Mici reflecții nocturne

        Este foarte greu să găsești persoana care rezonează perfect cu sentimentele și trăirile tale, care te completează nu atât comportamental, cât sufletește. O persoană căruia îi poți spune absolut orice te bucură sau îngrijorează, știind că-ți va oferi suport și, prin cuvinte și gesturi, te va face să uiți cât de singur/ă ești , de fapt, în mica ta lume interioară.

         Alergăm după trăiri intense, satisfacerea imediată a nevoii de dragoste și apreciere, complimente și asigurarea că suntem buni, demni de iubire, dar uităm de nevoia de a avea pe cineva care ne înțelege în totalitate. Vrem să fim percepuți ca fiind interesanți, din toate punctele de vedere, dar o dată ce această percepție a celorlalți despre noi dispare, ne trezim privind tavanul întunecat, întrebându-ne, poate, cu ce am greșit. Iar viața e crudă dacă nu realizezi la timp că nu fizicul sau simțul umorului sau chiar erudiția, contează la omul cu care vrei să-ți petreci viața, ci cât de mult te înțelege și te anticipează persoana respectivă, cât de mult îți respectă principiile și felul de a fi. Cât de bine știe să-ți îngrijească rănile atunci când doare, și cum știe să-ți fie alături în fiecare pas.

               

       Marea realizare este să știi că ai lângă tine oameni care te cunosc și iubesc cu adevărat, și că în nicio dimineață nu vei simți că omul lângă care te-ai trezit este un străin.  Doar doi străini atrași unul de celălalt, sau poate nici măcar atât.

Dimineți de toamnă

  Mirosul dimineților de toamnă îmi aduce aminte de copilărie. Pe atunci, Crăciunul era ziua mea preferată din tot anul, îl așteptam încă de la prima frunză căzută alene pe trotuar și-mi notam într-un calendar improvizat câte zile au mai rămas. Toamna era o așteptare continuă și rămâneam nepăsătoare la gustul strugurilor, la puful de pe gutui și la serile răcoroase care mă-ndemnau să intru mai devreme în casă. Iar începerea școlii făcea așteptarea și mai lungă...Tânjeam după zăpadă și senzația de amorțeală a degetelor după ce mă jucam în frig, toată ziua, fără mănuși. Și-mi era dor de vinul fiert cu zahăr și scorțișoară pe care bunica ni-l dădeam să bem, mai ferit de ochii părinților.

Dar prima brumă, vai ce bucurie! Geamurile înghețate mă făceau să jubilez, desenam în caiete crăiese ale zăpezii și fulgi de nea plutind voioși deasupra cifrelor și formelor geometrice prea puțin interesante pentru mintea mea de atunci (în privința interesului pentru matematică nu s-a schimbat nimic)...Și ce sentiment plăcut, ajunul Crăciunului, când mergeam la colindat din scară-n scară, pentru câteva eugenii, și ne strângeam apoi toți copiii cartierului pentru a inventaria câștigul. Sărbătorile aveau farmec pe atunci, miroseau a cetină, a scorțișoară și măr copt, a cozonaci și lemn ars. Iar oamenii erau parcă mai uniți și mai buni, nu fiindcă reclamele la Coca-Cola le spuneau să fie așa, ci fiindcă se simțeau într-adevăr mai apropiați.

Acum, diminețile de toamnă miros a frig, a frunze veștede și ploaie mocănească, a melancolia vremurilor trecute. Și parcă așteptarea nu mai e atât de grea.