Confesiunea unei adultere

M-am îndrăgostit! O să râdeţi sau o să mă blamaţi, ştiu, femeie la patruzeci de ani se îndrăgosteşte ca o copiliţă naivă! Altădată aş fi râs cu voi şi aş fi arătat-o cu degetul pe nefericita care crede că îşi retrăieşte prima tinereţe doar fiindcă un alt bărbat decât soţul ei s-a oprit din drumul lui să o privească.
 Nu este atât de simplu de explicat. Să vă spun mai întâi câte ceva despre omul cu care îmi împart viaţa, apoi vă las pe voi să mă judecaţi cum se cuvine.
 George este un om calculat şi corect. Ştiu, inceputul descrierii nu pare în favoarea mea, dar aşteptaţi! Este un om calculat, corect şi rece. Dacă faptele şi gesturile lui s-ar putea măsura, nu ar depăşi un pătrăţel de câţiva centimetri prestabiliţi. Nu din teamă de risc este aşa, ci fiindcă toate principiile lui de viaţă se rezumă la o expresie pe care o foloseşte foarte des: "Trebuie să trăim aşa cum am trăi în văzul lumii".
 Micul dejun şi-l ia la oră fixă şi nu întârzie somnul nici cu câteva minute. Întâlnirile lui de afaceri sunt foarte importante şi, adăugând la asta teama de a nu crea o impresie proastă, punctualitatea lui e legendară. Ţine mereu la agendă pe care o respectă cu sfinţenie; mă mir că nu şi-a programat şi copiii. Sau...?!
 O să spuneţi că toate astea nu sunt suficiente, dar ce credeţi despre atitudinea lui faţă de mine?
 Nu ştiu dacă m-a iubit vreodată, fiindcă rareori se lasă copleşit de emoţii. După ce m-a cucerit- Dumnezeu ştie cum!-am reprezentat o certitudine incontestabilă. M-a adaugat la bunurile lui materiale cu care se mândreşte în sinea sa, şi niciodată nu a luptat să mă păstreze alaturi. Eram acolo, pur şi simplu, cu el în pătrăţelul personal.
 La început, n-am să vă mint, am fost fericită, însă dragostea mea mă făcea să fiu aşa. Ideea de a iubi mă emoţiona la culme, în mintea mea relaţia era perfectă, el era perfect şi viitorul îmi surâdea ca un soare de primăvară timpurie.
 Mi-au trebuit un inel pe deget şi doi copii făcuţi aproape consecutiv pentru a vedea cât de singură eram în preajma lui. Şi da, mi-a trebuit un al doilea bărbat pentru a realizacât de diminuată sufleteşte sunt, şi cum tot ce am avut mai bun şi mai frumos în mine s-a risipit în tăcerea exasperantă şi calmul lui indiferent.
 Ei bine, asta-mi este spovedania, de aici vă las pe voi să continuaţi cu verdictul dar, vă rog, nu mă judecaţi prea aspru. În fond, toţi avem dreptul la fericire, oricât de iluzorie ar fi, nu-i aşa?