Andu

- Oamenii nu croiesc drumuri care să-i ducă în gol! s-a auzit vocea înceată dar totuşi hotărâtă a celui pe care prietenii îl strigă Andu, deşi pe el îl cheamă Adrian. Remarca lui, venită în momentul în care ne-am oprit toţi nedumeriţi la o răscruce de drumuri m-a făcut să îl privesc mai atent.

Veşnic cu un surâs absent pe buze ca-n aşteptarea permanentă a unei glume, tăcut până la muţenie şi retras în lumea lui, Andu nu mi-a atras atenţia în niciun fel până la constatarea respectivă. Abia atunci l-am observat: aproape înalt, brunet şi cu ochii negri adumbriţi de sprâncene nu atât goase cât negre la rândul lor, îmbrăcat cu un tricou de culoare incertă- verde-albăstruie, pantaloni de trening şi adidaşi.

Stând mereu în spatele nostru ca o oaie repudiată de turmă şi nepăzită de câini, îmi părea acum mai degrabă ciobanul liniştit din Mioriţa al cărui destin întunecat îl face să se poarte cu o incredibilă demnitate faţă de trădătorii săi. Zâmbetul veşnic absent şi interior îl priveam acum ca pe o taină fără dezlegare: De ce nu i-am dat atenţie acestui om?

După ce am ales calea cea bună, ghidaţi de ideea lui Andu-aceea că orice drum duce undeva, ne-am aşezat obosiţi pe nişte pietre, pasând de la unii la alţii singura sticlă de apă pe care o aveam la noi. Ne aflam într-o pădure de brazi la poalele cărora păream nişte furnici care, după ce au umblat pe jos mai mult decât le permite forţa fizică, tânjesc acum după apă, umbră şi odihnă.

- Încă o după-amiază ca asta şi ajung la 70 de kg, a întrerupt trilul păsărilor unul dintre băieţi. Ce sport, ce exerciţii, ce foamete? Expediţii la munte, şi ajung ca tras prin inel.

- Acum eşti tras în cerc d-ăla de la circ...a replicat altul.

Toţi au început să râdă. Am tras cu ochiul înspre Andu să-i surprind reacţia: nici una. Privea în pământ, în timp ce cu vârful adidasului împrăştia crenguţele uscate şi bulgării mici de pământ de la picioarele lui. Pe chip avea acelaşi surâs, însă acum nu-mi mai părea că e veşnic în aşteptarea unei glume, ci părea că-şi zâmbeşte sieşi.

Simţindu-se privit insistent, a ridicat ochii negri spre mine şi şi-a lărgit surâsul într-un zâmbet. Ceilalţi vorbeau şi râdeau mai departe, iar eu încercam să-mi ascund tulburarea luând parte la veselia generală. Din când în când priveam înspre el, atribuindu-i tot felul de reacţii care nu se prea potriveau cu stilul lui liniştit, bănuindu-l de sentimente faţă de mine şi închipuindu-mi cum ar suna un dialog între patru ochi cu el. Apoi îl îmbrăcam cu ajutorul imaginaţiei în diverse haine pentru a vedea cum i-ar sta mai bine. Pe corpul lui bine făcut mai toate hainele inventate de mine veneau perfect şi toate culorile păreau să-l avantajeze în afara negrului şi bineînţeles a celor prea deschise. Între timp, el părea să facă operaţiunea inversă, ceea ce cred că m-a făcut să înroşesc şi-am lăsat privirea în pământ, la picioarele lui. Îmi era ruşine cu gândurile mele prea superficiale, şi-ncercam să le ignor dând mai multă atenţie situaţiei.

După vreo oră, am ajuns pe un deal verde, plin de albăstrele. De acolo se vedeau în toată splendoarea lor crestele munţilor pe care vroiam să ajungem, însă mai erau vreo două ore de mers şi ocolit pe văi şi dealuri, ceea ce ne dădea răgaz de odihnă. S-au aşezat toţi pe iarba cu miros neverosimil de iarbă cosită şi, scoţând tot ce însemna hrană din rucsacuri, au început să mănânce. Pentru mine albastrul florilor era prea tentant pentru a pierde ocazia de a-mi face un buchet de toată frumuseţea, aşa că m-am îndepărtat cu pas grăbit de masa improvizată. Andu m-a urmat fără a-l fi chemat, ceea ce îmi facilita de fapt munca.

Am strâns în total patru braţe de flori şi, la ideea mea bineînţeles, ne-am aşezat pe iarbă şi am început să împletesc coroniţe pentru toţi.

- Mereu când ascult High Hopes mă gândesc la locul ăsta, m-a întrerupt el din concentrare cu un glas surprinzător de limpede în ciuda plăcerii de a fuma.

- Ai mai fost aici?

- în fiecare vară.

- Şi nu te-ai plictisit să faci mereu acelaşi drum, să vezi aceleaşi locuri...?

- Nu. Cel mult s-au plictisit ele de mine. Îmi place că aici e frumos în orice anotimp. Să vezi toamna toţi copacii ăia de acolo galbeni, arămii, verzi închis..Degeaba îţi spun, trebuie să vezi cu ochii tăi.

- Ai venit şi iarna? am întrebat mai mult pentru a menţine conversaţia.

- Şi iarna, şi vara, toamna, primăvara...Nu degeaba spun că e frumos în orice anotimp.

- Doar că iarna nu sunt albăstrele, am spus în timp ce în gând îmi dădeam palme peste frunte fiindcă ceva inteligent nu găsisem şi eu să răspund...

- Aşa e. Fiecare anotimp are frumuseţea lui. Să vezi mai încolo când se îngreunează drumul ce spectaculos e. Doar să nu ne prindă ploaia, că din cate văd...

- Spuneai că îţi aduce aminte de High Hopes locul ăsta...sau mă rog, invers. De ce?

- Păi fiindcă arată a lume de dincolo.

- Crezi în lumea de dincolo?

- Aş vrea. Dacă totuşi există, sper să arate ca ăsta.

- Eu vreau să fie ca la mare. De fapt, ca o mare imensă şi liniştită...

- Monotonă adică.

- Şi ce dacă? Şi monotonia e frumoasă dacă ţi-e frică de schimbare.

- Şi îţi e? mi-a întors el stilul de întrebări.

- Da, mi-e...

- Păi de ce?

- Fiindcă mă adaptez greu la locuri sau situaţii.

- Cu binele se adaptează oricine repede. Mai e nevoie şi de valuri, nu crezi?

Andu cel tăcut şi inofensiv îmi părea acum mult mai subtil şi filozofic, domenii cu care nu prea mă descurc mai ales dacă vin din partea unei persoane cu mult diferite faţă de mine. Oamenii introvetiţi au constituit întotdeauna o dilemă pentru mine. Neputându-mi explica firea lor, i-am catalogat ca fiind persoane ipocrite şi perfide, sau cel puţin ignorante. Tăcerea pentru mine e cel mai aprig duşman cu care nu ştiu ce arme să folosesc, iar filozofia mi-a părut întotdeauna inutilă. De ce acum toate astea veneau din partea unui om despre care la început credeam, sau vroiam doar să cred că e total inofensiv, dacă nu chiar insipid? Nu aveam însă timp de impulsuri intelectuale deoarece obiectul meu de studiu se afla în faţa mea şi ameninţa să se retragă din nou în carapacea sa impenetrabilă.

- Depinde! Depinde cât de mari sunt valurile...Dacă e furtună pe mare, nici cel mai bun marinar nu-i poate face faţă, am intrat eu în joc încercând să mă folosesc de psihologia lui.

- Bine gândit! a venit şi aprecierea.

Coroniţele erau gata. La câţiva metri depărtare ceilalţi se desfătau cu razele soarelui, trăgând cu ochiul din când în când la noi şi vorbind intenţionat mai tare pentru a se face auziţi de subiecţii în cauză.

- Dar vezi tu, viaţa e o continuă riscare, trebuie doar să ştii când şi cum să te opreşti, a cotinuat el aprinzându-şi o ţigară, prin acest gest părându-mi că-şi neagă propriile cuvinte.

- Tu ştii? am ridicat mingea la fileu.

- Nu. Tocmai d-asta îmi plac schimbările şi implicit riscurile presupuse de ele.

- Atunci de ce vii mereu aici cu toate că ştii locul ca-n palmă în orice anotimp ar fi?

- Pentru că e singurul lucru constant pe care-l fac, şi plus de asta e cea mai productivă dependenţă pe care o am.

Pe drumul de întoarcere, după ce am ajuns pe mult râvnitele creste de munţi, m-am apropiat de el în timp ce cobora şi l-am întrebat:

- Tu eşti fericit?

Spre surprinderea dar şi bucuria mea, a înţeles că nu e vorba de expediţia făcută, ci de viaţă în general:

- Nu.

- Ce-ţi lipseşte?

- Credinţa în fericire.

- Nu crezi că există?

- Ba sunt convins că există, dar nu în forma pe care ne-o dorim noi.

Apoi tot drumul am mers tăcuţi unul lângă celălalt, prinzându-ne de mână din când în când pentru a ne uşura efortul coborârii. Uitându-mă din când în când la el, îl surprindeam din nou cu acelaşi surâs indescifrabil care acum eram convinsă că nu vine ca urmare a unei fericiri interioare şi nemărturisite. La fel de convinsă eram şi că nu se poate spune: "Aşa surâde el mereu, nu-i nimic neobişnuit în asta". Nici măcar ironie nu era în surâsul lui, şi nici blândeţe, ci un fel de detaşare de tot ce-l înconjoară, un fel de nepăsare nepământeană. Din când în când îi auzeam râsul scurt la vreo glumă auzită de la ceilalţi care ne urmau vorbind tare pentru a risipi plictiseala, apoi revenea la acelaşi surâs obsedant.

Atunci a fost ultima oară când l-am văzut. Deseori îi aud vorbind pe prietenii lui: "Cine mă? Anduţu? Bun băiat dar parcă prea bleg...Îl joacă toată lumea pe degete şi el nu îşi dă seama", şi de fiecare dată rămân uimită cât de puţin îl cunosc ei, pentru ca apoi să zâmbesc la gândul că a ştiut cum să nu-şi arate inteligenţa pe care poate că a considerat-o nelalocul ei pe lângă comportamentele şi preocupările infantile ale prietenilor lui.

Jocul cu moartea

În faţa noastră se-ntindea ţărmul mărginit de imensitatea albastră a mării. Deasupra- cerul senin părea să se-nalţe tot mai mult ca o cupolă. La picioarele noastre se agitau furnicile viu colorate în preocupări efemere. Eram deasupra lumii.

O ameţeală de necontrolat mi-a cuprins tâmplele şi m-am dat doi paşi înapoi.

- De ce ţii degetele de la picioare strânse? m-a întrebat cineva care era lângă mine.

" De frică"; aş fi răspuns dacă însăşi frica nu mi-ar fi încleştat maxilarul.

Unul câte unul şi-au luat avânt şi, tăind aerul cu palmele împreunate deasupra capului, au căzut în apă despărţind valurile unele de celelalte. Toţi, cu excepţia mea. Simţeam că inima mi-a fugit de la locul ei şi s-a ghemuit în tâmpla dreapta, bătând acolo dementa să-mi spargă capul. Rămăsesem deci singură în toată întinderea verde de pe malul de pământ şi nu ştiam ce să fac. Până jos era mult prea mult; dacă plecam, eram laşă, iar dacă mă aruncam, eram sinucigaşă. Eu nu ştiam să înot, dar omisesem să le spun detaliul ăsta, la fel cum uitasem şi să-i rog să nu mă lase ultima...

Soarele îmi ardea ceafa şi umerii. Am închis ochii pe jumătate, atât cât să văd pe unde calc, am înaintat cu genunchii tremurânzi, apoi am strâns pleoapele cu putere şi m-am aruncat în gol, aşa cum văzusem că au făcut ceilalţi. În prima clipă mi-am regretat hotărârea fiindcă simţeam cum aerul îmi presează tot corpul, împingându-mă cu putere în jos. Ochii nu-i puteam deschide fără a mi se umple genele de lacrimi din cauza curentului şi deci nu puteam să văd cât mai am până la impactul cu apa.

Totul a durat o fracţiune de secundă în care nu ştiu ce gânduri mi-au venit în minte, în niciun caz cele de acum când descriu senzaţia. Ajunsă în apă, mi-am simţit corpul greu, ca izbindu-se de o stâncă, apoi apa sărată mi-a inundat timpanele şi nările, iar sunetul greoi de adânc al mării a fost ultimul pe care l-am auzit.

Când m-am trezit, eram pe mal cu hainele aproape uscate, murdare de nisip. Toţi s-au arătat mândri de curajul meu, însă doar eu ştiam prin câte focuri ale iadului am trecut de la hotărârea de a sări până la momentul în care am leşinat acolo, în adâncul mării, probabil fără nicio speranţă că încă n-am murit.

Madlena lui Proust

Când eram mică, aveam impresia că posedam puteri supranaturale care mă ajutau să simt atunci când cineva aprindea sau stingea televizorul, deşi mă aflam în altă cameră. Nu râde, eram mică!

Ei bine, se pare că puterile mele paranormale s-au reîntors la matcă, deoarece de câteva luni mi se întâmplă un lucru pe care l-aş cataloga drept ciudat dacă n-aş şti despre ce-i vorba. Este ceea ce Proust numea "memorie involuntară" şi se manifestă în diverse împrejurări cum ar fi de exemplu când trec pe lângă un grup mare de oameni, când mă strecor prin aglomeraţie sau pur şi simplu când cunosc o persoană nouă. Anumite parfumuri îmi aduc aminte de anumite persoane, sau un gust mă duce cu gândul la o perioadă din trecut aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Proust cu madlena de la micul-dejun. Senzaţiile se tot repetă zilnic deşi sub o altă formă, însă cea mai ciudată a fost zilele trecute când am trecut pe lângă un domn cu nimic ieşit din comun. Dac-ar fi să-l descriu n-aş mai şti fiindcă nu am dat importanţă trăsăturilor şi nici măcar prezenţei lui, însă ştiu că acel om mi-a inspirat senzaţia pe care o am când ajung la mare, pe plajă şi sunt nerăbdătoare să mă schimb în costum de baie şi să mă arunc în apă. Spiritul civic pe care, fiindcă nu prea-l am, trebuie să-l disimulez, mă îndeamnă de fiecare dată să-mi amân bucuria şi să ajut la ridicarea cortului, respectiv luarea-n primire a camerei de hotel. E exact ca vulpea cu strugurii, deşi eu nu spun că sunt prea acri, ci doar mă străduiesc să ajung la ei. Sau altfel spus, e ca şi cum ai flutura un os pe la botul unui câine, retrăgându-ţi mâna când e gata-gata să-l apuce. Exact asta mi-a fost senzaţia...de nerăbdare în faţa mării, şi de imposibilitatea de a-mi reprima bucuria atunci când o văd, o aud şi-i simt briza.

Încă de mică am simţit nevoia să fiu ieşită din comun printr-un anume har menit să mă ridice pe o treaptă superioară celorlaţi, însă tot ce am căpătat a fost un amalgam de lucruri pe care le simţim cu toţii mai mult sau mai puţin, şi-am ajuns astfel să consider că e absurd să mai sper la originalitate.

Spectacole de teatru

pentru detalii: http://www.unatc.ro/

Hoţia ca job

Am fost condusă într-o încăpere strâmtă care semăna cu o cameră cu nimic ieşită din comun, doar că lipseau patul şi şifonierul. Aici m-a întâmpinat un domn de-o vârstă incertă şi mi-a întins un scaun peste masa de birou cu o dexteritate caracteristică acrobaţilor. A aşteptat să iau loc, apoi mi-a explicat de ce mă aflu acolo, lucru pe care îl ştiam oricum mai bine decât el. Abia când a făcut un semn spre fereastră indicându-mi ceva, am văzut-o pe cucoana în costum alb fixându-mă cu privirile pe care în clipa aceea le-ar fi vrut săgeţi otrăvite.

Domnul din faţa mea vorbea încontinuu, punându-mi numeroase întrebări la care răspundea cucoana în locul meu, afişând o aroganţă demnă de-o maimuţă care a primit o banana fiindcă a stat cuminte în cuşca ei. Avea vocea mieroasă caracteristică femeilor obişnuite să trăiască pe spinarea bărbaţilor şi o mutră ce inspira acreala supunerii la toate capriciile acestora. Continua să peroreze pe aceiaşi voce scârţâitoare şi revoltată, eu însă o lucram cu imaginaţia: o acoperisem cu păr, îi lungisem botul şi mă zgâiam la ea ca la o maimuţă, trăgând-o de coadă cu o râvnă care mi-ar fi folosit mult dac-aş fi ştiut să o utilizez în scopuri productive.

Individul m-a trezit din răutăcioasa visare somându-mă să scot de unde am ascuns portofelul maimuţei...adică cucoanei. Nu avea nici burtă şi nici chelie ceea ce mă făcea să cred că părerea mea de până atunci despre poliţişti fusese eronată. Bărbatul din faţa mea nu doar că nu semăna cu un inchizitor sever, ci chiar avea o figură plăcută care te-ndemna s-o studiezi în căutarea unui defect oricât de mic, însă fără niciun rezultat. Nu frumos, ci mai mult carismatic; poliţistul acela putea concura fără nicio problemă cu marile frumuseţi masculine de la Hollywood.

Privirea lui parcă voit adumbrită de-o severitate impusă m-a făcut să simt un curent rece pe şira spinării, însă surâsul abia reţinut, uşor amuzat şi zeflemitor la adresa situaţiei penibile în care ne aflam toţi trei m-a făcut să ridic din umeri cu siguranţa pe care doar un om nevinovat o poate avea.

Cucoana în alb spumega cu nările dilatate şi degetele fremătătoare, încruntându-şi sprâncenele conturate naiv cu creion negru. În gând o înjuram de tot neamul, de la maimuţă încoace, atribuindu-i fel de fel de denumiri pe care cu greu le ţineam doar pentru amuzamentul meu.

" M-aţi văzut mai închisă la culoare şi m-aţi şi catalogat drept hoaţă?!"

" Te-am văzut cu ochii mei cum mi-ai băgat mâna în geantă!"

" Ce treabă are culoarea? Doamna aici de faţă îţi aduce acuzaţii grave"

" Unde mi-e portofelul, ordinaro?"

"Doamnă, calmaţi-vă!"

" N-am luat niciun portofel! crezi c-aş băga mâna în geanta ta de prost-gust?! Pielea de şarpe nu se mai poartă demult!"

" O omor!"

"Doamnă, calmaţi-vă!"

Cei doi ofiţeri care au intrat pe uşa au avut parte de un tablou dinamic memorabil: personajul principal al acţiunii, eu, alergând în jurul biroului în timp ce personajul rău al poveştii, cucoana în alb, îşi flutura geanta demodată deasupra capului meu, iar personajul secundar, poliţistul, suna în disperare după "întăriri" care nu au întârziat să apară. Văzându-ne întrerupte, eu şi cucoana disperată după portofelul ei am rămas ca hipnotizate cu privirile aţintite la privirile nedumerite ale ofiţerilor, apoi ne-am reluat locurile docile în aşteptarea unui verdict. În favoarea mea, desigur. Ştiindu-mă fată nevinovată şi mai presus de toate inteligentă( aruncasem portofelul în cel mai apropiat şanţ până să mă prindă nebuna, iar "asociatul" meu a venit să-l culeagă de acolo după câteva secunde) am rămas mută până la sfârşitul inutilului interogatoriu. În afară de atuurile astea, neavând nici măcar 13 ani împliniţi, nu mă puteau trimite la puşcăria de care se temeau atât de mult fraţii mei, aşadar mă aşteptam la o pedeapsă insignifiantă cum ar fi o amendă pe care, după calculele mele, n-aveam s-o plătesc eu.

După vreo două ore de discursuri interminabile, întrebări puerile şi percheziţii, am scăpat din acel birou neprimitor şi-am dat fuga până la "asociatul" meu care-mi era şi frate. Portofelul era la el, însă avusese grijă, cât timp lipsisem eu, să-l uşureze considerabil de bani ceea ce a dus la alte lungi certuri fără niciun rezultat favorabil mie de astă-dată. Din banii însuşiţi ( fiindcă furaţi nu sună deloc frumos ), am primit doar 5 %, restul fiind împărţiţi de fraţii mei între ei.

M-am culcat îmbufnată, cu gândul că a trecut încă o zi de muncă inutilă, ca toate cele de până atunci de altfel, şi-am adormit visând la Italia şi la toate avantajele traiului acela îndepărtat şi fericit...