam la fereastră și scrutam strada lungă în căutarea pașilor lui- un mers relaxat, unduios, ca și cum nu îl aștepta nimeni nicăieri, niciodată. Ziua traversam intersecția ținând strâns mapa cu manuscrisul, atentă să nu îi ratez cumva prezența printre atâtea fețe cunoscute. Și simțeam că toți își dau seama pe cine caut, de parcă începusem la unison cu atâtea femei să tânjesc după același bărbat. Doar o impresie. Rob nu era frumos. Dimpotrivă, dacă nu îl cunoșteai îți părea chiar insignifiant. Tot farmecul stătea în mobilitatea trăsăturilor lui, vocea profundă și privirea visătoare. În felul în care intona cuvintele și căldura prezenței lui. 

 Într-o dimineață aștepta în fața teatrului: 

- Am venit să te văd. 

 I-am făcut semn să intre în timp ce-mi simțeam inima bătând și-n piept și în timpane. Ne-am așezat pe două scaune aleatorii din sala roșie, iar el mi-a luat mâna într-a lui și m-a privit câteva clipe înainte să dea glas gândurilor care îl chinuiau vizibil:

 - Ce-ar fi să fugim împreună? 

- Cum...? Unde...? 

- Oriunde. Găsim noi un loc unde să nu ne găsească. Ce spui? 

Am ezitat câteva minute înghițind un nod care mi se pusese-n gât, apoi l-am privit cât am putut de serioasă: 

- Nu pot fugi de viața pe care o am. Nu este atât de simplu pe cât ți se pare ție. 

- Nu am spus că e simplu. Dar nici drept nu este să fii nefericită. 

- Dar nu sunt... Am tăcut sub privirea lui întrebătoare. Știa că sunt nefericită. 

- Măcar încearcă! Uite, imaginează-ți: noi doi departe de orașul ăsta, doi străini între străini, nimeni nu ne știe și nu ne cere socoteală. 

- Dar el...? A oftat adânc, aproape dramatic și cu exasperare. Știa că există un el care îmi era soț de 10 ani și pe care nu îl puteam părăsi ca și cum n-ar fi contat vreodată. Mi-a strâns mâna mai tare și a zâmbit tăcut. L-am condus până la ieșire fără să ne mai spunem nimic. 

 Câteva zile nu am mai știut de el și așteptarea a fost un chin. Îl vedeam pretutindeni, îi auzeam vocea chiar și când eram singură în casă. Râdeam în sinea mea la vechile lui glume în timp ce plimbam absenta legumele dintr-o parte într-alta a farfuriei. Bogdan mă observa și nu spunea nimic. 

  La sfârșitul săptămânii, după ultimul spectacol, am făcut turul teatrului pentru a verifica dacă totul este la locul lui și pe una dintre băncile din culise am găsit un buchet de flori. Pe bilețel scria "Mi-era dor să te văd zâmbind!" Am zâmbit fără să îmi dau seama și am știut că pașii pe care ii auzeam erau ai lui. M-a cuprins in brațe și parfumul său combinat cu mirosul de țigară m-a purtat în locul acela de care îmi vorbise, locul unde nu ne știa nimeni. 

 Am petrecut câteva luni ca doi tineri îndrăgostiți, furisandu-ne în culise, seara târziu prin cafenele sau la marginea orașului unde se-ntindea parcul cu nesfârșitul lui lac. Eram fericită ca o adolescentă. Iar el era tandru și atent. 

Secretul pe care îl purtam- și despre care credeam că nu-l mai cunoaște nimeni- ne făcea să ne îndrăgim și mai mult, iar escapadele erau din ce în ce mai meticulos plănuite și îndelung savurate. Însă despre fugă nu a mai adus vorba, părea că situația prezentă îi convenea mai mult. Eu mă întorceam acasă copleșită de vină, în timp ce el se oprea într-un bar și bea, cânta și râdea până noaptea târziu ca un îndrăgostit la prima lui cucerire. Eram atât de orbită de noua mea viață plină de strălucire și fascinație încât am dat uitării măruntele bârfe ce se auzeau prin oraș.

Rob

 Când m-am mutat în oraș, Rob lucra ca inginer și străbătea toată ziua drumurile supraveghind și dând indicații pentru niște lucrări de reabilitare a scărilor de bloc. Se vorbea despre el că este un om cumsecade, doar că dăduse în patima băuturii în urma unei aventuri eșuate din tinerețe, după cum aveam să aflu mai târziu. Toată lumea îl știa și era un fel de omul bun la toate, astfel am ajuns să colaborez cu el pentru montarea unui decor de spectacol. Nu era nimic complicat, doar câțiva îngerași ridicați pe niște scripete, însă a părut să îi placă atât de mult ce se petrecea pe scenă încât a rămas până la seara spectacolului. Astfel am aflat multe despre el, îi plăcea să vorbească despre tinerețe și să se laude, iar povestea lui preferată era că se născuse într-o familie de țigani și mama sa, minoră și săracă, îl dăduse unor rude îndepărtate să aibă grijă de el. Văzându-i ochii verzi și părul bălai, era greu să crezi că e adevărat, însă povestea cu atâta haz încât nimeni nu se-ndura să îl contrazică. 

 După spectacol m-a condus până acasă și în fața ușii, stânjenit cum nu-l mai văzusem vreodată, a făcut un pas spre mine și mi-a spus:

 - Tu ești o fată neobișnuită.

 - Ce vrei să spui? l-am întrebat amuzată că folosise cuvântul "fată" pentru o femeie de aproape 40 de ani cât aveam pe atunci. 

- Ești mereu senină și zâmbitoare, uite la oamenii din jurul nostru ce mohorâți sunt. Ești ca o zi de primăvară, de asta îmi place să te am prin preajmă. 

 - Atunci va trebui să vii mai des la teatru.

 - Asta nu pot să ți-o promit. 

 - Bine, Rob, ne mai vedem! și am intrat în casă. 

 Îl vedeam de la fereastră stand nehotărât în fața ușii, apoi a plecat agale pe străduța întunecată. 

   Se spunea prin oraș că fata pe care o iubise când avea vreo 20 de ani se aruncase în Siret și numai el putea ști din ce motiv, însă oamenilor le place să teasa povești și să învăluie tragediile într-o aură de legendă. 

 A doua zi l-am întâlnit în drum spre teatru. Mergea fluierând cu casca de protecție pe cap și cafeaua în mână, a zâmbit lung când m-a văzut și a trecut mai departe. Atunci, în scurtele secunde când am trecut umăr pe lângă umăr, mi-am dat seama cât de atrasă eram de el și asta a complicat totul.

 

(va urma)

 

 

Noapte de iarnă

 Ninge cu fulgi ușori, vibranți, ca dintr-o altă lume, iar noi, cu obrajii arzând de frig și mâinile întinse, căutăm izbăvirea în răcoarea zăpezii și a cerului rece de sticlă. O seară încremenită, cu sunete înfundate de pași și chiote răzlețe, cu oameni ridicându-se semeți și totuși caraghioși: nas de morcov, ochi de nasturi, brațe din crengi uscate.

O mamă construiește un topogan de zăpadă pentru cei trei prichindei nerăbdători și alți copii, văzând minunăția, își așteaptă cuminți rândul la joacă.

Este seara în care tații își schimbă cămașa cu un hanorac și ceasul cu mănușile și se avântă în zăpadă cu nostalgia copilăriei pe chip, alunecă la vale pe sănii improvizate, strigă și râd spre deliciul copiilor.

Iar bunicii, încercați de dureri surde, își târăsc pașii prin covorul scârțâitor și deapănă amintiri despre vremurile trecute în care zăpezile ajungeau până la streașina casei: "Ca să ieșim la puț sau la toaletă, ne făceam potecă prin nămeți"

 Nici câinii nu se lasă mai prejos și, plimbați anevoie de stăpânii lor, își înfig lăbuțele înghețate în nea și tremură din tot corpul, privind întrebători: "Pentru asta m-ai scos afară?!"

O noapte de vis în care timpul pare suspendat în trecut și orice miracol este posibil.