Nu ne aplaudă nimeni când ne sărutăm

   

  Câte prostii nu facem atunci când suntem îndrăgostiți? În filmele romantice, totul pare ușor; cei doi protagoniști rămân la final împreună, după un moment de cumpănă care le pune la încercare iubirea. În viața reală nu ne găsim atât de ușor fericirea. Trebuie să luptăm, uneori să ne înjosim pentru oameni care nu ne împărtășesc sentimentele și să fim răniți fără certitudinea că la final va fi bine.
   La noi doi, însă, a fost totul mai simplu. Fără pași calculați, fără veniri și plecări inutile, fără "trebuie să-l ignor ca să par interesantă, deși tot ce vreau e să stau cu el încontinuu" sau "oare mă iubește?"
O poveste de dragoste ca atâtea alte relații, fără întorsături de situație palpitante. Nici certurile nu sunt spectaculoase, cu uși trântite și farfurii zburând prin cameră, iar împăcările le știm doar noi. Nu ne aplaudă nimeni când ne sărutăm pe peronul metroului, la ieșirea din restaurant sau la capătul pârtiei, înainte să plonjăm stângaci pe gheață.
 
  E dragostea la care am tânjit încă de când eram o copilă. O dragoste simplă, caldă și sigură, care mă face să mă simt pretutindeni, alături de tine, ca acasă.

Romanul meu

   Mi-am descoperit pasiunea pentru scris când eram mică, deși încă nu conștientizam. Îmi plăcea să citesc, iar asta îmi antrena imaginația și dorința de a expune ceea ce gândesc. Aveam caiete întregi cu povești inspirate din romane de aventuri și seriale rusești siropoase. Și îmi imaginam că voi ajunge scriitoare.

  Acum câțiva ani am început să lucrez la un roman. Mi-am ales ca loc al acțiunii un orășel modest, cum este Târgoviște, și l-am explorat mai multe luni la rând. Ce fel de oameni se plimbă pe străzile lui, care sunt atracțiile turistice, obiceiurile și neajunsurile. Am stabilit chiar o casă pentru personajul meu, undeva lângă gară, printre castani. Schița era destul de coerentă, până am început să scriu:

  S. și-a pierdut soția într-un accident de mașină și, vrând să scape cumva de vina care-l măcina, a decis să îl caute pe Dumnezeu pentru a-i cere socoteala. Încercam să scriu despre o căutare pe cre nu o cunosc, despre o durere pe care nu am avut-o, și astfel acțiunea înainta, fără voia mea, spre altceva. Scriam și simțeam că nu mai sunt eu cea care controlează firul poveștii. Era ceva neașteptat în fiecare pagină, în fiecare dialog. Personajele mă ignorau, își continuau viața ca și cum ar fi fost reale.

  Și atunci m-am simțit inutilă. Poate că S. îl va găsi pe Dumnezeu. Poate că l-a găsit deja și a purtat acea discuție cu El, sau poate că a înnebunit, așa cum mă așteptam să se întâmple. N-am mai simțit nevoia să mă implic în romanul meu. Mi-am spus că oricum nu îl va citi nimeni, și nici nu eram sigură că aș vrea să îl citească cineva. Și, mai presus de toate, m-am îndepărtat prea mult de momentul în care mi-a venit ideea cărții.

   Era o după-amiază mohorâtă. După ce plouase toată noaptea, se formaseră băltoace în cartier. Și atunci el a spus că, dacă ar fi față în față cu Dumnezeu, i-ar da un pumn pentru vremea rea. Apoi...dar nici măcar nu mai contează.

Doar că uneori deschid fișierul și mă uit nostalgică la numărul 86, ultima pagină scrisă a romanului care a fost odată al meu.