Din nou

E din nou iarnă. Ninge sau plouă, sau amândouă. Vinul aburește în cana de la tine pe care scrie kitschos Te iubesc. Ascult încontinuu Only getting younger, fără nicio plăcere. Sub brad zac darurile nedesfăcute, poate un orfan s-ar bucura de ele.
 Pe geam scrie Tina încadrat într-o inimioară strâmbă, dovada lipsei tale de simț artistic. Zâmbesc la amintirea unei după-amieze când ploua cu grindină și noi, adăpostiți sub pătură, număram petele de pe tavan.

Am venit să-ți spun că te-am uitat. Ai zâmbit sceptic, doar eu cunosc acel zâmbet. Și-n fața morții o să zâmbești la fel, Daniel.

Norii parcă încorsetau cerul. "Ești prea literară, Tina, fii mai simplă!", îmi spuneai savurând mucul de țigară. Și-ncercam, prin ghidușii de gheișă obosită, să-ți fac pe plac. Cu evantaie și ace de păr, cu-nflorituri în vestimentație. Rimelul se scurgea pe obraji. Râdeam haotic, înghițind sunetele.

Am venit să-ți spun că m-am îndrăgostit. Nu e ca tine, e altfel. E într-un fel pe care nu-l pot explica în literatură. Am învățat că fericirea nu este de două ori la fel. Nici eu nu sunt de două ori la fel.

Doi copii se joacă-n zăpadă și râd ca demenții cu mâinile și urechile înghețate. Am fost și eu ca ei? Nu cred, eu aveam mereu mănuși. Dar nu-i niciodată timpul pierdut să fii din nou copil, nu-i așa?

Tudor

 Tudor nu era un bărbat frumos. Însă ochii azurii compensau lățimea nasului, grosimea buzelor răsfrânte, gropița bărbiei. Într-o cameră ticsită de oameni, nu el era cel care atrăgea atenția, însă felul în care te privea atunci când îți adresa cuvântul, făcea să dispară din jur orice mișcare. Ca și cum ochii lui închideau în ei toate înțelesurile cuvintelor nerostite.

 Vorbea puțin și cumpătat, privea atent în jur cu o curiozitate ingenuă și-și rula țigările cu măestrie de ceasornicar. Gesturile lui erau restrânse și repetitive, dar părea să pună atât de mult preț pe ceea ce făcea în fiecare moment, încât atrăgea asupra-i multe întrebări.

  Nu știai niciodată ce gândește. Nu-și ducea până la capăt propozițiile, de parcă era de la sine înțeles ce voia să spună.

 Femeile, atrase de calmul lui inexplicabil, îl descoseau în speranța să afle cât mai multe. Care îi este povestea? Însă povestea lui era simplă:

Iubise o fată.

 Era ciudat să-l asculți spunându-și povestea. Vorbea monoton, parcă fără interes, despre fata pe care o iubise atât de mult. Era cu 16 ani mai tânără, o puștoaică zglobie și carismatică. O întâlnise într-o vară în parc, își aștepta iubitul. Părul roșu ca focul și pistruii răsfirați pe obraji îi atrăseseră atenția și, timid, se apropiase de ea:

- N-aș vrea să te deranjez, însă am o întrebare...

Fata ridicase privirea spre el, ușor amuzată.

- Pot să îți fac o poză?

Zâmbind măgulită, ea acceptase, luând postura de vedetă surprinsă în timpul liber.

Încă mai păstra poza între filele unei cărți mult iubite. Din acea după-amiază o revedea aproape în fiecare zi, așteptând pe aceeași bancă un iubit care nu mai apărea. S-au împrietenit, împărțind singurătatea la doi. Pozele au devenit filme în care ea, îmbrăcată în rochii albe de in, râdea cu poftă la glume doar de ei cunoscute.

 Până-ntr-o zi, când iubitul a apărut, luând cu el mica muză. De atunci, zilele lui Tudor erau insipide. Se trezea cu o stare de rău și apatie, își bea cafeaua fără gust și-și rula țigara, privind pe fereastră cum cad frunzele toamne.

Tudor nu era un bărbat trist. Însă ochii azurii păstrau în ei acea melancolie a golului sufletesc lăsat de o mare iubire. Femeile din jurul lui încercau, prin toate metodele, să-i capteze atenția fie și pentru câteva clipe, dar el le zâmbea tăcut, descurajându-le.

Nu credea în suflete gemene, în povești de dragoste nemuritoare, în Cosânzene demne de salvat, ci sincer pur și simplu spera la încă o mare iubire, și-atât.

Numai eu l-am înțeles pe Tudor.

Corina

- Nu te mai iubesc! spune el răspicat.
Corina își aprinde o țigară și, prin fumul dens, îl privește apatică.
- Poate că nu te-am iubit niciodată. Ești o femeie lipsită de sentimente. M-asculți?! Ești ca una dintr-acelea care nu au nimic de oferit dar se-mbracă în poleială atrăgătoare pentru a păcălii idioții. Iei toată energia, toate sentimentele, toate speranțele, apoi lași omul gol-goluț. Îl pierzi! Mă asculți?
- Ești un poet ratat, zâmbește ea amar.
- Vezi? Vezi cât de cinică și insensibilă poți fi? Ești goală pe dinăuntru!
- Atunci de ce ai mai stat cu mine?
O tăcere grea se lasă în camera întunecată. Din sufragerie sună telefonul, un țârâit scurt ca un reproș. Fumul gros se-ntinde într-o pâclă urât mirositoare.
 Corina stă pe scaun, cu un picior sub ea. Tricoul pătat îi alunecă de pe-un umăr.
- N-am știut cine ești!
- Acum știi.
Zâmbește cu subînțeles, privindu-l pe sub sprâncene. Părul umed îi curge neglijent pe spate, împrăștiind miros de șampon. Pisica neagră își împletește coada pe piciorul ei atârnat, torcând melancolică, nepăsătoare la cearta stăpânilor.
- Nimeni n-o să te mai iubească așa cum te-am iubit eu! strigă el exasperat, rezemându-și mâinile de masă. Ea îi suflă fumul în față:
- Parcă spuneai ca nu m-ai iubit niciodată.
- Ești o scorpie!
- Ești liber să pleci!
El se-ntoarce spre ușă, cu gândul să dea curs "invitației", însă rămâne așa, ca și cum nu s-ar putea decide.
- Spune-mi te rog că ai simțit ceva pentru mine în tot timpul ăsta. Spune-mi că toate momentele noastre fericite nu au fost teatru. Spune! Ce ai simțit?
- Nimic, răspunde Corina stingându-și meticuloasă țigară.
El trântește ușa în urmă-i, fără a mai privi înapoi.
 Corina își cuprinde capul în mâini și, cu sforțări smintite, încearcă să-și rețină lacrimile.
"Sunt mai puternică de atât ", își spune, în timp ce șiroaie fierbinți îi inundă obrajii.

Ne dăruim cu sufletele goale

 Într-un timp care nu mai vrea să aștepte, căutăm povești de dragoste extraordinare în privirile călătorilor din metrou, prin baruri cu coatele rezemate de mese și aer lânced de fum. Ne aruncăm în aventuri dubioase să-ngropăm singurătatea.

Ne dăruim cu sufletele goale...

Ca-ntr-un mers pe sârmă ne stă "te iubesc" pe buze, pregătit oricând să cadă în gol.

O zi ploioasă

Cerul părea o cupolă de fum. Mergeam prin băltoace și noroi, ținând umbrela sprijinită pe umăr, ca pe o pușcă de vânătoare. Frunzele fâșâiau sub bocanii mei murdari, făcându-mă să tresar: O fi vreun urs?
 Până departe în zare, pădurea era cenușie, aproape ireală. Mă simțeam singură. Vocea monotonă a Mariei nu făcea decât să sporească această senzație. Povestea despre bunica ei căsătorită cu un pădurar și toate beneficiile dobândite din această legătură.
 - Era o femeie frumoasă bunica mea. Știi, cum erau pe vremuri femeile...cu buze subțiri și roșii, sprâncene arcuite a mirare, și grăsuțe la corp. Nu înțeleg cum putea avea atâta grație o femeie dolofană, cum era ea...Bunicul, în schimb...
 Și povestea continua cu prima lor întâlnire. Maria era fascinată de poveștile de dragoste din trecut, i se păreau mai sincere. Visa mereu cum ar fi fost să se nască pe timpul cavalerilor și al domnițelor. Cu serenade la balcon și nenumărate mileuri croșetate la căldura focului din vatră.
 - Simplu și drăguț, fără complicații. Știai să croșetezi, să vorbești fluent franceză- dacă te nășteai într-o familie înstărită- să cânți câteva melodioare la pian și așteptai cuminte să apară alesul. Al tău sau al părinților. La ce folos studii superioare? Sau griji mărunte- oare mă mai iubește soțul? Să îmi pun jartierele în noaptea asta?
- Crezi tu că nu aveau grijile astea?a intervenit Victor, curmând cu o întrebare retorică potopul celorlalte.
 Mergeam cu câțiva pași în fața lor, zgribulită de frig, cu gândul la ceaiul cald de acasă. Mai aveam de parcurs încă pe-atât până acolo.
- Grăbiți-vă, începe să plouă! a strigat din urmă Iulian, trecând în grabă pe lângă mine.
Câțiva pași mai încolo, s-a împiedicat de o piatră și a căzut în genunchi. Hohotele de râs au pornit în rafale, o dată cu ploaia. Am deschis umbrela, amuzată la gândul că parcă am nimerit într-o secvență din Cireșarii.

Când am ajuns acasă, ploaia s-a oprit, ca un huligan care-ți face semne obscene din prag, neputând intra înăuntru. Cabana era la fel ca în copilăria mea, doar un strat gros de praf și liniștea țiuitoare făceau diferența.
- Trebuie să facem un foc, a spus Iulian, urmărind cu regret dârele de noroi de pe pantaloni. Raiații lui cei verzi și proaspăt cumpărați, cu care se lăudase toată ziua.
- Nu avem lemne, am spus căutând cu privirea prin încăpere. Va trebui să ne încălzim cu pături...
- Și lumină? Nu aveți lumină aici?
- Nu, Maria. În colțul ăsta al lumii nu s-a descoperit lumina artificială.
Au râs cu toții, crezând că e o glumă. Dar s-au posomorât peste cinci minute, când încă stăteam pe întuneric. Peste puțin timp, am găsit câteva lumânări decorative de pe vremea când erau găzduiți turiștii.
 Am improvizat o cină din ce adusesem cu noi și, înveliți până la gât în pături groase, am mâncat în tăcere. Pe unul din pereți era ceasul copilăriei mele, oprit încă de pe atunci la ora unu și patru minute.
- Te-ai gândit vreodată să renovezi cabana asta? m-a întrebat Victor, ștergându-și buzele cu mâneca puloverului.
- Nu, până acum. Uitasem cât de dragă îmi e, cât de multe amintiri mă leagă de ea...
- Ar fi frumos, a spus Maria cea melancolică. Aș putea veni la tine să scriu, în schimbul supei de ciuperci. E specialitatea mea.
- Și iarna ai rămâne înzăpezită, a adaugat Victor câteva culori la tablou.
- Nu, aș sta doar vara aici. E o idee bună renovarea.
- Ai crește copii rotunzi și rumeni, ca rușii ăia pribegiți în Siberia.
- Și ai mânca ciuperci halucinogene toată ziua...
- Victor, tu ești prea...prăpăstios! s-a revoltat Maria care, deloc în secret, visa la îmbrățișarea lui "prăpăstioasă".
- Zic și eu...

Am rămas treji până târziu, visând la o cabană înconjurată de verdeață și flori, un fel de casă și afacere totodată, o escapadă pentru orășenii sătui de cotidian. În grădină, iarba era tunsă la milimetru, balansoarul (obligatoriu! spunea Maria) lângă gard era atracția copiilor, în foișor se strângeau musafirii și, cu toate aceste imagini născute în întunericul cabanei, am adormit claie peste grămadă, ca soldații în tranșee, răpuși de frig și oboseală.

Urmele sărutului de ieri

Am iubit cu naivitate. O primă "mare" și "inegalabilă" dragoste, cu fluturi răsfirați și sărutări egale. Cu miros de fum de țigară și parfum ieftin. Cu seri friguroase și speranțe prea multe.
 Am iubit cu visare și am uitat să visez ca mai înainte. M-am pierdut pentru fantasmele, umbrele și demonii lui care se hrăneau cu mult entuziasm din idei efemere. Cu voci din soare dictate de neant și melancolii de pribegiți.
 E trist când se-ntâmplă să te trezești, dar e atât de bine că o faci! Te trezești singur, tânăr și frumos, cu tot viitorul înainte, cu pleiada de planuri intactă și la fel de promițătoare ca mai-nainte. Te trezești mototolit, dar proaspăt și te ridici din pat cu gândul la nopțile triste în doi.

Te-am iubit? Nici eu nu mai știu...

Se încheie un capitol abstract, fila se întoarce. Până mâine, când fulgii de nea o să spele tristețea, am să păstrez pe buze urmele sărutului de ieri.

MIRIAM

Era în vara aceea în care am cunoscut-o pe Miriam, fotografa bătrână cu reputație de vrăjitoare care ne plătea cameră la un hotel de lux. 

 Totul începuse într-un mod absurd, desprins parcă din filme... 

Era una din acele dimineți după o seară de dans epuizant și shoturi nenumărate de tequila. Așteptam în parc ora cinci pentru a lua primul metrou spre casă și ne era cald, eram amețiți și irascibili. Îmi reproșai lucruri petrecute în urmă cu mult timp, iar eu mă miram în sine-mi de memoria ta elefantină. Încercam să găsesc argumente să le combat pe ale tale. Eram urâți, dezordonați și gălăgioși.

  Țipam. Eu mai tare decât tine, sau poate amândoi la fel. Credeam că suntem singuri. Glasurile noastre stridente sunau ca o melodie cu acorduri înalte, ne încântau.

 Pe o alee ascunsă, cu vedere spre noi, stătea această femeie. Asculta fascinată, în timp ce ne surprindea în cadre spontane. Un întreg album de gesturi dezordonate și urâțenie umană.

 Când cearta s-a domolit și, epuizați, am cedat, s-a apropiat de noi.

- Nu îmi place ce văd! a spus înainte să ajungă în dreptul nostru.

Ne-a arătat fotografiile și ne-a propus să pozăm pentru ea. Într-o altă ocazie.

Am refuzat aproape politicos, dar fără prea mult succes- deja se așezase între noi și ne privea calmă, ușor amuzată:

- Sunteți doi actori desăvârșiți! Ați jucat incredibil rolul, dar ce am surprins eu nu este tocmai o ceartă.

Ne-a arătat din nou fotografiile și, spre surprinderea amândurora, în ochii noștri nu se citea ura, așa cum speram, ci doar o iubire lăsată în repaus pentru câteva clipe. Am zâmbit. Ai zâmbit și tu și, obosiți, am încuvințat revederea.

 Femeia s-a ridicat fără o vorbă în plus.

- Dar cine sunteți? Și unde vă găsim? am strigat în urmă-i.

- O să vă găsesc eu, ne-a răspund grăbind pasul.

 Am rămas tăcuți câteva secunde, urmărindu-i mersul lin în rochia neagră, demodată.

Avea aliură de vrăjitoare, cu părul cenușiu răsfirat peste umeri și ochii șireți de cadână. 

Peste câteva zile ne-a găsit, într-o cu totul altă parte a orașului. Ne plimbam amorțiți de căldură, cu speranța găsirii unei cișmele, când ne-a întâmpinat cu brațele deschise, ca pentr-o îmbrățișare.

- Mă bucur să vă revăd. Sunteți pregătiți?

 Nu eram, dar...

În timp ce ne fotografia- lângă un gard dărăpănat, în tufișul de turbarea câinelui și-n alte locuri ciudate, ne povestea despre viața ei. Din copilărie până în clipa descoperirii unei vocații-aceea de ghicitoare. Știa să ghicească în cărți, în cafea, palmă, tarot, păr capilar și prezicerile îi ieșeau întocmai. Însă nimic nu o mulțumea mai mult ca ghicitul în fotografii. Privea ore întregi portretul unui necunoscut și la final îi făcea un istoric atât de îndetaliat, încât persoana respectivă știa cu siguranță ce a făcut și ce o să facă mai departe.

 Tot ce venea din partea ei părea veridic, și o ascultam fascinați, lăsând la o parte scepticismul. La final, ne-a arătat pozele:

- Văd că vă iubiți dar aveți o perioadă proastă. Lăsați-mă să vă ajut.

Astfel am ajuns să locuim într-o cameră de hotel plătită de acea femeie ciudată. După-amiezile ni le petreceam în compania ei, povestind și punând la cale expoziții în întreaga Europă, plan la care visam mai mult noi decât ea. Câteodată, voia să fotografieze mai mult de atât, iar noi o primeam în intimitatea noastră, dezvelind un umăr sau un picior în scopul prezicerii ei de netăgăduit. Iar viitorul arăta frumos în toate acele fotografii.

 Zilele treceau ordonat în armonie și iubire. Ne regăseam îndrăgostiți ca la-nceput, cu vise pline de speranță și încântare, dornici de noi trăiri și bucurii...

Paradisul a încetat într-o zi de toamnă, când proprietarul ne-a anunțat că nu mai este disponibilă camera. Trebuia să plecăm, dar nu înainte de a plăti pentru câteva luni în urmă. Am strâns pozele de pe pereți în câteva albume, înjurând în șoaptă.

 Ne-am despărțit cu greu de locșorul unde toate amintirile păreau că rămăseseră suspendate în aer, la fel ca imaginea lui Miriam, pe care nu am mai regăsit-o niciodată. În afară de noi doi, nimeni nu părea să știe de existența ei, nici măcar proprietarul...

Greierii

Îmi plac greierii. Au un fel simplu și liniștitor de a-mi aduce aminte de copilărie. De zilele petrecute la țară, alergând prin iarbă, inspirând mirosul dezgustător de balegă. Zilele acelea lungi și călduroase în care nu încăpeau decât sentimente plăcute. Și serile în care ultima oră de lumină era folosită pe post de lampă pentru încă un capitol de aventuri. Îmi plac fiindcă îmi aduc aminte de bunica, de mirosul vanilat al gogosilor, de bolta plină cu struguri încă verzi și de băncuța de fier de sub nuc.
 Îmi plac greierii fiindcă mă fac să mă întorc în timp, chiar și pentru un moment, cât durează scurta lor tiradă.

330

După un colţ de stradă se auzea un fluierat domol dintr-o arie celebră. "Cântăreţul" era un domn de vârstă mijlocie, la costum şi cu joben, târând după el un baston cu cap de leu aurit- sau altă creatură fioroasă. Mergea degajat, fără grabă sau cuiozitate, răsucindu-şi pe deget mustaţa a la Dali. Întocmai genul acela de personaj pe care nu îl înţelegi nici după 100 de pagini.
 În staţia lui 330 stătea un tânăr, singurul călător de la ora aceea. Domnul i se alătură în aşteptare, dregându-şi vocea să se facă auzit:
- Fii amabil, ai văzut trecând o caleaşcă?
 Băiatul îşi scoase plictisit căştile din urechi:
- Ce?
- Am spus: fii amabil, ai văzut trecând pe aici o caleaşcă ?
- O caleaşcă? Cu cai?!
- Nu, dragul meu, cu hamsteri.
Băiatul, evident, îl privi surprins. Era obişnuit cu cerşetori beţi, dar niciunul nu se îmbrăca atât de elegant: altfel de ce ar mai cerşi?! Convins deci că e doar nebun, se făcu că nu îl aude.
- Trebuia să fiu demult la bal şi am dat ordin să-mi vină o caleaşcă. Fiica mea cea mare iese pentru prima dată în lume şi mă-nţelegi, dragul meu, este o seară foarte importantă pentru familie.
- Cum adică iese prima dată în lume? întrebă tânărul, învins de curiozitate.
- Adică la un bal. Este domnişoară acum. Nu mă privi aşa, fiindcă n-am să-ţi permit să o curtezi !
- Pfff...
- Ah, câte s-au schimbat..., oftă bărbatul, scoţându-şi o batistă din buzunar. Nu mai este ce ştiam eu...Dar ce ai, eşti surd cumva?
- Nu sunt surd! În caz că nu se vede, ascult muzică.
- Muzică iese prin alea? Mon Dieu, dar cum încap instrumentele acolo?
Tânărul ridică din umăr a indiferenţă şi-şi văzu de treabă mai departe, ignorând privirea insistentă a bărbatului care îl examina ca la microscop.
 În curând sosi şi autobuzul. Cei doi urcară, primul degajat, al doilea cu ezitare.
" Dar unde sunt caii si cum merge drăcovenia asta?!" se-ntreba bărbatul în timp ce maşina trecea pe lângă blocuri, case, pomi, alei, câmpii şi dealuri.
 La capătul călătoriei, răsuflă uşurat: "Iată, am ajuns deci acasă, şi chiar la timp pentru bal!" şi coborî din autobuz fluierând, grăbind treptat pasul spre castelul care se zărea printre copaci.
 În spatele său, ezitant şi surprins la culme, tânărul se târa de-a lungul aleii, incapabil să-şi dea seama unde se află.
- Urmează-mă, dragul meu, strigă bărbatul din faţă. Ai multe de învăţat!

Confesiunea unei adultere

M-am îndrăgostit! O să râdeţi sau o să mă blamaţi, ştiu, femeie la patruzeci de ani se îndrăgosteşte ca o copiliţă naivă! Altădată aş fi râs cu voi şi aş fi arătat-o cu degetul pe nefericita care crede că îşi retrăieşte prima tinereţe doar fiindcă un alt bărbat decât soţul ei s-a oprit din drumul lui să o privească.
 Nu este atât de simplu de explicat. Să vă spun mai întâi câte ceva despre omul cu care îmi împart viaţa, apoi vă las pe voi să mă judecaţi cum se cuvine.
 George este un om calculat şi corect. Ştiu, inceputul descrierii nu pare în favoarea mea, dar aşteptaţi! Este un om calculat, corect şi rece. Dacă faptele şi gesturile lui s-ar putea măsura, nu ar depăşi un pătrăţel de câţiva centimetri prestabiliţi. Nu din teamă de risc este aşa, ci fiindcă toate principiile lui de viaţă se rezumă la o expresie pe care o foloseşte foarte des: "Trebuie să trăim aşa cum am trăi în văzul lumii".
 Micul dejun şi-l ia la oră fixă şi nu întârzie somnul nici cu câteva minute. Întâlnirile lui de afaceri sunt foarte importante şi, adăugând la asta teama de a nu crea o impresie proastă, punctualitatea lui e legendară. Ţine mereu la agendă pe care o respectă cu sfinţenie; mă mir că nu şi-a programat şi copiii. Sau...?!
 O să spuneţi că toate astea nu sunt suficiente, dar ce credeţi despre atitudinea lui faţă de mine?
 Nu ştiu dacă m-a iubit vreodată, fiindcă rareori se lasă copleşit de emoţii. După ce m-a cucerit- Dumnezeu ştie cum!-am reprezentat o certitudine incontestabilă. M-a adaugat la bunurile lui materiale cu care se mândreşte în sinea sa, şi niciodată nu a luptat să mă păstreze alaturi. Eram acolo, pur şi simplu, cu el în pătrăţelul personal.
 La început, n-am să vă mint, am fost fericită, însă dragostea mea mă făcea să fiu aşa. Ideea de a iubi mă emoţiona la culme, în mintea mea relaţia era perfectă, el era perfect şi viitorul îmi surâdea ca un soare de primăvară timpurie.
 Mi-au trebuit un inel pe deget şi doi copii făcuţi aproape consecutiv pentru a vedea cât de singură eram în preajma lui. Şi da, mi-a trebuit un al doilea bărbat pentru a realizacât de diminuată sufleteşte sunt, şi cum tot ce am avut mai bun şi mai frumos în mine s-a risipit în tăcerea exasperantă şi calmul lui indiferent.
 Ei bine, asta-mi este spovedania, de aici vă las pe voi să continuaţi cu verdictul dar, vă rog, nu mă judecaţi prea aspru. În fond, toţi avem dreptul la fericire, oricât de iluzorie ar fi, nu-i aşa?

Zei pentru o clipă

...Era o zi frumoasă, poate puţin prea caldă, de iunie. Soarele lumina orbitor câmpurile cu pistrui roşii de maci şi, în goana trenului, întreg peisajul părea o pictură impresionistă, sau pur şi simplu o iluzie.
Eram de trei ore pe drum, dar îmi păreau o veşnicie şi regretam că petrec atât de mult timp în mirosul de mucegai al trenului. Prietenul meu dormea alături, cu fruntea rezemată de geam, iar cartea de pe genunchii lui aluneca încet, cu fiecare cotitură. Era o ediţie în original a unui roman de Balzac; încerca să înveţe franceza dar se oprea la fiecare două propoziţii răpus de plictiseală.O muscă i se agita în păr.
  Câţiva călători citeau cu voce tare bancuri, dar cum erau prea departe să-i aud bine, mă mulţumeam cu zgomotul veseliei lor. O oaie, două oi, trei oi...E ciudat să numeri oi ca să adormi, dar e şi mai ciudat să laşi totul în urmă, cum a făcut eroul lui Haruki Murakami, şi să pleci în căutarea unei oi fantastice cu o stea maronie pe spate care are puterea de a manipula voinţa oamenilor ...
 Când m-am trezit, eram deja în gară. Grupul gălăgios trecea pe lângă noi în şir indian. I-am dat un cot prietenului meu, a mormăit ceva apoi a deschis ochii nedumerit, ca şi cum se aştepta să-l întâmpine lumina şi mobila din camera lui.
 - Am ajuns.
Ne-am luat puţinele bagaje pe care le aveam şi am coborât. Aerul de munte era atât de răcoros încât am simţit nevoia să inspir adânc. Parcă ajunsesem în altă ţară. În depărtare, crestele munţilor păreau că se unesc exact în spatele oraşului, ca două pamle care protejează flacăra unui chibrit aprins. Totul, în comparaţie cu ei, părea foarte mic şi chircit. Eu însămi simţeam nevoie să mă aplec ca sub o greutate care ameninţă să mă strivească.
 După plecarea trenului, peronul a rămas pustiu. Am consultat încă o dată harta mototolită pe care o aveam la noi şi ne-am îndreptat spre cabana "Trei flori". Pe drum, prietenul meu lansa ipoteze amuzante asupra alegerii numelui. În ciuda aşteptărilor, locul era într-adevăr foarte frumos. O grădină plină cu flori- "Vezi, nu sunt doar trei!" înconjura o casă de lemn cu două etaje şi o mansardă unde urma să locuim următoarele două săptămâni. Doi pechinezi bătrâni ne-au întâmpinat lătrând, urmaţi de o femeie durdulie, rumenă în obraji- Să fie aerul proaspăt de munte cel care îi face să arate atât de sănătoşi?, m-am întrebat în gând, în termeni mai puţini literari, desigur.
 Prietenul meu m-a ajutat cu bagajele şi am urcat în cameră. Un pat şi o noptieră pe care trona o vază cu flori erau singurele obiecte din încăpere. Mirosea puternic a ceară de parchet şi a plante verzi.
 - Îmi place aici! am exclamat după ce proprietara ne-a lăsat singuri.
 Fereastra dădea înspre curte şi dincolo de aceasta se zăreau munţii. Păreau decupaţi dintr-o reclamă şi lipiţi direct pe cer.
 După ce am recuperat cele trei ore mâncând pe săturate, am ieşit să ne plimbăm prin orăşel. Puţinii trecători ne dădea bună-ziua. Ciudat lucru, oamenii de la munte, deşi izolaţi de viaţa marilor metropole, sunt mult mai amabili şi prietenoşi decât ceilalţi. Poate şi apropierea naturii îi face să fie aşa...
 Nu eram echipaţi corespunzător, totuşi  am urcat până aproape de creastă. Când mai aveam puţin, am făcut o pauză de hidratare. Nicăieri nu mai era semnal în afară de piatra pe care stăteam. Dacă ne îndepărtam un metru, se pierdea. Prietenul meu a botezat-o Piatra vodafone şi, tot comentând beneficiile unei astfel de loc, am urcat mai departe.
 Soarele se juca de-a v-aţi ascunselea printre crengile de brazi, obligându-ne să ne punem şi apoi să ne dăm jos jachetele, din minut în minut. Ieşind din pădure, razele lui ne înfierbântau obrajii.
 -Mi-ar plăcea să avem o casă aici, a spus prietenul meu, când am ajuns în vârf. Exact în locul ăsta.
S-a aşezat pe un buştean şi şi-a aprins o ţigară. Părea că şi pe el îl încearcă acelaşi sentiment ca şi pe mine. Un sentiment de libertate şi de putere. Ca şi cum tot ce se afla la poalele munţilor ne aparţinea...Case, grădini, plante, razele soarelui şi oamenii. Mai ales oamenii! Oare aşa se simţea şi oaia fantastică?
 - Şi mie, am răspuns cu întârziere. Poate într-o zi....
 Atunci el s-a ridicat şi m-a cuprins în braţe. Vântul bătea din toate părţile, răsfirându-mi părul pe obrazul lui. Şi totul părea ca un vis...
 Când am coborât, deja se înnopta. Întotdeauna, întunericul la munte pare mai intens şi mai plin de tenebre, însă eram puternici şi liberi, de ce ne-am fi temut?

Atelierul

În vara aceea eram încă studentă şi îi parea că voir rămâne mereu aşa, fiindcă nu-mi dădeam niciun interes în a finaliza studiile. Era perioada în care îmi petreceam serile prin baruri şi cafenele ieftine, legând prietenii anoste cu oameni de toate vârstele, dispuşi să-mi plătească consumaţia (destul de modestă), în schimbul unor promisiune ce nu aveau să fie îndeplinite niciodată.
 Timpul părea că stă în loc, şi eu o dată cu el.
În fiecare noapte aveam acelaşi vis: mă aflam într-un vagon gol ticsit cu miros de rânced şi de vomă, mergând spre nicăieri, căci nu existau gări. La fiecare fereastră puteam zări un singur peisaj, câmpul ars acoperit de ceaţă.
 Dimineaţa mă trezeam cu senzaţia ciudată că nu ştiu unde mă aflu. După ce îmi turnam apă pe faţă şi păr, mă afundam în fotoliul de pe balcon şi fumam ţigară după ţigară, până mi se făcea greaţa. Aşteptam seara, să-mi pot reîncepe turul cafenelelor.
 Într-o seară dintr-acelea ploioase, am încercat un local nou, Bistro...ceva. Era o încăpere îngustă şi întunecată, unde se fuma mult şi se asculta numai hard rock. Nu zăream nicio figură cunoscută, aşa că m-am aşezat într-un colţ la o masă şi am comandat un ceai. Treizeci de minute mai târziu, a venit chelneriţa cu o ceaşcă plină cu apă aromată care avea gust de spălătură. Sorbind încet şi cu dezgust, m-am abandonat în visare. Nu planuri de vacanţe la Paris sau bărbaţi chipeşi şi sentimentali, ci pur şi simplu o letargie încurajată de muzica aritmată şi fumul gros al propriei ţigări.
 În timp ce leneveam astfel, în faţa mea s-a aşezat un bărbat şi, fără introducere, mi-a spus:
- Noi ne cunoaştem!
Fără a fi surprinsă- căci o fată singură într-un bar e o ţintă destul de facilă pt bărbaţi- l-am analizat îndelung, încercând să-mi dau seama dacă şi de unde îl cunosc.
- Anul trecut, în vară...m-a ajutat el.
Era un individ de statură medie, cu o claie de păr negru în cap şi o mustăcioară demodat tăiată deasupra buzelor subţiri. În timp ce îl priveam, zâmbea subtil, jucându-se cu o pipă veche, decojită.
 Nu chipul, ci pipa aceea m-a făcut să-mi amintesc de cel care, cu un an în urmă, m-a acostat pe stradă şi m-a invitat la o cafea, câteva străzi mai încolo. Am acceptat din lipsă de bani şi de ocupaţie, însă a fost o seară plictisitoare, încheiată cu o partidă zbuciumată, ca o defulare din partea amândurora. Spre dimineaţă, asudat şi liniştit, şi-a aprins pipa şi, cu privirile pe fereastra balconului, a fredonat o melodie cunoscută.
- Da, asa e, am recunoscut fără pic de veselie că îl revăd.
 După care a urmat un potop de întrebări din partea lui: Ce ai mai făcut? Tot acolo stai? Ti-ai găsit ceva de lucru? Mai trăieşte motanul? ca şi cum suntem doi prieteni buni care se revăd după mult timp.
 Am zâmbit plictisită, răspunzând sporadic cu intenţia de a-l îndepărta.
 - Ştii, sâmbătă mă însor!
"De parcă mi-ar păsa!"  Totuşi l-am privit curioasă. Ce voia de la mine?
- Am întâlnit o fată minunată.
- Mă bucur, am răspuns, deşi tonul vocii sugera altceva.
- Ne căsătorim la biserica...la ora...
Mi-am mai aprins o ţigară şi l-am ascultat absentă. Entuziasmul lui mă dezgusta, neînţelegând ce poate fi atât de minunat în a te culca toată viaţa cu aceeaşi persoană. Aceeaşi figură dimineaţa, la cafea, aceeaşi figură seara, la cină, acelaşi sforăit zgomotos noaptea, aceleaşi tabieturi obositoare şi certuri frustrante...
 Între timp, fără să observ, mi-a comandat o cafea. Zâmbea frumos, deşi avea dantura strâmbă. L-am privit mai atentă; oare cum arăta minunăţia lui de fată?
 Abia târziu mi-am dat seama că vorbea despre altceva. Mă invita la el.
- Poftim?
- Ştii, am putea vedea un film...
- Un film?! am întrebat sarcastică, mirându-mă sincer cât de diplomat devenise.
- Da, de ce nu?
Într-o fracţiune de secundă m-am gândit: Ce am de pierdut? Nimic. În fond, poate era ultima lui escapadă înainte de a se înhăma la o viaţă plictisitoare, lipsită de noutate.
 Prin urmare, l-am însoţit acasă. Porst spus acasă, de fapt era atelierul lui; o încăpere puţin mai mare decât un garaj, cu o saltea aşezată direct pe podea şi două scaune din paie frumos împletite. Nici urmă de tv sau laptop pe care să putem vedea un film.
 Pe un şevalet zăcea neterminat un portret de femeie, pe jos erau împrăştiate tuburi de culoare, pensule, paleta murdară, scrumiere pline până la refuz şi resturi de mâncare uscată.
 Mirosea a tempera şi a încins, deşi mica fereastră era larg deschisă.
 În raza de soare pătrunsă înăuntru pluteau firicele de praf. O atmosferă boemă pe care abia atunci o puteam asocia cu imaginea posesorului ei.
 Numele lui era Daniel şi din seara aceea, atelierul a devenit casa mea, un locşor ascuns de privirile şi bănuielile minunatei soţii.
 Tot din acea seară, abandonând facultatea şi stilul meu de viată dezordonat, am încetat să mai visez vagonul pustiu al trenului mergând spre nicăieri.

O muză tristă

 Trecând pe lângă un şir de vitrine, o imagine m-a făcut să tresar.
Crezând că-i o iluzie, m-am oprit şi am privit fata din oglindă.
 Era o eu mai clară, mai albă, mai frumoasă.
Mai cum aş vrea să fiu,
fără speranţe fade, prejudecăţi şi temeri.
Toţi cei din jur treceau nepăsători,
mergeau parcă-n reluare şi-nţelegeau puţine.
 " E ficţiune pură. Asta scrie prostii.
 Noi vrem doar acţiune, mult sex şi bancuri proaste.
Luăm pulsul vieţii şi ne ghidăm după Azi,
ce-mi pasă mie a cui era reflecţia?...
Trăim doar prea puţin ca să citim palavre!"
 Şi-am aşteptat să treacă şi ultimul străin
să mă privesc mai bine,
 să pot spune: "Sunt eu!"
Dar clipa a trecut, şi-am redevenit
"doar o muză tristă într-un oraş anost"

Dragă Miruna

Într-o zi de duminică, ne-am strans mai multe familii în curte la ţară, unde am întins o masă de sărbătoare. Eram acolo fraţi, surori, verişori de toate felurile, copii, tineri şi bătrâni având ca singur lucru în comun gradele de rudenie.
 Masa era lungă de aproape trei metri, ca la o nuntă, astfel încât nu puteam auzi ce se vorbeşte la celălalt capăt. Şi nici nu mă interesa. La dreapta mea stătea un puşti spre care evitam să-mi îndrept privirea fiindcă mânca scârbos. La stânga se aşezase una din multele verişoare despre a cărei existenţă habar nu aveam. Era o fată comună la prima vedere. Slăbuţa, cu părul împletit pe spate, purtând o rochie albă, aproape transparentă în soare. Mânca încet, parcă cu silă, şi în mod sigur nu asculta conversaţiile din jurul ei.
 Văzând-o distrată, m-am întors spre ea şi am întrebat-o cum o cheamă. În vacarm nu a înţeles întrebarea, şi s-a aplecat spre mine. Îi mirosea părul a zambile. M-am bâlbâit puţin, apoi am repetat:
 - Cum te cheamă?
-  Miruna.
Atunci, crezându-mă amuzant şi curtenitor, am început să-i cânt : "Dragă Miruna, îţi spun printre şoapte, îmi place cămaşa ta de noapte".
 Ea şi-a întors privirea de la mine şi peste cinci minute am surprins-o exminându-şi discret rochia. Mi-a venit să râd, dar m-am abţinut.
 Adunarea era atââât de plictisitoare, încât am început să-mi analizez verişoara. Era cam de-o seamă cu mine sau cu un an-doi mai mică. Părea genul de fată care vorbeşte doar cu apropiaţii şi doar în termeni politicoşi. Genul care la liceu sau facultate, unde o fi, ia mereu note bune şi stă doar în prima bancă, bot în bot cu profesoara. I-am analizat mâinile; clar nu ştiu ce-i munca. Fine şi aproape fragile...bune doar de sărutat. Inevitabil, privirea mi-a alunecat pe genunchii dezgoliţi, albi şi părând foarte fini, apoi pe mijlocul subţire şi sânii destul de proeminenţi.
 În tot acest timp, fără să ştiu, ea mă privea cu o expresie întrebătoare. Am roşit probabil ca un amator prins la furat de cireşe în livezile vecinilor.
 Cu un gest teatral şi răsfăţat, ea a împins farfuria şi s-a ridicat de la masă, privindu-mă cu subînţeles. M-am ridicat şi eu, sub ochii nemulţumiţi ai bătrânetului, şi am urmat-o. M-a dus pe o păşune, pe care două vaci negre păreau stăpâne absolute.
 "Poate nu e chiar aşa tocilară..." m-am gândit atunci, cu speranţa să nu-mi vorbească despre Kant şi Nietzsche. Fetele cred că, dacă ştiu mai multe, sunt plăcute pentru cunoştinţele lor, nu pentru felul în care arată....Ca şi cum ar putea compensa cu ceva...
 Miruna s-a întins în iarbă, cu faţa luminată de soare. Un fior rece mi-a trecut pe şira spinării când rochia i-a alunecat de-a lungul pulpei, dezgolind-o. Deşi avea ochii închişi, părea conştientă că o admir. M-am întins şi eu lângă ea, ca un căţel tăcut şi credincios.
 - Mai cântă-mi ceva, a murmurat ea, şi abia atunci mi-am dat seama ce buze expresive are.
Am început să fredonez o melodie oarecare, într-o engleză stâlcită şi la sfârşit, în loc de aplauze, m-a învăluit cu un potop de râs.
- Cânţi groaznic!
- Atunci de ce m-ai pus?
- Am vrut să-ţi dau o şansă.
Am tăcut amândoi multă vreme. Deja o uram pe Miruna, atât de mult încât i-aş fi sfâşiat rochia şi....Soarele îmi pârjolea faţa, voiam să plec. M-am ridicat, cu intenţia asta, dar ea m-a prins de picior, cu un gest trecător:
- Unde pleci?
- Nu ştiu, mă plimb...Credeam că m-ai adus aici să-mi spui ceva.
- Nu eu te-am adus, tu ai venit. Dacă nu mi-ai fi rudă...
- Ce?
(Într-o fracţiune de secundă m-am gândit cât de apropiată îmi poate fi şi dacă asta m-ar putea opri să o am).
- ...aş crede că eşti un pămpălău.
Cu un ropot de înjurături pe buze, am plecat spre casă. Însă, din acea zi mă trezesc cu gândul numai la ea, la pulpele fine şi parfumul de zambile. Şi fredonez ca un idiot: " Dragă Miruna..."

Sex la prima vedere

În bar, gălăgie. Muzică proastă, oameni beţi, pahare sparte. Lumină difuză, neprielnică pentru ocheade. Într-un colţ, o femeie îmbrăcată din cap până în picioare în roşu. În celălalt colţ, un bărbat fumând neglijent. Privirile lor se întâlnesc o clipă. Un gras le-ntrerupe dialogul nonverbal, apoi este reluat:
" Arăţi bine, vino să-mi aprinzi ţigara."
" Şi tu eşti sexy, oare toaleta-i ocupată?"
El se ridică, cu bricheta în mână ca dovadă a intenţiei lui (nevinovate). Ea îi acceptă focul şi zâmbeşte privindu-l lasciv.
- Lasă-mă să-ţi cumpăr ceva de băut! " Poate după avem parte de puţină acţiune"
- Martini, te rog! " Să vedem dacă şi portofelul e la fel de atrăgător ca faţa"
Chelnerul vine cu băutura. Un pahar. Două. Trei. Ochii lui se aprind de nerăbdare. Degetul ei mângâie marginea paharului.
- Câtă înghesuială! " Poate ar trebui să schimbăm locaţia"
- Şi cât fum..." Ai iubită, aşa-i?"
- Poate ar trebui să schimbăm locaţia. " Am iubită, dar ea nu o să afle"
Se ridică amândoi de la masă şi se strecoară prin mulţime. Afară e frig. Ea îşi strânge paltonul, el îi studiază picioarele.
- Asta-i maşina mea! "Acum să te văd".
Maşina e mică, veche şi cu vopseaua decojită pe alocuri. Prea multe buşituri.
- E drăguţă..." Aşa sărăntoc eşti?!"
Urcă. Hotelul e aproape. Pardon, motelul. Fie, hostelul. Intră în camera prost aerisită. El se dezbracă aproape complet. Ea trage de timp şi analizează decorul.
- Nu te dezbraci? "Doar nu aştepţi să fac eu asta?"
- Dezbracă-mă tu! " Te rog, fii impotent!"
Rămân amândoi goi în întuneric.
" Doamne...Termină mai repede!"
" Mişcă-te şi tu femeie!"
" Nu mă mai trage de păr!"
" Ce ai de nu-ţi place?"
Patul trosneşte. La fel şi-un picior. Două-trei gemete forţate, un oftat derutant, aah aahh uhh uhh si un chiţăit de şoricel flămând.
- Ce bine a fost! " Ţi-a mai zis cineva cât de varză eşti?"
- Daaa...ştiu " Poate pentru tine, măgarule!"
Fumul ţigării se-ntinde rapid. Se lasă tăcerea şi somnul.
Dimineaţa ciripesc păsărelele. Amândoi se trezesc derutaţi. Ea îşi blesteamă zilele, el se gândeşte cum să plece mai repede. Afară tot frig e. Lui nu-i mai plac picioarele ei, sunt cam groase.
- Te conduc? " Spune nu, am alte lucruri mai bune de făcut"
- Dacă eşti drăguţ..." Măcar atât!"
Ajung la ea. Casa e mare, cu două etaje. El o priveşte aproape uluit.
- Ce ai spune să ne mai vedem? Mâine, spre exemplu? " Zi da, zi da, zi da"
- Da, de ce nu? În fond a fost o seară reuşită.
- A fost, nu-i aşa?