Oraşul

Bulevardul Primăverii este pustiu, în timp ce fulgii de nea acoperă urmele zilei trecute. Sub un felinar, un cuplu îşi impărtăşeşte promisiuni de nopţi fără somn şi dimineţi cu ceai de măr, biscuiţi şi cearcăne grele. La umbra înserării, mâinile lor se ating, reci şi tremurande, iar râsul fetei răsună sinistru între clădirile gri, cu balcoane închise.
- Nu râde, să nu ne audă! şopteşte el, încetand s-o mai gâdile.
-Cine...?
O pisică sare din copac, pusă pe fugă de un motan cafeniu cu ochi luminoşi.
-Cine? repetă ea privind in jur, şi presându-şi sânul cu mâna pentru a-şi domoli bătăile inimii.
-Oraşul, iubito.
Râsul continua, mai vesel.
-Prostuţule, ce-i pasă oraşului de noi?
Ca raspuns, de departe- dintr-o cămăruţă cu lumina stinsă- răsună o sonată a lunii desprinsă de pe clapele unui vechi pian. Cei doi tineri ascultă cu răsuflarea tăiată, încercând să desluşească de unde se aude melodia în al carei ritm fulgii par că dansează . Din ce în ce mai lin, din ce în ce mai voalat, până se strivesc fără zgomot de pavajul albit, iar sunetul încetează.
Ea îl priveşte întrebătoare, el o priveşte calm.
-E doar oraşul. El e mereu treaz şi ascultă şi râde la prea multe poveşti de iubire, la promisiuni grăbite şi inutile, la noi...Nimic nu-i nou pentru el.
Ea tace, gânditoare, cu un zâmbet pierdut pe buze.
-Eu cred că e trist acum, fiindca s-a înşelat. Credea că a văzut şi a auzit tot, dar nu e aşa. Până acum nu a ştiut de noi.
Şi-ncepe să râdă mai tare, iar glasul ei se-ntoarce cu ecou, apinzând lumini în case, făcând să apară chipuri somnoroase la ferestre iar din cămăruţă sonata începe mai veselă, readucând viaţa în noaptea oraşului amorţit.

Simfonie de iarnă

Răcoarea dimineţii pătrunde pe sub uşă, dând parcă un sens steluţelor de gheaţă formate la geam. Din curte vin ca-ntr-un tropot nebunesc sunet de tobe şi glasuri de copii. Orice cuvânt ar spune sună la fel în vâltoarea dimineţii...domn domn dom dom do do...,iar toba le ţine isonul, trezind câinii din sat şi creând un vacarm drăcesc în care nici cel mai îndârjit om nu ar mai putea adormi la loc.
Covrijii stau înşiraţi pe-o funie atârnată de-un cui, iar paşii mamei se apropie grăbiţi, urmaţi de scârţâitul uşii:
- Trezeşte-te, mamă, e ora prânzului.
După câteva clipe, glasurile încetează mulţumite de recompensă şi liniştea se reaşterne. Doar un câine în depărtare mai scoate-un "ham" doar ca să fie...

Monica se-ntinde şi cască prelung. Răsuflarea ei se-mprăştie în aburi; în sobă lemnele sunt deja scrum rece. Cu mişcări molatece şi troznituri de oase, se ridică din pat şi-şi îmbracă rochia pregătită de cu seara: acea rochie păstrată doar pentru astfel de ocazii. îşi împleteşte părul, lung şi castaniu, şi-şi înviorează obrajii cu apă rece ca gheaţa, rămasă cine ştie de când în ligheanul de lângă sobă.
În bucătărie miroase a sarmale, miros pe care Monica îl asociază copilăriei. Mănâncă pe fugă şi-şi îmbracă haina groasă, apoi iese în curte. Aici, frigul pare să se fi domolit o dată cu primii fulgi răzleţi de nea. Pe uliţă iarna e liniştită şi atât de strălucitor e albul zăpezii, încât ochilor le ia câteva clipe să se obişnuiască cu el. Până la şcoala din sat, drumul e drept şi uşor monoton; drum pe care ea l-a parcurs de nenumărate ori, în fiece anotimp al anului. Îi cunoaşte fiecare plop şi fiecare piatră, iar gardul roşu al curţii e-mpovărat de omăt acum şi pare la fel de alb ca tot peisajul.
Cu privirea plecată, Monica intră în sala de festivitate şi merge direct în spatele cortinei grele de catifea verde unde o aşteaptă profesoara ei. Murmurul tinerilor din sală îi face inima să bată mai tare şi, cu mâinile tremurânde, ridică vioara. O priveşte lung, ca pe o fiinţă vie- o bună şi veche prietenă, şi îşi adună puţinul curaj rămas atunci când îşi aude numele strigat de dincolo de cortină.
Intră pe scenă cu pas nesigur, în aplauzele colegilor şi aruncă o privire peste capetele celor prezenţi; undeva, în colţul drept al sălii, zăreşte chipul drag al tânărului care, fără să ştie, i-a fost luni de-a rândul inspiraţia şi personajul principal al visurilor ei adolescentine.
Cu răsuflarea tăiată, îşi rezeamă vioara pe umăr, în curbura gâtului, şi îşi începe repertoriul. O notă falsă dă tonul râsetelor în sală. Şoaptele profesoarei din spatele cortinei o derutează, murmurul şi foşnetul incert al sălii se intensifică cu fiecare ezitare a ei. Tâmplele-i zvâcnesc o dată cu bătăile inimii şi simte că ar vrea să fugă, dar picioarele nu o mai ascultă. Rămâne pe loc, cu ochii închişi, cu vioara în aşteptare. Şi-ncepe...
Sunetul dulce şi trist al viorii se înalţă în încăpere, glasurile amuţesc în aşteptare şi totul devine cântec.
Afară, fulgii coboară în ritm de vals peste natura tăcută, împletind încă un fir în covorul moale al iernii.

Dragostea e ca o piersică verde

Dragostea e ca o piersică verde, ar spune un copil. O zăreşti accidental printre frunze primăvara timpuriu, în timp ce te joci de-a v-aţi ascunselea cu copiii din sat. E crudă încă, îţi poţi da seama, şi singura din pom. O priveşti îndelung, salivând la gustul şi culoarea ei viitoare. Şi aştepţi.
În fiecare dimineaţă e acolo, din ce în ce mai pârguită, cu rouă proaspătă prelingându-se de-a lungul pufului abia răsărit. Şi o acoperi cu frunze, ca nu cumva un copil nerăbdător să o culeagă prematur. Curând alte piersici se zăresc timid prin verdele pomului, dar niciuna nu e la fel de frumoasă ca prima. Şi aştepţi.
Nicio zi nu e suficient de bună pentru a o culege şi nu te hotărăşti. Oare s-a copt? Pomul e plin deja cu alte piersici la fel de colorate, derutante, suficiente pentru ceilalţi copii. Dar ei nu mai aşteaptă, ci le culeg grămadă în coşuri împletite, castroane de metal şi chiar în poala rochiei, ducându-le acasă fericiţi. Iar dimineaţa când te trezeşti cu inima strânsă la gândul lipsei ei, alergi desculţ prin grădină spre pomul cel golit şi constaţi neputincios că acum dragostea ta e doar...un pandişpan cu piersici.

În ziua de azi oricine poate fi poet

În ziua de azi oricine poate fi poet.
Nu-i nevoie de rimă, de ritm sau măsură
Tot ce trebuie să faci e să înşiri
Sentimente aleatorii,
Un gând hoinar şi melancolic,
Reţeta unei prăjituri de casă
Şi câteva vorbe de duh.
Apoi adaugi un titlu pompos
Sugestiv şi de prisos
(fără rimă, ţine minte!)
Şi te semnezi la sfârşit
Gata capodopera!

Câţiva nătăfleţi, desigur,
O să găsească profunzimi de nepătruns
Şi geniu demn de-un Eminescu
În cele câteva zeci de rânduri
Inutile.
( care totuşi strâng suspine virtuale
mai ceva ca filmele cu vampiri adolescenţi)

În numele tău

- Eşti sigură că mai ai nevoie de asta? am întrebat-o, sperând să-mi observe tristeţea din glas.
- Da, te rog. Doar zece minute. Pentru ultima oară, promit! şi s-a aşezat în faţa măsuţei, cu mâinile întinse parcă pentru a se năpusti asupra ei imediat după aprobarea mea.
- Bine...Începe tu prima.
Grăbită şi veselă ca o şcolăriţă, a pus sticluţa cu lichidul vişiniu pe măsuţă. M-a privit lung, îndatoritoare, apoi a turnat câteva picături în fiecare cupă.
- Te iubesc! mi-a şoptit cu un lung suspin.
Amândoi, în acelaşi timp, am băut licoarea. Ea, fericită, eu nedumerit. Pentru ce mai avea nevoie de o ultimă încercare ? De o lună de zile era mai tăcută, mai gânditoare, mai absentă decât de obicei. Ultimul vis părea să nu-i fi adus nicio mulţumire deşi ne-am reîntâlnit ca întotdeauna, într-un decor atât de cunoscut- decorul primei noastre zile petrecute împreună. Zâmbea, mă strângea de mână şi-mi şoptea: "Ne-am regăsit", iar vântul şuiera cu ecou în tunelul rece. Era şapte seara şi ştiam amândoi că în acea zi ne vom săruta, însă apropierea se lăsa aşteptată, pavăză fiind inocenţa ei care mă intimida, sfiiciunea mea care o nedumerea....
La ce te gândeşti, dragul meu?
Tresar şi o privesc, apoi o fericire de nedescris îmi face inima să bată mai tare şi o strâng în braţe.
La tine! Mi-a fost dor...Spune-mi, cum ai reuşit?
Să scap de el? I-am spus că o să lipsesc câteva ore, nu mai puteam sta fără să te văd.
Mă priveşte cu ochii ei de culoarea ierbii uscate în timp ce-mi mângâie tâmpla.
Ce ne facem noi? oftează totuşi fără a părea tristă.
Fugim!
Unde să fugim?! gândul pare să o sperie şi se dă un pas înapoi, rezemându-se de zid.
Oriunde, undeva unde să nu fie soţul tău. Undeva unde să fim liberi şi singuri.
Vrea să-mi răspundă, dar îi acopăr buzele cu un sărut. Oftează din nou şi-mi şopteşte:
Te iubesc!
Odată cu vocea ei, culorile par să se schimbe în jur. Podul se unduieşte haotic peste noi, şi o cuprind în braţe cu milă, cu groază, cu ultimele puteri...
Mă trezesc. Privesc în jur buimac şi încerc să mă ridic de pe covor, dar picioarele-mi sunt amorţite. Oare cât a durat? Ea încă doarme pe canapea, cu o mână atârnând moale şi cu părul răscolit de violenţa căderii. O privesc lung, înduioşat. Obrajii îmbujoraţi, gâtul alb pe care se odihneşte o cruciuliţă de lemn, rochia dezgolindu-i picioarele fine. Pe sub pleoape ochii încă i se mişcă, iar pe buze schiţează un mic surâs de mulţumire. De ce? De ce încă visează când eu sunt treaz? În toţi anii ăştia doar eu am visat...în numele Tău?
Se trezeşte uşor şi se întinde.
- Ah, ce frumos a fost! Mi-e atât de sete...Mă duc să fac o cafea.
Şi pleacă cu paşi înceţi spre bucătărie, în timp ce eu rămân să privesc perna care încă păstrează forma obrazului ei...

"Şi acum...încotro?"

La un anumit punct, parcul se desparte în două cărări înguste şi întunecoase, străjuite de stejari bătrâni care opresc între crengile lor lumina plăpândă a stelelor. La capătul acestor cărări, beznă şi un miros aspru de iarbă arsă.
El se opreşte, iar zgomotul paşilor lui se stinge lăsând în urmă un vag ecou. În jur, nicio piatră pe care să se aşeze şi, în liniştea deplină, să se poată gândi la ce e de făcut. Aprinde un băţ de chibrit şi flacăra slabă îi luminează degetele, doar pentru o clipă, apoi îl aruncă departe şi înjură în gând, ca şi cum n-ar vrea să fie auzit.
" Bun, şi acum...încotro? "
Singur, într-un parc pustiu despre care nici măcar nu ştie în ce cartier este situat. Iar cartierul, oare în ce oraş? Dar oraşul...
O luminiţă roşiatică îi distrage atenţia de la întrebările sale şi ridică privirea: băţul de chibrit încă nestins zboară spre cer. Uluit, El mai aprinde unul şi îl aruncă; aceasta parcurge drumul celui de dinainte şi i se alătură- două luminiţe depărtându-se încet, atât de mici încât par a fi stele. Urmăreşte cu ochii larg deschişi cele două scântei, apoi trei şi din ce în ce mai multe până când cerul devine lucios ca un lac în care se reflectă lumina.
Cărările prind culoare.
La capătul celei din dreapta se zăreşte o casă micuţă, albă cu acoperişul roşu, prost vopsit şi cu ferestrele larg deschise. Alături este o grădină de lalele în care se joacă un băieţel neglijent îmbrăcat, agitând în vântul primăvăratic un avion din lemn sculptat.
La capătul celei din stânga, El vede o clădire imensă acoperită de iederă, cu o curte interioară şi un părculeţ frumos amenajat prin care aleargă un grup de fetiţe îmbrăcate în uniforme gri cu gulere albe, dantelate. Una dintre ele, o copilă blondă, firavă, îi zâmbeşte fără să-l vadă, apoi îşi continuă goana după colegele ei.
Lângă El se află o bancă despre care e sigur că nu exista atunci când a ajuns aici. Se aşează, privind precaut în jur, şi-şi rezeamă fruntea în pumni. Mintea începe să-i joace feste. Amintirile i se învârt în faţă ca o monstruoasă roată a norocului, un fel de căluşei ai aducerii-aminte, atât de iute încât rotirea îl cuprinde în iureşul ei şi-l aruncă în cercuri nesfârşite prin abisuri de întunecime unde stăruie o singură întrebare: "Şi acum...încotro?"

Sfârşit de vară

"Cu tristeţe-n suflet simt cum moare vara"...spune un poet din umbră, constant şi melancolic, la fiecare sfârşit de august. E trist, ce-i drept, ca printre adieri reci de vânt şi replici în franceză pe o insulă plină de oameni şi trandafiri ofiliţi, să simţi cum trece vara...

Epilog

Îmi plac verile cu miros de fructe strivite şi lungile plimbări în parc, evocând obsesiv dorul de mare. Ceaiul dimineaţa are un alt gust decât cel pe care îl ştiam cu mult timp în urmă, iar seara vine întotdeauna mai repede. Filmele sunt monotone şi interminabile, cu dialoguri inexpresive, artificiale. Gândurile se împrăştie în planuri neclare, iluzii aleatorii şi speranţe, întotdeauna speranţe, împrejurul unei bănci pe o insuliţă verde unde numai cuplurile îşi au locul.
Bacnotele zboară doar noaptea, rebele şi neştiute de nimeni, aşteptând un nou fericit posesor, şi mucurile de ţigară îşi scuipă tutunul sub paşii mulţimii. Iar luna veghează, veghează, veghează...Nimic nu-i este necunoscut, deşi cu ardoare şi vanitate sperăm să fim unici.

Vara trece încet, dar noi ne grăbim să o trăim cât mai mult, iar marea, ca în fiecare an, rămâne impasibilă la absenţa noastră.

O casă la mare

Crinul s-a ofilit la fereastră, dar încă îşi mai împrăştie mirosul ameţitor, înecăcios, peste mobila prăfuită şi hainele murdare de pe fotoliu. Geamul e cald, cearşafurile împrăştiate şi televizorul încă aprins.
"Coadă infernală pe Autostrada Soarelui"...
În tigaie sfârâie trei peşti, scrumiera e plină de mucuri de ţigară şi apa din pahar s-a încălzit. Pe faleză, trec doi îndrăgostiţi hohotind la nimicuri. Fata îşi aruncă privirile pe fereastră: "Mi-ar plăcea să locuiesc aici, atât de aproape de mare..."
"Şi mie..." îi răspunde el, privind-o.
Asfaltul e încins. În grădină, atârnat de doi copaci, se leagănă un hamac gol. Alături, pe iarbă, zace o carte deschisă la prima pagină. "Tot aşa trec, cu literă mică, versurile lui Francis Jammes, ducând în trap mărunt, spre cerul cel mai dulce, şi-n văratec parfum de sulfină, livănţică, mintă şi romaniţă, numele fetelor de altădată..."
- Peştele ăsta mă priveşte! E revoltat.
El râde încet, sorbind din ţigară.
- De ce revoltat?
- Nu ştiu...Poate că avea şi el o familie, o iubită...
- Atunci cred că ar fi trebuit să-i prindem pe amândoi. Mureau fericiţi.
Râsul şi zgomotul veselei se împrăştie în toată bucătăria, picioarele desculţe se lipesc de gresia caldă. De la vecini răzbate un acord de muzică proastă.
Departe, departe se aud valurile izbindu-se de diguri. Pescăruşii răspund ameţiţi, planând deasupra mării.

Maestrul şi Margareta

Tocmai am terminat de citit Maestrul şi Margareta, un roman care m-a surprins. Mă aşteptam la o poveste de dragoste tipică secolului 20, -nu căutasem înainte recenzii- subestimând astfel talentul scriitoricesc al ruşilor. Cu toate astea, mi-am dat seama imediat că ceva e putred...în Rusia, când două dintre personajele principale ale poveştii fac cunoştinţă cu un străin mai puţin obişnuit şi se avântă într-o discuţie legată de existenţa binelui şi a răului.
Astfel, haosul cuprinde tot oraşul la venirea acestui individ care se prezintă ca fiind specialist în magie neagră, dornic să susţină o reprezentaţie la teatrul Variete unde, cu ajutorul unui aşa-zis dirijor de cor şi a unui motan uriaş, negru şi vorbitor, exploatează lăcomia spectatorilor, oferindu-le bani falşi şi rochii ce dispar o dată cu ieşirea posesoarelor din clădire. Şi fiindcă, aşa cum se spune, Diavolul e în detalii, acesta nu se mulţumeşte doar cu atât, ci are grijă să răspândească panica şi nebunia printre toţi pseudo-intelectualii din cercurile de literatură şi teatru, astfel încât aproape fiecare dintre ei ajunge să facă o vizită la clinica de psihiatrie a celebrului doctor Stravinski.
Umorul negru al lui Bulgakov este evident încă de la primele pagini (oare întâmplător Diavolul lui e german?), iar cele două planurile paralele- Judecata lui Yeshua şi scandalul produs de Woland şi suita lui în societatea moscovită- sunt legate prin povestea Maestrului şi a soţia sale de taină, Margareta, a căror dragoste sfidează timpul, spaţiul şi chiar moartea.
Spunea cineva că acest roman nu se citeşte, ci se simte. Avea dreptate. Similitudinile dintre carte, Faust al lui Goethe şi opera omonimă a lui Gound- pactul cu diavolul, Noaptea Valpurgiei, personajul feminin Margareta- m-au dus cu gândul la starea pe care am avut-o asistând la piesa de teatru de la Sibiu. Acelaşi efect, aceeaşi plăcută nedumerire.

Vis

- Mie nu-mi plac copiii! a exclamat femeia, sorbind meticuloasă din paharul cu picior. Rujul roşu-aprins s-a întins peste buzele subţiri, dând impresia că cineva i-ar fi furat un sărut grăbit. Ce să fac cu copiii? Să stau toată ziua după fundul lor, să mă agit la prima lacrimă, la primul urlet...
Ceilalţi clienţi ai restaurantului o priveau într-o tăcere uimită. Solista cânta cu ochii închişi, voit neatentă la spectacolul dintre mese.
- Am o carieră, domnilor, o carieră pe care o respect...Tinereţea e prea scurtă pentru a face copii! continuă femeia, aşezându-şi mai bine pe umeri blana de leopard.
Un domn îi întinse o ţigară şi-i cuprinse mâna în semn că trebuie să înceteze. Ea mulţumi şi începu să râdă zgomotos.
- Credeţi că glumesc?! Parcă aţi fi nişte miei proşti, nu vă daţi seama că suntem manipulaţi să urmăm nişte etape impuse de Ei! Nimic din ce vedeţi nu e alegerea noastră, fraierilor ce sunteţi! Ne-au adus aici, promiţându-ne viaţă, dar în schimb...
Femeia se opri în momentul în care simţi o mână pe umărul său drept şi privi enervată în jur, căutând aprobare. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume albastre o ridicară de la masă mai mult cu forţa şi dispărură cu ea dincolo de uşile restaurantului.
Muzica răsuna mai veselă ca înainte şi mesenii îşi reluară cina. Atmosfera reveni la normal.
Afară, străzile erau atât de luminate încât părea ziuă. Chipurile oamenilor erau albastre, verzi, portocalii sau galbene, în funcţie de reflectoarele pe sub care treceau. Maşini alimentate cu apă alunecau fără zgomot peste podurile proaspăt înălţate, străjuite de copaci înverziţi.
Era târziu, şi totuşi puţini dormeau. În fiecare zi, după orele de muncă, atracţiile erau atât de mari încât oamenii uitau de oboseală şi se aventurau în localuri, la spectacole de pantonimă, concerte sub o cupolă imensă de sticlă, restaurante cu meniuri sofisticate, meditaţii, cluburi de noapte.
Băutura curgea în valuri din fântâni de marmură, racii se zvârcoleau în farfurii, ţigările fumegau în scrumiere enorme, muzica răsuna din toate colţurile lumii, sinistră şi îmbietoare.
Dimineaţa, istoviţi, se retrăgeau acasă şi dormeau neîntorşi, fără vise, fără visuri, fără gânduri şi aşteptări. Timp de 10 ani, în fiecare noapte. Uitând toţi cum se simte pământul natural sub picioare, cum arată cerul albastru de mai, cum sună cântecul păsărilor, cum se văd stelele noaptea...
Numai în somn sentimentele reveneau cu intensitate, amintindu-le trecutul. Dorul de Terra se închega abia în vise, aducând cu el imagini uitate, locuri pierdute, chipuri cunoscute, senzaţia de apartenenţă. Pe cât de vulnerabili erau în timpul zilei, noaptea oamenii cunoşteau puteri nebănuite, capabile să distrugă un întreg sistem de manipulare în masă bine pus la punct, aproape perfecţionat de conducători. Nimeni nu ştia exact cine sunt aceşti conducători, dacă ei există în realitate, însă fiecare dintre locuitori putea jura că în unele nopţi văzuseră patrulând pe străzi bărbaţi îmbrăcaţi în costume albastre, elegante. Ce voiau de fapt, nu îşi puteau închipui. Şi nici nu le păsa. Atât timp cât totul era bine, iar dimineţile veneau senine, fără amintirea viselor, nu aveau nevoie de niciun răspuns...

Crimă pe strada trifoiului

Atât de linişte încât se auzea ţigara arzând pe buza scrumierei.
- Şi acum ce facem?
Întrebarea plană în aer, o dată cu fumul. Ferestrele erau închise, iar perdelele îmbâcsite acopereau semi-întunericul de afară. Tot cartierul amorţise, suspendat în aşteptarea unui răspuns.
- Mai respiră? se auzi o voce înceată, mai puţin tremurătoare decât ar fi cerut-o situaţia.
- Nu ştiu, nu îmi dau seama. Poate ceva nu a mers bine... Ce s-a întâmplat pe drum?
- Am aşteptat vizavi de benzinărie, cum am stabilit...A băgat benzină, şi-a cumpărat o sticlă de apă apoi...Apoi am venit şi l-am abordat, cum era planul.
- Şi cum ţi s-a părut? Părea că ar suspecta ceva?
- Da, vezi să nu! Era roşu la faţă ca un gogoşar răscopt când m-am apropiat de maşină. Părea grăbit, ce-i drept, dar nu a ezitat să mă invite înauntru...
- Apoi?
- Apoi i-am zis o adresă; asta pe care mi-am notat-o pe mână. Şi a demarat. Pe drum râdea aiurea şi-ncerca să fie spiritual. Am râs şi eu, să nu creadă că sunt vreo îngâmfată. Mirosea urât în maşină, a bătrâneţe şi încă ceva...
- Lasă asta.
- Ei şi când am ajuns în faţa barului deja începea să se codească. L-am tras de mână, l-am băgat în bar şi ne-am aşezat la o masă mai în spate. Şi-a luat apă cu lămâie, idiotul. " Conduc, conduc" repeta cu vocea aia piţigăiată a lui. Eu mi-am luat vin alb. O carafă! "Ce pot să mai fac eu cu tine dacă eşti beată?" mi-a zis nesimţitu, aşa că i-am întors-o: pune-ţi imaginaţia la contribuţie.
- Prea multe detalii, femeie ! Spune pe scurt. A ieşit beat de acolo sau nu?
- Praştie, îţi spun.
Se lăsă din nou tăcerea. Cele trei femei îşi aruncară priviri întrebătoare, atât cât se putea în camera din ce în ce mai întunecată. Mobila scârţâi fără a fi atinsă. Toate tresăriră preţ de o clipă.
- Şi-a dat seama unde mergeţi?
- Nu cred, era prea ocupat cu coapsele mele. Mormăia încontinuu ceva, dar nu se uita la drum. E dată naibii maşina aia a lui, pic de zgomot nu face! Ca o felină, îţi spun.
- Fetelor, adunaţi-vă. Cineva să aprindă o lumină aici, parcă suntem în cavou.
Cea care vorbi se ridică de pe covor şi scoase un caiet din bibliotecă. Îl deschise la ultima filă pe care era scrisă o listă. Urmări cu degetul cele câteva rânduri, apoi rupse şi mototoli foaia.
- Deci, omu era beat rangă şi nu îşi dădea seama unde îl duci. Ar fi nasol să îşi revină şi să vadă că...
- Nu se mai putea ţine pe picioare...De la vinul ăla alb, dacă îţi vine să crezi!
- Bun. E inconştient, deci...
- Dacă îşi revine?
- O să fie la câţiva metri sub pământ când o să se întâmple. I-ai dat-o, nu glumă..Uită-te şi tu, sângerează ca un porc de Crăciun! Acum trebuie să ne mobilizăm şi să-l cărăm dracu de aici.
- Mai trebuie să aşteptăm.
În sufrageria vecinilor, cineva obosea un radio, schimbând posturile. Pisica râcâia uşa de la baie, mieunând.
- Cafea, cineva?
- De cafea ne arde nouă acuma, Tina?!
- Cum vreţi, eu mă duc să-mi fac.
- Vezi să nu-l trezeşti p-ăla, că te pun să-l crestezi cu briciul!
Cu ibricul într-o mână şi borcanul de zahăr în cealaltă, făcu un salt peste cadavrul din bucătărie şi aprinse aragazul. Focul sfârâii, încălzindu-i degetele. O aromă plăcută se risipi în încăpere, acoperind mirosul neplăcut al sângelui care se prelingea pe lângă topor, printre şuviţe de păr năclăite.
- Bolborosea ceva despre nişte bani de chirie, strigă amestecând în ceaşcă.
- Bineînţeles. Afurisitu dracu!
- De când nu e plătită?
- De luni de zile... Ne ameninţa că ne dă afară.
- Deci am făcut o treabă bună până la urmă, exclamă venind cu tava în sufragerie. Cafea, vreţi? Vă daţi seama, suntem un fel de Raskolnikov la puterea a treia! Am scăpat lumea de un păduche ordinar.
- Da, numai că ăla a fost prins până la urmă. Vrei să se întâmple asta şi cu noi?
- Nu, Doamne, nu...
- Deci nu mai e timp de pierdut. Beţi-vă cafelele şi la treabă!
La 3 dimineaţa, când toată Strada Trifoiului era cufundată în beznă şi tăcere, trei femei târau pe scări un cadavru înfăşurat într-o mantie neagră de ploaie. Afară, nici ţipenie de om. Maşina mergea fără zgomot, alunecând pe străzile întortocheate ca o pisică la vânătoare, până spre cel mai îndepărtat şi mizer loc de la marginea oraşului.
A doua zi, soarele strălucea voios pe cer, strecurându-se prin perdele murdare, aşezându-se moale şi fierbinte pe obrajii femeilor care dormeau ca şi cum niciun mister nu s-ar fi închegat în noaptea ce trecuse.

Autogară, Mangalia

Autogară, Mangalia. Până aici am venit cu taxiul, de teamă să nu ne rătăcim. Lungi explicaţii, drumuri care cotesc ba la stânga, ba la dreapta. Umeri ridicaţi Suntem turişti, întrebaţi pe altcineva... E soare şi căldura lui topeşte asfaltul. Briza mării ne aduce miros de alge uscate şi de muguri.
Nu avem mărunt, schimbăm şi intrăm în sala de jocuri- aerul e răcoros şi miroase a metal. El se aşează şi trage la rame, eu îl privesc plictisită. Entuziasm aporape disperat, hotărârea de a nu pierde. Fără chef, măsor din ochi sala. Din ce în ce mai puţină lume, apoi linişte. Ieşim. Staţia e plină.
George se plimbă de la un capăt la altul turbat de nerăbdare, revine, mută bagajele, îmi spune să-l aştept şi dă fuga până la cel mai apropiat chioşc pentru a-şi lua ţigări. Două chinezoaice mici cât două păpuşi ruseşti râd subţirel şi vorbesc cu un glas neverosimil de gros. Lumea e nervoasă; autocarul întârzie.
Îmi aprind o ţigară, apoi o arunc nefumată. Mă mustră că fac risipă. Ştii că n-avem! Îmi trec mâna peste burtă, e încă acolo şi aşteaptă.
În sfârşit! Ne urcăm în maşină, cu cele două geamantane albastre. Înăuntru e zăpuşeală şi miros de salam. Geamurile sunt prăfuite,dar bine că nu e drum lung. Obzor, venim!
Facem un popas. George coboară să urineze, apoi revine la fel de ursuz. Deschide un ziar ilustrat, şi îl răsfoieşte înjurând încetişor căldura din autocar. E neras şi din perciuni îi picură broboane de transpiraţie.
Peisaj cu copaci abundând în verde şi case cu grădini peticite. Îmi simt pleoapele grele de nesomn şi mi-e ciudă că trebuie să dorm. Copilul mişcă uşor din picioruş, în ritm simţit doar de mine. Îi zâmbesc şi adorm...

Maşina se opreşte brusc, cu un cârâit supărător. Mă trezesc buimacă şi privesc în jur; toţi se îndreaptă spre ieşire.
- Am ajuns? îl întreb pe George.
- Da, am ajuns, îmi răspunde zâmbind pentru prima oară după victoria din sala de jocuri.
Mă ridic amorţită şi cu dorinţa imperioasă de a mă întinde. George ia ambele bagaje şi îmi oferă cotul să mă sprijin.
Aerul afară e mult mai proaspăt, iar lumina vioaie, nearsă, ne întâmpină încă de la primele trepte. Iarba e atât de verde şi uniformă încât ţi-e milă să o calci.
- E superb! exclam, uitându-mi gura căscată.
El mă trage mai aproape, din calea unui bătrân şi pornim pe alee. Ca un zvon de cântec răsună dialogul a doi italieni, în spatele nostru. Întorc privirea: o femeie încă tânără, cu ochelari mari de soare şi o pălărie albă, pe măsură, se mişcă unduios în rochia ei vaporoasă, la braţul unui bărbat înalt, cu părul scurt dat pe spate şi pomeţi proeminenţi. Amândoi sunt bronzaţi şi par desprinşi dintr-un film cu Sophia Loren.
George mă sărută pe obraz, atrăgându-mi atenţia. Parcă era neras, sau doar mi s-a părut mie...
Alţi italieni trec pe lângă noi; mă uit nedumerită în jur.
- Unde am ajuns? îl întreb pe George uşor panicată. Nu suntem în Obzor, aici e prea...
El nu-mi răspunde, ci doar zâmbeşte şăgalnic într-o parte. Îmi vine să ţip, să mă-nvârt până mi se desprinde părul şi ameţesc aşa de rău încât nu mă mai pot ţine pe picioare. Suntem în Roma! Tâmplele îmi zvâcnesc şi inspir cu nesaţ aerul.
- Dar cum...cât...unde o să stăm peste noapte?
- Avem o rezervare.
- De când plănuiai asta?
- De când te-am cunoscut, vine răspunsul.
Îmi trec mâna peste pântec. Pare mult mai mic decât ultima oară şi nu se mai distinge nicio mişcare. Îl privesc din nou nedumerită, iar el îşi trece mâna liberă pe după umerii mei.
- Vrei să mâncăm o prăjitură?
- Doar una?! îi răspund extaziată, uitând pe moment de surprindere. Suntem în cea mai frumoasă capitală a lumii, oraşul în care mi-am dorit întotdeauna să fim...Aşadar, spune-mi, doar una?!
Mă ciupeşte de obraz şi grăbeşte pasul. E bine, încă simt, deci nu visez. Îl urmez ca o şcolăriţă ascultătoare până la prima cafenea; o clădire cu pereţi de sticlă şi privelişte încântătoare, scăldată în soare şi mărginită de istorice ruine. În interior, înşirate ca-ntr-un veritabil muzeu, stau tablouri ce poartă semnături celebre şi mă trimit cu gândul la orele de istoria artelor în care răsfoiam albume cu picturi renascentiste.
Mesele sunt de diverse forme, răspândite în toată încăperea. Miroase a vanilie, a mandarine şi ţigări scumpe.
Ne aşezăm la una din mese, retraşi într-un colţ, ca doi străini imperfecţi într-o lume perfectă. El cere o prăjitură cu un nume sofisticat pe care-l pronunţă impecabil. Îl rog să ceară la fel şi pentru mine. Italiana lui mă uimeşte.
Scăldat în lumina soarelui, cu chipul radios, pare aproape frumos şi fericit, ceea ce mă încântă.
Prăjiturile arată incredibil, tăiate în formă de trunghi, cu două straturi de creme de culori diferite şi bucăţele de fructe, ornate cu frişcă din abundenţă, vişine şi câte o umbreluţă multicoloră. Înfig linguriţa în ea, şi gust, însă nu simt nimic. E fadă. George nu pare să fie de aceeaşi părere; buzele şi bărbia lui sunt pline de frişcă, iar prăjitura lui pe jumătate mâncată. Delicioasă...delicioasă poate că ar repeta, dacă nu ar avea gura plină.
Mă-ntind după şerveţelul din dreptul lui, şi îmi dă cu linguriţa peste degete. Încep să râd, deşi totul îmi devine ciudat. Până şi el e ciudat, şi mă surprinde faptul că nu-şi dă seama că e cutremur. Lichidul din pahare se mişcă frenetic, ameninţând să evadeze; geamurile sunt prăfuite şi tremurânde, iar aerul e îmbâcsit. Mă ridic de la masă, simţind că mă sufoc, însă un junghi între coaste mă face să suspind prelung, dureros, şi cad înapoi pe scaun.

- Trezeşte-te o dată, n-auzi că am ajuns?? îi aud glasul răstit venind din stânga mea. Cu greu îmi dezlipesc ploapele şi lumina îmi invadează ochii şi creierul, orbindu-mă. Privesc în jur, nedumerită. George s-a ridicat deja şi-mi face semne exasperate să-l urmez. Mă ridic fără poftă şi aproape mă târăsc spre scările autocarului, cu o palmă aşezată pe curba pântecului. Nu mă aşteaptă. Sprijină geamantanele de un stâlp şi îşi aprinde o ţigară.
- Vrei să mâncăm o prăjitură? îl întreb, aşezându-mă pe bagaje.
- Asta-i bună...de prăjituri ne arde nouă acum...
- Ştii, am visat că eram la Roma.
- Păi şi nu te-am adus la Roma? Ia uite aici! exclamă cuprinzând cu braţele peisajul obosit, cerul încărcat de lumină şi drumul peticit pe alocuri, presărat cu extremente de cal şi urme de roţi încinse. Ce vrei mai mult de atât?

Mandarin

Câmpia se-ntindea cât vedeai cu ochii, mărginită doar de cerul posomorât de dinaintea furtunii. Pe suprafaţa verde,un punct mic şi alb aluneca aparent fără ţintă; un copil ce ţinea în căuşul palmelor câteva seminţe de mandarine, căutând un loc prielnic pentru un viitor copăcel.
Găsi un uşor dâmb şi îl netezi cu vârful piciorului, apoi se aşeză în genunchi şi începu să scobească pământul tare cu degetele, murdărindu-şi unghiile şi mânecile bluzei. Brodoane fierbinţi alunecau pe fruntea lui înaltă, traversată de linii subţiri ce dădeau chipului său un aer de concentrare.
Privi îndelung cele cinci seminţe gălbui, apoi le aşeză cu grijă în groapă şi le acoperi, însemnând locul cu o crenguţă de nuc. Îşi plimbă palmele deasupra lor, ca şi cum ar fi vrut să le grăbească dezvoltarea, vrăjindu-le, şi zâmbi mulţumit când treaba păru terminată.
Stropi mărunţi de ploaie se-nmulţeau pe pământul uscat, peste mormântul semninţelor şi câmpul însetat, gonind paşii băiatului spre cărarea bătătorită ce-l conducea acasă.

Noaptea trecu greu, străbătută de fulgere, iar dimineaţa veni răcoroasă. Copilul se-ncălţă în grabă şi alergă spre locul unde îl aştepta, spera el, un copăcel frumos şi roditor. Căută din priviri locul unde plantase mandarinii, dar nu găsi decât pământ lipicios şi un cer mohorât, prevestitor de noi furtuni. Crenguţa de nuc era azvârlită departe, purtată de vânt. O culese şi o băgă în buzunarul pantalonilor. Poate mâine...
A doua zi însă nu-i oferi nicio alinare, nici a treia, însă continuă să vină în fiecare zi, cu speranţa că va zări de departe rodul muncii sale; totuşi câmpia continua să-l dezamăgească de fiecare dată. Ici-colo apăreau, printre ierburi din ce în ce mai înalte, copăcei verzi şi mlădioşi, cu frunze late, acrişoare. Copilul îi studia pe fiecare în parte, pentru a se convinge că nu erau ceea ce căuta, apoi se-ntorcea întristat acasă. Zi după zi. An după an.
Ciorile se-nvârteau deasupra câmpiei, croncănind, şi se legănau gălăgioase pe câte-o creangă de nuc; atât de negre şi de înghesuite încât păreau a fi fructe. Pomii înalţi, cu frunzele pârjolite de soarele verii, adunau ca-ntr-o îmbrăţişare toată umbra deasupra unui mandarin plăpând care împrăştia un parfum îmbietor, exotic, peste câmpia înverzită.

Umbre

Luna trece de la un nor la altul, lăsând în urmă o dâră albicioasă, presărată cu stele. Întunericul mohorât înghite treptat toate casele de pe strada Scânteii; doar susurul îndepărtat al unei ape nevăzute dă de ştire că lumina nu s-a stins definitiv.
De-a lungul aleii, în ritm de paşi înceţi, şovăitori, un felinar aruncă forme pe asfaltul încă ud şi dezvăluie figura încărcată de barbă cenuşie a unui bătrân gârbovit sub mantaua de iarnă. În mâna stângă, bărbatul ţine o sticlă înfăşurată într-o foaie de ziar mototolită, cu scrisul şters de prea multă atingere. O picătură se agită pe fundul sticlei, vede bine în lumina slabă a felinarului.O las pentru mai târziu! , îşi spune cu glas tremurător, căutând în jurul său pe cel care ar vrea să-i fure avutul.
Paşii greoi îl poartă pe lângă gardurile joase ale caselor cufundate în tăcere. Se opreşte, ascultând încordat apa îndepărtată şi respiraţia orăşelului adormit, apoi lasă felinarul jos şi se aşează lângă el, aşteptând. Aşteptând...
Din depărtare, dintr-un loc ce pare că nu există, se desprinde o umbră ca o pisică neagră, unduitoare, care saltă sprintenă peste acoperişuri. Ochii felini apar şi dispar o dată cu fiecare clipire, apoi se rostogolesc inegal şi se pierd în beznă, lăsând în urmă doar senzaţia unei răcori.
Bâtrânul îşi ţine respiraţia, ca pentru a se lămuri dacă este cutremur, sau frigul e cel care îl face să tremure. Am băut prea mult...asta nu e o seară bună...şi cu mâinile transpirate îşi încheie mantaua.
Un pleoscăit surd îl trezeşte din amorţire şi se ridică într-un cot, scrutând întunericul. Unde eşti?
Răspunsul îi vine acelaşi, ca un ecou, însă vocea nu este a lui. Ca o melodie obsedantă, undeeştiundeeştiundeeşti, se prelungeşte peste alee, se sparge cu sunet de cioburi şi totul devine mai întunecat.
Bătrânul caută felinarul stins, însă degetele-i tremurătoare pipăie botul ascuţit al unui pantof înnoroit şi se dă înapoi, rostogolindu-se pe caldarâm.
Ce s-a întâmplat? Nu mă aşteptai?
Din întuneric apare un bărbat cu figură cabalină şi ochi verzi-gălbui, îmbrăcat într-o robă cenuşie cu buzunare largi. Face un pas spre bătrân, apoi altul, cu un zâmbet şiret şi amuzat pe buzele râmoase, până ce picioarele lui ating mâinile celui de jos.
Nu e o seară bună? îl întreabă, voalându-şi glasul ca un Porfiri Petrovici ce-şi cunoaşte prea bine adevărul. Mie mi se pare excelentă!
Nu...eu...
Da?
Am băut, trebuie să dorm...să ajung...
Acasă?
Bătrânul ridică privirea şi găseşte ochii felini, aprinşi şi mult prea apropiaţi ai bărbatului din faţa sa.
D-d-dda
Să te ajut?
D-d-dacă ştii...
Desigur! răspunde bărbatul, întinzând o mână prea caldă spre bătrânul de pe asfalt.
Sti...sticla...Aş vrea...mai e o gură...
Într-adevăr!
Luă sticla, o despachetă şi o întoarse în jos, iar picătura se scurse cu un sunet prelung, nefiresc, acompaniată de râsul uşor ca o şoaptă al bărbatului.
Acum nu mai e. Va trebui să mă urmezi. şi îl ridică de braţ cu uşurinţa cu care ar ridica un copil, în timp ce omul se zbate fără să îşi dea seama. În urma lor, doar umbra bătrânului se târăşte de-a lungul aleii, înghiţită treptat de lumina reaprinsă a felinarului.

si maine tot ianuarie

- Stii care e problema noastra? Problema e ca ne inventam zei din nevoia asta absurda de a crede in ceva, in cineva, intr-un sens mai presus de...
Zapada se asezase peste statuile ce strajuiau aleea, strecurandu-se printre degetele de la picioarele, peste ochii intre-deschisi si pe crestetele acoperite de onduleuri mici, sapate cu dalta. Uriasii de piatra, albi si diformi, pareau acum mai reci ca niciodata, orbi la trecere celor doi tineri, surzi la vorbele lor...
Cuvintele se loveau cand de un umar, cand de un obraz, circuland in ecou prin parcul pustiu, insotite de scrasnetul pojghitei de gheata ce trada foste gropi pline cu apa.
Andrei se opri si incepu sa-si caute ceva prin buzunarele hainei, scotand o injuratura de ciuda ca mainile-i rosii si tremurande nu voiau sa-i asculte gandul.
- Mai presus de...unde dracu le-am pus? Ai o tigara?
Andreea dadu din umeri si se sprijini cu spatele de una din statui- o femeie sustinand pe umerii-i lati un ulcior de apa. Parul i se rasfira impietrit pana la mijloc, acoperindu-i goliciunea.
- Le-am gasit. Ce spuneam? Ah, da....despre zei.
- Mi-e frig.
- Ah, vezi, glumi el, frigul inseamna frica! Frica duce la nevoia de a crede in ceva.
- Nu. Frigul inseamna lipsa caldurii, raspunse ea zambind cu prefacuta candoare, in timp ce Andrei injura bricheta care nu se mai aprindea. Apoi spuse, privind atent fumul care se ridica in valuri, o data cu aburii produsi de propria-i respiratie calda:
- Poate ca ai dreptate, dar spune-mi...Ce te face pe tine sa speri?
- Ce ma face sa sper? Ziua de maine.
- De ce? Ce are atat de special?
- Ce a avut atat de special asta care tocmai a trecut?
- Nu stiu...Pentru mine a fost doar o alta zi de ianuarie.
- Si maine?
- Si maine tot ianuarie e..., raspunse el scuturand de zapada genunchiul indoit al unuia dintre uriasi.
- Pentru mine fiecare zi are ceva important, cu fiecare zi simt ca ma schimb mai mult si invat mai multe...
- Chiar si stand toata ziua in casa, cu ochii in calculator, razand la ce spun altii, bucurandu-te pentru ei sau invidiindu-i cand se lauda, traind prin intermediul lor care la randul lor traiesc prin intermediul tau? Asta e genul de zi despre care-mi vorbesti?
- Chiar si asa...De ce n-ar fi? Ce intelegi tu prin "zi importanta"?
- O zi de primavara, spre exemplu.
Andreea incepu sa hohoteasca zgomotos. De pe umarul femeii de piatra se desprinse o pudra de zapada pe care vantul o lua pe aripile sale, inainte de a cadea in capul dezgolit al Andreei.
- Tu traiesti doar primavara? te bucuri doar primavara? Iubesti doar primavara?
- Nu, Deea, nu vorbesc de primavara de afara, raspunse Andrei, cuprinzandu-i barbia intre degetul mare si cel aratator. Cat despre zei- privi spre cei noua uriasi care strajuiau aleea- ce parere ai despre zei?
- Zeii nu exista, asta cred. Niciun fel de zei...
- Atunci ce exista?
- Nevoia de a cunoaste...de a iubi...
- De a iubi ce?
Ea ii zambi cu inteles, dandu-si la o parte o suvita de par uda care i se asezase pe spranceana, apoi raspunse cu glasul aproape ca o soapta:
- ...primavara.