Când eram mică, uram prima zi de școală. Număram cu tristețe zilele de august, încercând cumva să întârzii acea zi de 15 septembrie în care mă trezeam la 6 dimineața, îmi puneam uniforma, ghiozdanul în spate și plecam spre școala care mi se părea așezată la kilometri distanță, deși mai mult de 10 minute nu făceam pe drum. Acolo, mă întâmpina aceeași curte plină de copii cu fețe somnoroase, care formau o coadă lungă ce se termina la intrarea în clase. Și mirosul stătut de cretă și praf. Apoi prima bancă în care îmi aveam locul fiindcă eram prea scundă să văd din spate. Și învățătoarea cu față blajină și voce răgușită, purtând mereu aceeași bentiță neagră în părul tuns școlărește. "Nu sunt leu paraleu!" era expresia ei preferată și cred că a repetat-o în fiecare primă zi a fiecărei serii de învățăcei.
În clasele gimnaziale am descoperit prietenia, astfel că prima zi nu mai era așa o povară! În fiecare zi de școală, prietena mea Miky suna la interfon, apoi urca și mă aștepta să mă schimb în ritmuri de melc adormit. Făcusem un fel de ritual, încât ea îmi știa deja fiecare gest: cum mă încălțam încercând de mai multe ori să fac o fundă normală , cum îmi treceam peste cap geanta lungă și îmi scoteam părul de sub gulerul hainei. Apoi plecam împreună spre școală și drumul părea mai scurt.
Prima zi la liceu a fost o tortură. Nu genul de tortură la care sunt supuși introvertiții în filmele americane, ci una mai interiorizată. Nu cunoșteam pe nimeni, nu știam ce trebuie să fac și unde să merg, iar colegii îmi păreau total rupți din context. Deși, pe parcurs mi-am dat seama că eu sunt cea diferită în mijlocul unor mici artiști cu haine nonconformiste , dreduri și culori supranaturale în păr. Apoi am întâlnit-o pe Laura și, ușor-ușor, ne-am făcut un mic grupuleț care rezistă și astăzi, în ciuda depărtării și a lipsei acelei prime zi de școală.
Nu îmi e dor de lunile de septembrie ale copilăriei mele, nu sufăr de melancolia școlii pe care atunci o uram și, ca prin farmec, acum îi duc lipsa. Nu tânjesc nici după materiile perfect inutile pe care, dacă le toceam, luam o notă mare, fără să intereseze pe cineva că nu am înțeles nimic.
Decorsetată de povara școlii, toamna îmi pare mai frumoasă.
