Noapte de iarnă

 Ninge cu fulgi ușori, vibranți, ca dintr-o altă lume, iar noi, cu obrajii arzând de frig și mâinile întinse, căutăm izbăvirea în răcoarea zăpezii și a cerului rece de sticlă. O seară încremenită, cu sunete înfundate de pași și chiote răzlețe, cu oameni ridicându-se semeți și totuși caraghioși: nas de morcov, ochi de nasturi, brațe din crengi uscate.

O mamă construiește un topogan de zăpadă pentru cei trei prichindei nerăbdători și alți copii, văzând minunăția, își așteaptă cuminți rândul la joacă.

Este seara în care tații își schimbă cămașa cu un hanorac și ceasul cu mănușile și se avântă în zăpadă cu nostalgia copilăriei pe chip, alunecă la vale pe sănii improvizate, strigă și râd spre deliciul copiilor.

Iar bunicii, încercați de dureri surde, își târăsc pașii prin covorul scârțâitor și deapănă amintiri despre vremurile trecute în care zăpezile ajungeau până la streașina casei: "Ca să ieșim la puț sau la toaletă, ne făceam potecă prin nămeți"

 Nici câinii nu se lasă mai prejos și, plimbați anevoie de stăpânii lor, își înfig lăbuțele înghețate în nea și tremură din tot corpul, privind întrebători: "Pentru asta m-ai scos afară?!"

O noapte de vis în care timpul pare suspendat în trecut și orice miracol este posibil. 

Imaginea de ansamblu

   Când te îndepărtezi puțin, vezi imaginea de ansamblu- ca în fața unui tablou impresionist- și realizezi cât de multe lucruri bune ți s-au întâmplat și ce darnică a fost viața. O casă frumoasă, uneori dezordonată, cu miros de bețișoare parfumate, un soț care nu îți este doar partener, ci și coechipier în "jocul" de-a părinții sau o soție iubitoare care te așteaptă seara cu zâmbetul pe buze, un copil zburdalnic, sănătos și isteț, părinții încă tineri și de-un real ajutor, bunicii ce te-așteaptă în fiecare weekend cu brațele deschise și mâncarea sfârâind în cuptor. 

  În tot acest haos în care lumea a intrat ca-ntr-o cursă nebună, ne-a mai rămas iubirea, atât cât e ea- puțină și doar pentru aproapele cel mai apropiat. Suntem mici enclave așteptând negreșit următorul val. însă, până atunci, până când planeta asta mâhnită nu ne va mai suporta, să ne bucurăm de puținul atât de valoros pe care îl avem!

 

Noiembrie cald

 Se așterne covor de frunze multicolore ce trosnesc plăcut sub tălpi grăbite, iar când și când vântul le ridică-ntr-un dans amețitor. Mici vârtejuri te îmbie să pășești, se spune din strămoși că-i lucrarea diavolului.

 Ne plimbăm domol prin parcul amorțit, tu cu tricicleta ta roșie, râzând și chiuind de preaplin de veselie, eu urmându-te ca un paznic neînfricat.

 Rațele au ieșit pe mal, la soare, măcănind de zor, iar ciorile "ce mănâncă acolo, mami?" se ciondănesc pe un miez de nucă proaspăt scos din coajă. Mai departe, înghețată îmbietoare- de ce nu, doar este zi de primăvară! și un cățel așteptându-și rândul la coadă spre amuzamentul copiilor.

 Iar în tot acest mic vacarm, dimineața pare mai colorată, uitată-i bruma de altădată și mirosul veșted, bătrânesc al toamnei.

Ultimele zile de vară

"Cu tristețe-n suflet simt cum moare vara", cum spunea (și o repetă an de an) poetul din viața mea. O vară călduroasă, necrutățoare cu frunzele care se scutură-n mormane arămii, cu animalele străzilor jinduind după o picătură de apă și cu noi, oamenii, care răsuflăm greu, la limita leșinului, în orele de vârf. Pentru prima oară în viață aștept răcoarea toamnei, ploile calde, monotone și un strop de aer proaspăt!

 Cu toate astea îmi va fi dor de mare, pe care o văd mai rar decât mi-aș dori. De aș fi întrebată ce îmi place cel mai mult acolo, răspunsul nu ar fi orele petrecute adormită pe un șezlong sau mirosul de pește prăjit, nici muzica bubuind din difuzoare.

Pentru mine, apropierea de mare este ca o a doua casă, un loc în care îmi pun gândurile în ordine, citesc o carte bună sau privesc mereu la fel de entuziasmată zborul pescărușilor pe deasupra apei. Este senzația de beatitudine pe care o trăiesc de fiecare dată când mă las îmbrățișată de mare, plutind cu fața scăldată-n soare și zâmbetul pe buze. Nemărginirea ei și apusurile spectaculoase care îmi răcoresc pielea arsă de soare. 

Și timpul atât de scurt pe care îl am, vară de vară, să mă bucur de toate astea.

Reîntoarcere

    Stătea cu bărbia sprijinită în palmă și privirea spre fereastra întredeschisă. Am făcut câțiva pași spre ea și am simțit parfumul de iasomie de care se leagă cele mai frumoase amintiri din copilăria mea, când o îmbrățișam cu chipul afundat în șalul de pe umărul ei sau când îi adormeam în brațe seara, cu glasurile personajelor animate pe fundal. Pentru o clipă m-am simțit din nou copila ce ridica ochii veseli spre buna ei mamă.

- Cum te simți? am întrebat-o.

A tresărit și m-a privit ca prin ceață, fără să mă recunoască.

- Aaa, tu erai! și în obraz i-a apărut o cută ce cândva era o gropiță. Sunt bine, știi cum e...

- la ce te uiți?

- Tatăl tău sapă grădina, i-a scăpat o parcelă.

Am înghițit în sec și mi-am încrucișat mâinile să nu mai simt junghiul din stomac.

- Tata nu este aici.

- Ba da, uite-l...

Un bărbat între două vârste, îmbrăcat într-o haină ponosită, plimba un furtun prin iarba deasă și culcată la pământ fără vreo intenție de a o uda. Simțindu-ne privirea, a ridicat ochii și a făcut un semn de salut milităresc cu mâna la frunte.

- Vezi, nu este tata...am insistat cu vocea cât mai calmă.

- Îmi spui ce să văd?

- Nu, așa este...Dar pe mine mă vezi? i-am luat mâinile și i le-am lipit de obrajii mei.

- Amina, tu ești prea singură, așa-i?

- De ce spui asta?

- Vii prea des pe aici.

-Mamă...

-Ssst, sunt bine. Doar avem nevoie să mai stăm singuri, eu și cu tatăl tău. Mereu ne întrerupe cineva când vorbim.

- Ce vorbiți?

- De tine, de fratele tău, de munte, de vreme și amintiri...Încă avem multe să ne povestim.

- Mă bucur, mamă! Mă bucur că încă vă înțelegeți, îi spun cu vocea tremurândă. Mereu v-ați iubit!

- Da, da, așa e, da...

Și-a luat ușor mâinile dintr-ale mele și s-a întors spre fereastră, zâmbind propriilor amintiri. M-am ridicat de lângă ea cu gândul să-i sărut fruntea, când în cameră a intrat femeia aceea în alb, cu privirea obosită, și a pus pe noptieră o tavă încărcată cu boluri aburinde și câteva flacoane de pastile.

- E ora mesei, Rodica!

- Eu am să...

- Da, da, sigur, a spus asistenta. Azi este melancolică, poate reveniți și mâine.

- Dar știți că îl vede pe tata?

- Se întâmplă tot mai des. Se îndepărtează de realitate și totuși pare mai liniștită, mai...cum să spun...

- Împăcată?

- Da, așa!

Mi-am luat rămas bun și am ieșit din încăpere cu sufletul greu. Ajunsă în curte, o caut cu privirea: e acolo, la fereastră și pentru o clipă îmi pare că plec într-o excursie din care mă voi întoarce nerăbdatoare să îi povestesc tot ce am trăit, așa cum făceam pe vremuri...