Pisicul mă privește insistent cu ochii lui de smarald. Sau topaz? Cine știe, n-am mai văzut un diamant de când ieșeam cu George care mă umplea de cadouri după fiecare partidă se sex. Stau răstingnită pe canapea iar el, pisicul, toarce cu reproș lângă mine, parcă ar spune:
- Știu cine ești! Doar o altă cocotă care umple patul iubitului meu stăpân! (sigur n-ar ști ce înseamnă cocotă, dar îmi imaginez că e un motan citit și diplomat, iar cuvântul "curvă" e prea dur pentru el). Mâine o să fie alta în locul tău, așa că nu am de ce să mă port frumos.
Miaună brusc, al naibii pisoi, și tresar ca arsă. Unde e Alin, să mă scape de tortură? Ah, da, e la baie. Urinează zgomotos de 2 minute.
- Nu am să-ți dau de mâncare! îi spun.
Miaună iar:
- Nici nu vreau, nu ești stăpâna mea. Pun pariu că n-ai bani pentru ce-mi place mie să mănânc.
- Vrei un șoarece mort?
- Vrei o zgârietură? La câte ai pe gât, nici nu s-ar cunoaște.
Îmi pipăi uimită gâtul. Alin e sălbatic, îi place hardcore, știe mâța ce știe!
Mă întind după telecomandă:
- La ce vrei să ne uităm? întreb, butonând.
- La nimic. Sunt o pisică, nu mă interesează politica sau emisiunile culinare.
Râd înfundat. Are umor patrupedul. Dacă mă gândesc mai bine, are mai mult umor decât stăpânul. Alin e atât de anost, fiecare întâlnire e doar o repetare a acelorași lucruri. Mult spus întâlnire. Ne vedem de fiecare dată la el, vin cu taxiul, nici nu mi-l plătește. Și, din comoditate, nici nu mă deranjează. E prea bun la pat ca să mai țin cont de chestii materiale. Dar totuși ar merge ceva de mâncare, mi s-a făcut o foame de nici pisica nu mai pare necomestibilă.
- Auzi, cum ai prefera să fii consumată, prăjită sau la rotisor?
- Cu cine vorbești? mă întreabă Alin căscând, în timp ce-și aranjează "bijuteriile" în pantaloni. (ironic, singurele bijuterii pe care le primesc de la el).
- Cu pisica.
- Ah!
El înțelege, e atât de pastilat încât nu-l mai miră nimic. Cine știe ce conversații poartă împreună când nu e nimeni de față...
- Îmi e foame, pot să mănânc pisica?
- Nu vrei mai bine o pizza?
- Ba daaaa, că bine ai grăit! Hai să comandăm o pizza!
- Ai bani?
- Tu nu ai?
- Nu.
Am uitat că e jobless sau, cum îi place să-și spună pompos, liber profesionist. Mănâncă din mila prietenilor și puținii bani pe care îi are, cine știe de unde, îi dă pe droguri.
- Mai bine mănânc acasă...(mă gândesc la tocănițele pe care le arde Maria. După o noapte ca asta, aș mânca fără mofturi, numai la foame mi se-nvârte mintea).
- Mai stai puțin, spune prinzându-mă de gleznă.
Mă trage cu totul spre el și mă sărută pe gât. Miroase a pastă de dinți și a parfum ieftin. În fond, nu mă așteaptă nimeni acasă, așa că îmi las capul pe spate și o luăm de la capăt, sub ochii oripilați ai pisicii.
Deja se întunecă. Stomacul îmi dă ghionturi că n-a mai primit nimic de aseară. Oare ce am mâncat? Cred că niște pui de trei zile pe care l-am găsit în frigider, și două roșii pe jumătate stricate. Visez la o shaorma ca un copil din Africa la apa potabilă. Nu e de glumă. mă ridic cu genunchii tremurând și deschid frigiderul. Parcă văd rostogolindu-se din el un ghemotoc de praf, ca în filmele din vestul sălbatic. Și, dacă îmi încordez auzul, mi se pare că șuieră vântul.
- De când nu mai ai nimic?
- Cine știe...îmi răspunde plictisit de pe canapea.
Scot o hârtie de 50 lei din buzunar și i-o arunc demonstrativ:
- Mă duc acasă. Ia-ți și tu ceva, nu-i da pe porcării.
Îngână un da și îmi trimite o bezea prin aer. Mă fac că o scap și ies din casă. Îmi miroase părul a fum de țigară și a nespălat, oare câte zile am pierdut iar aici?
Pe drum îmi iau o shaorma, îmi spun. Ba nu, iau trei și pentru fete. Una fără usturoi, că nu-i place Ilincăi. Sau Mariei? Dracu știe! Deci una fără usturoi.
Tot făcându-mi calcule, ajung acasă.
- E cineva aici? Nu? În sfârșit sunt singură, pot să mă uit la emisiuni proaste sau la telenovele lacrimogene și să mă smiorcăi?
O văd pe Maria ieșind din cameră. E palidă și plânsă.
- De ce nu m-ai așteptat și pe mine? Plângeam împreună...
