Janine

Sweet November

Nu am sa-mi dau seama niciodata de ce imi place atat de mult luna asta...Poate datorita culorilor ei aramii, a covorului de frunze care fosneste prelung sub talpile trecatorilor si a cerului cenusiu care prevesteste furtuna...Sau poate fiindca e un preludiu al iernii, iar in aer pluteste miros de zapada.
Un alt posibil motiv ar fi vremea enervant de instabila care ne-ndeamna sa imbracam toate hainele din dulap, trecand de la tricou la palton si fulare.
Indiferent de motive, mai mult sau mai putin plauzibile, cert este ca ador luna noiembrie!

stări

Îmi plac lucrurile cât mai simple, cum ar fi biscuiţii cu ciocolată, plimbările în parc la 8 dimineaţa trăgând de lesă un căţel neascultător, persoanele cu ochii albaştri sau lacul de unghii. Dar, imi plac lucrurile simple mai ales când sunt eu cea care le poate complica! De exemplu relaţiile la distanţă caracterizate prin speranţe deşarte şi infidelitate, oamenii cu pasiuni ciudate şi ţeluri greu de atins, cafeaua cu frişcă şi ghicitul viitorului în ea, romanele lui Dostoievski, rebusurile şi comediile bune. Viaţa e uneori atât de simplă încât de multe ori simt nevoia să o complic pentru a mă putea declara mulţumită.
Alteori am nevoie de situaţii clare pentru a simţi că deţin controlul asupra lor, şi-atunci întreb, cercetez, mă frământ şi plâng de nervi când nu găsesc ceea ce căutam. Un mare gol se deschide în faţa mea şi nu ştiu dacă să mă arunc în el cu ochii închişi sau să măsor distanţa până la aterizare...dacă există aşa ceva. În jur, toţi oamenii frumoşi devin în imaginaţia mea hidoşi şi meschini, răi până la sadism, iar pentru a scăpa de astea, rup cu mâini tremurânde pachetul de bscuiţi şi mă afund în fotoliul meu de lângă fereastră în speranţa că or să dispară toate până a doua zi.

Vorbe bune pentru zile proaste

Cand simti ca e momentul sa schimbi ceva in viata ta, cel mai bun lucru pe care il poti face e sa...nu te mai gandesti la asta.
Aranjeaza-ti parul ca sta ca dracu, aprinde-ti o tigara sa-ti treaca nervii si pune-ti un film lacrimogen despre viata unora cu mult mai nefericiti decat tine- asta o sa te faca sa te simti mai bine. Daca te inseala iubitul, nu dispera! nu e singurul care poate face asta. Daca ti se arde mancarea pe foc in timp ce te gandesti la cum sa dregi situatia dezastruoasa in care te afli, stinge aragazul si da o fuga pana la cel mai apropiat MC (in fond, chit ca esti grasa sau slaba, el tot va gasi o alta cu care sa te inlocuiasca).
Daca zilele trec toate egale si nu gasesti niciun reper spre care sa-ti indrepti existenta, sterge-ti cv-ul pe care oricum nu il citeste nimeni si cauta un mod mai util de a ocupa o pozitie sociala favorabila (nu, cluburile de noapte nu sunt o idee buna!)...
Plus de asta... tot raul spre bine! (zise una care a fost abandonata, nu are job si tigari, iar parul ii sta in toate directiile)!

despre râs

Nu, nu! N-am început să scriu despre râs cu intenţia de a repeta ceea ce ştie deja toată lumea: râsul îngraşă, sporeşte buna-dispoziţie şi aşa mai departe. Vreau doar să atrag atenţia asupra unui lucru pe care, trebuie să recunosc, nu eu l-am remarcat întâia oară, şi anume că râsul poate spune mai multe despre caracterul unui om decât toate cuvintele şi gesturile lui.
Aţi întâlnit cu siguranţă tot felul de râsuri, de la penibile până la răutăcioase sau molipsitoare. Sunt unii oameni care râd cu o asemenea sinceritate încât îţi vine greu să crezi c-ar putea fi vreodată trişti sau ipocriţi, alţii însă au în permanenţă un râs scurt, nervos şi de cele mai multe ori însoţit de o privire aruncată pe sub sprâncene ceea ce denotă că persoana respectivă nu este pe deplin sinceră şi prietenoasă...
N-am să m-apuc să descriu psihologia tuturor tipurilor de râs, vorbesc doar din ce am observat eu tot studiind oamenii din jurul meu.
Ascultaţi de exemplu râsul unui copil; acela nu are cum să fie răutăcios, ironic sau ipocrit, ci doar vesel şi de cele mai multe ori molipsitor; din păcate noi, o dată cu vârsta, ne-am pierdut acea veselie lipsită de griji şi de gânduri în contradictoriu.

02:45

De ce mă-ntreabă oamenii miraţi "Fumezi?!" atunci când mă surprind aprinzându-mi o ţigară? Răspunsul vine de fiecare dată imparţial: "Nu!"...E ca atunci când te tunzi şi toată lumea te întreabă: "Te-ai Tuns?!", deşi e clar că da...
Cei din jur încă mă văd ca fiind fetiţa tăcută şi cuminte de odinioară, sau pur şi simplu nu concep faptul c-aş putea încălca o regulă morală chiar şi numai cu gândul; eu însă mă schimb în fiecare zi, deşi lungile mele tăceri nu le permit celorlalti să-şi dea seama de asta. Cu atât mai bine, ar spune cineva.

În altă ordine de idei, mă-ntreb mereu oare de ce în general persoanele neatrăgătoare sunt fotogenice? Adică, sunt sigură că i s-a întâmplat oricui măcar o dată în viaţă să se-ntâlnească cu un bărbat/o femeie care în poze arăta splendid, iar în realitate-ţi venea s-o iei la fugă! La fel cum de obicei oamenii frumoşi sunt cu oameni...mai puţin frumoşi ( sunt foarte multe exemple de femei care umblă cu bărbaţi nepotriviţi sau invers)- nu-i vorba de o părere răutăcioasă, ci de una cât se poate de obiectivă. Gusturile nu se discută, într-adevăr, aşa cum nu e frumos ce-i frumos ci ce-ţi place ţie...şi alte proverbe expirate cărora nu le mai dă nimeni crezare.

De ce atunci când eşti pe marginea prăpastiei, cei din jur îţi dau ghionturi şi se delectează cu spaima ta? Exact în momentele cele mai grele, când ai nevoie de un umăr pe care să plângi, se trezesc cioclii să te împroaşte cu toate greşelile pe care le-ai făcut, le faci şi le vei face, rânjind mulţumiţi: " E vina ta!" Iar când lucrurile merg aproape perfect şi eşti fericit cum nu se poate, se strâng toţi în jurul tău şi se bucură la unison cu tine, de parcă fericirea ta ar fi datorată lor...

Şi mai e sadismul unora de a denigra munca celorlalţi, fiindcă altfel nu se pot face remarcaţi...Cum cei de dinainte nu mai sunt pentru a putea contesta urmările muncii lor, contemporanii profită de pe urma creaţiilor, invenţiilor şi descoperirilor acestora ( un exemplu este un documentar văzut recent care încerca să arate oamenilor că Leonardo Da Vinci nu a fost tocmai un geniu, ci doar un plagiator notoriu care şi-a asumat descoperirile altora).

Rămânând la sadism, încerc să-mi imaginez ce-i în capul tănţăroaicei (fiindcă doar femelele fac asta) care m-a ciupit de picioare pe tot parcursul lungului meu proces de "regurgitare" a ideilor ce mi-au venit de-a valma în minte şi al căror tzunami nu l-am putut opri?! Îşi dă ea oare seama că o ciupitură o poate costa viaţa, dacă mă opresc din scris şi-i ard o palmă de-i turtesc botul?!

Acestea fiind spuse...Mă duc să-mi mai aprind o ţigară, deşi eu NU fumez!!

Imposibilitatea ființei

Tu mă iubești?
Era îmbrăcată într-o rochie argintie de seară. Părul în dezordine i se răsfira peste umerii drepți...Era imposibil să n-o iubești.
-Nu.
-Spune-mi, ce am făcut?
-Nimic...
Și-a plecat privirea pentru câteva clipe, apoi m-a privit din nou cu ochii ei verzi, arzători.
-Și pentru nimic renunți la mine...La noi?
-Da.
-Ești rău!
-Aș fi rău dacă aș rămîne.
-Tu mă urăști, mă disprețuiești...Nu mai vrei să mă vezi în viața ta, știu...
A izbucnit în plâns schimonosindu-și chipul drăgălaș ca un copil răsfățat, iar mie îmi plăcea atât de mult să o văd cum suferă...Cum ține pumnii strînși în semn de neputință, cum mă privește pe sub genele-i lungi cu verdele ochilor ei încântători..
-Nu te urăsc, nu te disprețuiesc...
Și cum în sfârșit se lasă ușoară pe scaun cu un oftat prelung și-mi spune cu voce înceată:
-Ce să fac să mă iubești?
Atunci e momentul când o pot lua în brațe fără să mă respingă și când o pot săruta fără să mă îndepărteze, robită fiind de chinurile sufletești la care o supun de fiecare dată.
După ce se trezește răvășită, ascunzîndu-și cu greu bucuria pentru succesul dobândit, mă privește supărată și-mi cere să plec cu vocea aspră ce nu mai permite amînare sau neascultare. Toate pentru ca a doua zi să o resping și să o apropii din nou, de dragul clipelor de neuitat alături de ea...

Vara asta am să mă-ndrăgostesc din nou

Trezitul la prima oră a dimineții e o dulce povară atunci când știu că urmează să parcurg în mare viteză drumul București-Constanța, pe Autostrada Soarelui, cu boxele date la maxim din care răsună vocea lui Tudor Chirilă: Vara asta am să mă-ndrăgostesc...
În fiecare vară fredonez aceiași veche melodie și de fiecare dată sunt tot mai îndrăgostită...de mare! An după an revin la ea și o regăsesc mereu la fel de frumoasă, albastră și infinită, la fel de neschimbată și tulburătoare, pe cînd eu sunt de fiecare dată alta...
La malul ei am lăsat-o acum zece ani pe fetița brunetă cu ochii mari și negri să-și construiască castelul ei efemer din nisip și tot acolo am uitat-o pe adolescenta care fredona fericită melodii de dragoste și închina versuri fiului lui Cypris.
Astăzi, cu alți pași mă-ndrept spre ea și cu altă privire îi îmbrățișez valurile, fiind întâmpinată de murmurul ei neîntreupt și drag.
Bărcuța făcută din hârtie colorată ce plutește pe apă nu mă mai bucură atât de mult, și nici singurătatea apăsătoare nu mă mai tulbură, ci o privesc senină și zâmbesc robită de eternitatea și misterul ei. An după an...

Andu

-Nici tu nu ai somn? m-a intrebat in timp ce intram in bucatarie, dupa ce facusem slalom printre petrecaretii adormiti din sufragerie.
-Nu...
-Te simti mai bine?
-Da...De ce ma intrebi?
-Pai aseara vanai tantari cu aprinzatorul pentru aragaz. Spuneai ca vrei sa-i incinerezi inainte sa te ciupeasca.
-Dumnezeule...Chiar am facut asta?
-Da, a raspuns el amuzat.
Intr-adevar, bausem mai mult decat putea suporta organismul meu neobisnuit cu alcoolul, desi la ultima petrecere imi spusesem ca nu se va mai intampla asta. Andu statea acum la fereastra si fuma tigara dupa tigara. Afara nu se luminase inca de ziua, iar intunericul ii contura in mod placut profilul. Fumul tigarii se imprastia in onduleuri cenusii spre tavan.
-Nu ai dormit deloc? l-am intrebat pentru a trece peste momentul stanjenitor de tacere.
-Nu mi-a fost somn...Si chiar daca imi era, nu aveam unde sa ma culc.
Am privit in jur, incercand sa gasesc un pretext pentru care ma aflu in bucatarie: vase murdare pe masa, sticle si cutii de bere, resturi de mancare si ambalaje. Nu mi-era nici foame si nici sete, venisem doar fiindca vazusem lumina si speram sa gasesc pe altcineva. Andu parea ca observase fastaceala mea, dar si-a continuat linistit ritualul de dimineata.
-Bei cafea? l-am intrebat, desi stiam prea bine ca in excursie isi cumparase o cafea de la terasa.
-Da. Am vrut sa fac dar nu stiu unde e...
-In sertarul de sus, am spus in timp ce ma intindeam dupa borcan. Lasa-ma pe mine sa o fac.
Dupa ce am turnat lichidul negru si aromat in doua cescute albe cu inimioare (detaliu care m-a amuzat pe moment), m-am asezat la masa langa el:
-Ai o melodie si pentru dimineti ca asta? l-am intrebat cu gandul la ultima noastra discutie.
-Da. " Buy me with a coffee", a raspuns zambind cu subinteles.
Era obosit, iar cand tacea, privea in gol parca fara niciun gand. Acelasi suras aproape imperceptibil de detasare i se contura pe buze si-l facea sa para mult mai mare decat era de fapt. Ciudat lucru, in prezenta lui linistea nu mi se mai prea nefireasca, si nici nu ma chinuia asa cum mi se intampla de obicei alaturi de oamenii tacuti din fire. Simteam ca il inteleg si incercam sa anticipez ce avea sa spuna cand isi va aminti ca ma aflu langa el.
-In fiecare dimineata ma trezesc inainte de rasarit si stau in bucatarie, ca acum...Si-mi beau cafeaua . E ca reversul somniferului! Si imi aduc aminte de melodia asta...
-De ce te trezesti atat de devreme? am intrebat prosteste.
-Deoarece cafeaua are gust mai bun la prima ora a diminetii. E chestie de obisnuinta, de fapt.
-Si obisnuinta iti permite sa ai si companie?
-E chiar mai bine, fiindca nu-mi place sa beau singur.
-Nici mie, cu toate astea ai fost cam treaz azi-noapte...
-Ai baut prea mult ca sa-ti mai dai seama cat de mult am baut la randul meu. Dar a fost bine, fiindca in alte conditii nu as fi dansat.
-Ai dansat?!
-Da..Cu tine.
-Si mai poti merge sau ai degetele schilodite deja?
-Ciudat, dar sunt in stare perfecta! a raspuns privindu-si semnificativ picioarele,si izbucnind in ras.Avea un ras scurt, usor nervos si fara convingere, insa in acea clipa mi-a parut tare simpatic si ce-i drept mult mai apropiat decat ultima oara.
Afara incepea sa se lumineze. In sufragerie se auzeau glasuri ragusite de oameni mahmuri, ceea ce m-a facut intr-un mod inexplicabil sa ma intristez. Se trezeau ceilalti, iar asta insemna ca n-am sa mai fiu singura cu el tocmai atunci cand atmosfera incepea sa fie mai prietenoasa.
-Am dansat groaznic, nu-i asa? l-am intrebat in timp ce m-am apucat sa strang vasele murdare ce stateau ca un zid intre noi.
-Nu atat de groaznic incat sa nu mai vreau sa dansam si data viitoare! a raspuns privindu-ma cu ochii sai tulburator de negri.

Joc de copii

A urcat câte două trepte pe scările în formă de spirală până a ajuns în fața ușii cu numărul 209 și s-a oprit să-și tragă sufletul. Simțea că face un lucru greșit și se aștepta la o reacție urâtă. Privea ușa groasă de lemn și se gândea că e penultima oară când o vede, ultima fiind atunci când i se va trânti în nas.
Cu palma transpirată a bătut ușor în ea, însă fără niciun rezultat. A bătut încă o dată și într-un târziu din spatele ei s-au auzit pași. Sudori reci au început să-i alunece pe șira spinării; buchetul de flori îmbrăcat în staniol tremura în mîna dreaptă, în timp ce ușa se deschidea, permițând luminii dinăuntru să se răsfire pe colidorul întunecat.
- De ce ai venit? a auzit vocea dragă care acum părea supărată.
-Să...
-Să te iert?
-Da, Ana. Să mă ierți...
-Pentru ce?
-Pentru că am fost...
-Și atât, nu-i așa? Pentru că ai fost și atât.
Fata avea ochii mari și veryi ca un câmp infinit de trifoi. Stătea în cadrul ușii, frumoasă și tristă, purtând rochia ei decolorată de casă și mușcându-și buzele pentru a nu izbucni în plâns.
- Am fost rău și știu că tu nu meriți asta.
-Știi acum, atunci nu știai.
-Nu știam, și-mi pare rău!
I-a întins buchetul cu florile care aproape s-au ofilit după ce tot drumul le-a strâns cu putere tulpinile în mâna lui tremurândă. Fata le-a luat încercând să-și reprime zâmbetul și a dispărut în casă fără să-l poftească înăuntru, întorcându-se după câteva minute îmbrăcată de stradă:
-Vreau să mergem la leagănul nostru! a exclamat veselă, pornind în grabă pe scări, urmată de băiat.
Leagănul nostru era o băncuță albă dintr-o margine de parc, acolo unde în trecut se jucau copiii cartierului. Parcul era la câteva străzi depărtare, în spatele unui bloc cu zece etaje și al unei benzinării recent contruite, ceea ce făceaca în timpul zilelor caniculare de vară să nu fie o alegere bună pentru copiii dornici de jocuri și umbră. Mirosul de benzină înlocuia acum parfumul florilor de tei și al trandafirilor pe care cîteva locatare se străduiau să îi salveze de arșiță și de mîinile celor mici.
-Promiți să nu te mai porți urât? l-a întrebat fata în timp ce se așeza pe băncuța care se clătina șchioapă-ntr-un picior, dând impresia că este leagăn- de aici și denumirea sa.
-Promit.
-Și-mi mai promiți ceva?
-Da. Spune.
-Promiți că am să fiu soția ta când vom fi mari?
-Promit.

Zece ani mai târziu, băncuța fusese desființată, în locul ei apărând un topogan ce reprezenta atracția noilor generații de copii. Alte băncuțe fuseseră așezate la umbră, special pentru părinții care profitau de vremea frumoasă și își aduceau copiii în parc, supraveghindu-i îndeaproape.
Pe una dintre băncuțe stăteau cei doi tineri, privind cu ochi melancolici spre trecut și simțind că își retrăiesc copilăria în acel parc proaspăt renovat care gemea de strigăte subțiri și tropăieli de săndăluțe.

Taxi

Cum e sa astepti un sfert de ora un taxi in conditiile in care e trecut de ora doua noaptea si dupa ce in sfarsit apare unul, sa dai peste un sofer care incepe sa sporovaiasca despre viata lui nefericita pentru a-si alunga somnul si plictiseala? nemaipunand in calcul viteza demna de un melc cu care aluneca pe strazile suficient de libere si muzica proasta gen marca Inna?
Rupt de somn cum esti, amortit de atata asteptat in picioare si cu o pofta groaznica de o tigara, iti vine sa smulgi volanul si sa-l arunci pe geam, apoi sa scoti schimbatorul de viteze si sa dai cu el in capul soferului pana-i faci colectie de cucuie pe scafarlie. In timp ce-ti vin in minte tot felul de metode de tortura, urechile-ti aud fara vrerea lor: " Si dupa ce am dus-o pe fata in fata clubului, imi spune ca si-a uitat telefonul acasa si ca trebuie sa o duc inapoi..." si asa mai departe, alaturi de: "All the people tonight put the hands in the sky..." Turbezi, nu alta!
Pentru a prelungi drumul, omu' tau opreste si la semafoare, desi nu trece nici dracu la ora aia pe sosea...Cand in sfarsit ajungi acasa, colac peste pupaza! ii dai banii si cu o voce tanguitoare iti spune ca nu are marunt sa-ti dea restul, desi buzunarele ii colcaie de bacnote de cate 1 si 5 lei. Ce sa faci? Ii lasi bacsis, desi te-a calcat pe nervi tot drumul, cu gandul ca data viitoare ai sa pleci mai devreme pentru a prinde ultimul metrou sau mai tarziu pentru a-l prinde pe primul...Sau ca te lasi de fumat si te desparti de gagica pentru a economisi bani de o masina.

Compromisuri

Înainte îmi plăcea să citesc. Mult. Îmi plăcea să petrec orele de seară în fotoliul meu învelit în catifea demodată şi să răsfoiesc o carte, lăsându-mă integrată în universul imaginat. Îmi plăcea să şi desenez înainte...Îmi luam caietul de schiţe cu foi veline şi mă plimbam prin parc în căutare de portrete expresive. Când le găseam, mă prindea înserarea desenând.

Ascultam mult folk. Îmi plăcea Nicu Alifantis şi-nvăţasem să cânt la chitară...Aveam chitară pe atunci. Purtam rochii cu floricele şi părul lung lăsat pe spate. Mă vroiam boemă şi poate chiar asta inspiram bieţilor romantici.

Colecţionam trandafiri uscaţi şi aripi de fluturi, le păstram laolaltă într-un borcan de sticlă pe care pictasem dungi colorate. Îmi plăcea franceza şi încercam să o învăţ, visând că am să ajung la Paris când voi împlini douăzeci de ani...Luam cursuri de dansuri clasice...

...Până când mi-a apărut El.

Treptat, cărţile au început să mă plictisească cu subiectivismul lor. În ciuda părerii majorităţii oamenilor, şi anume că un talent nu se pierde, eu mi l-am pierdut pe al meu în ceea ce priveşte desenul. N-am mai căutat portrete expresive...

L-am dat pe Nicu Alifantis pentru Rammstein şi chitara clasică pentru cea electrică. Am renunţat la rochii şi-am adoptat blugii şi tricourile, iar părul mi l-am tăiat scurt într-o coafură rebelă.

Trandafirii şi aripile de fluturi le-am aruncat, în locul lor umplând borcanul cu cheiţe colorate de la cutiile de bere . Brusc, franceza mi-a părut prea demodată şi m-am apucat de germană, neglijând şi dansurile clasice în favoarea sporturilor extreme.

Râdeam cinic la amintirea trecutului şi mă-nvinuiam de prostie şi sensibilitate exagerată. Serile mi le umpleam cu poveştile lui, iar zilele mi se păreau infinite. Aşteptam cu nerăbdare să vină. Să merg. Să mergem. Să fim....

Acest "să fim" care credeam că o să dureze la nesfârşit, dar iată că am uitat calculele elementare pe care le învăţasem de la viaţă, şi anume că toate trec. Toate, cu atât mai mult fericirea.

Şi acum nu mai ştiu cum eram când nu era...

Cum vă plac...?

...femeile grăsuţe? Acum câteva secole, femeia era considerată frumoasă dacă era uşor rotunjoară. Formele împlinite şi totodată graţioase au constituit dintotdeauna atracţia principală pentru bărbaţi, deşi în secolul nostru femeile se străduiesc să respecte mărimile ideale-90-60-90. Societatea le marginează din ce în ce mai mult pe aceste vechi tipologii de frumuseţe, iar drept dovadă stau creaţiile vestimentare semnate de mari nume din domeniul modei.

De-ar trăi în zilele noastre pictorii Renaşterii, s-ar reprofila pe alt domeniu de creaţie şi ar lăsa pe cei mai puţin talentaţi să-şi consume culorile şi pânzele cu linii verticale reprezentând femeia secolului 21. Sunt răutăcioasă, dar sper măcar să se observe entuziasmul cu care le desfiinţez pe ele, odată cu mine. Şi pentru a continua fiind cinică, trebuie să adaug şi faptul că e total inestetic să se zărească claviculele sub care ar trebui să fie un piept generos dar care lipseşte cu desăvârşire.

Mersul domniţelor trebuie să fie diafan, nu o aruncătură dubioasă a picioarelor mult prea lungi şi subţiri, deci fustele scurte trebuie să permită vederea unor picioare micuţe şi împlinite. Trăsăturile feţei trebuie să fie în concordanţă cu umerii rotunzi prin legătura unui gât care să nu dea impresia că se rupe la cea mai mică atingere. Mâinile cu degete frumoase, nici prea lungi dar nici prea scurte, să-ţi fie drag să le săruţi fără a te-mpiedica de oasele mult prea proeminente.

Zâmbetul cu gropiţe drăgălaşe în obraji place tuturor, iar o piele a obrazului mult prea întinsă nu permite asemenea delectare a privirii. Înălţimea, în fine, e de preferat medie fiindcă o femeie înaltă este supusă la riscul de a-i complexa pe domnii din preajma ei; găsirea unuia potrivit staturii ei fiind dificilă sau aproape imposibilă. În afară de acest lucru, o femeie mică de statură pare a avea nevoie de protecţie din partea celorlalţi, pe când o femeie înaltă inspiră mai multă siguranţă de sine ceea ce nu e întotdeauna pe placul domnilor.

Aşadar, cum vă plac femeile grăsuţe?

Andu

- Oamenii nu croiesc drumuri care să-i ducă în gol! s-a auzit vocea înceată dar totuşi hotărâtă a celui pe care prietenii îl strigă Andu, deşi pe el îl cheamă Adrian. Remarca lui, venită în momentul în care ne-am oprit toţi nedumeriţi la o răscruce de drumuri m-a făcut să îl privesc mai atent.

Veşnic cu un surâs absent pe buze ca-n aşteptarea permanentă a unei glume, tăcut până la muţenie şi retras în lumea lui, Andu nu mi-a atras atenţia în niciun fel până la constatarea respectivă. Abia atunci l-am observat: aproape înalt, brunet şi cu ochii negri adumbriţi de sprâncene nu atât goase cât negre la rândul lor, îmbrăcat cu un tricou de culoare incertă- verde-albăstruie, pantaloni de trening şi adidaşi.

Stând mereu în spatele nostru ca o oaie repudiată de turmă şi nepăzită de câini, îmi părea acum mai degrabă ciobanul liniştit din Mioriţa al cărui destin întunecat îl face să se poarte cu o incredibilă demnitate faţă de trădătorii săi. Zâmbetul veşnic absent şi interior îl priveam acum ca pe o taină fără dezlegare: De ce nu i-am dat atenţie acestui om?

După ce am ales calea cea bună, ghidaţi de ideea lui Andu-aceea că orice drum duce undeva, ne-am aşezat obosiţi pe nişte pietre, pasând de la unii la alţii singura sticlă de apă pe care o aveam la noi. Ne aflam într-o pădure de brazi la poalele cărora păream nişte furnici care, după ce au umblat pe jos mai mult decât le permite forţa fizică, tânjesc acum după apă, umbră şi odihnă.

- Încă o după-amiază ca asta şi ajung la 70 de kg, a întrerupt trilul păsărilor unul dintre băieţi. Ce sport, ce exerciţii, ce foamete? Expediţii la munte, şi ajung ca tras prin inel.

- Acum eşti tras în cerc d-ăla de la circ...a replicat altul.

Toţi au început să râdă. Am tras cu ochiul înspre Andu să-i surprind reacţia: nici una. Privea în pământ, în timp ce cu vârful adidasului împrăştia crenguţele uscate şi bulgării mici de pământ de la picioarele lui. Pe chip avea acelaşi surâs, însă acum nu-mi mai părea că e veşnic în aşteptarea unei glume, ci părea că-şi zâmbeşte sieşi.

Simţindu-se privit insistent, a ridicat ochii negri spre mine şi şi-a lărgit surâsul într-un zâmbet. Ceilalţi vorbeau şi râdeau mai departe, iar eu încercam să-mi ascund tulburarea luând parte la veselia generală. Din când în când priveam înspre el, atribuindu-i tot felul de reacţii care nu se prea potriveau cu stilul lui liniştit, bănuindu-l de sentimente faţă de mine şi închipuindu-mi cum ar suna un dialog între patru ochi cu el. Apoi îl îmbrăcam cu ajutorul imaginaţiei în diverse haine pentru a vedea cum i-ar sta mai bine. Pe corpul lui bine făcut mai toate hainele inventate de mine veneau perfect şi toate culorile păreau să-l avantajeze în afara negrului şi bineînţeles a celor prea deschise. Între timp, el părea să facă operaţiunea inversă, ceea ce cred că m-a făcut să înroşesc şi-am lăsat privirea în pământ, la picioarele lui. Îmi era ruşine cu gândurile mele prea superficiale, şi-ncercam să le ignor dând mai multă atenţie situaţiei.

După vreo oră, am ajuns pe un deal verde, plin de albăstrele. De acolo se vedeau în toată splendoarea lor crestele munţilor pe care vroiam să ajungem, însă mai erau vreo două ore de mers şi ocolit pe văi şi dealuri, ceea ce ne dădea răgaz de odihnă. S-au aşezat toţi pe iarba cu miros neverosimil de iarbă cosită şi, scoţând tot ce însemna hrană din rucsacuri, au început să mănânce. Pentru mine albastrul florilor era prea tentant pentru a pierde ocazia de a-mi face un buchet de toată frumuseţea, aşa că m-am îndepărtat cu pas grăbit de masa improvizată. Andu m-a urmat fără a-l fi chemat, ceea ce îmi facilita de fapt munca.

Am strâns în total patru braţe de flori şi, la ideea mea bineînţeles, ne-am aşezat pe iarbă şi am început să împletesc coroniţe pentru toţi.

- Mereu când ascult High Hopes mă gândesc la locul ăsta, m-a întrerupt el din concentrare cu un glas surprinzător de limpede în ciuda plăcerii de a fuma.

- Ai mai fost aici?

- în fiecare vară.

- Şi nu te-ai plictisit să faci mereu acelaşi drum, să vezi aceleaşi locuri...?

- Nu. Cel mult s-au plictisit ele de mine. Îmi place că aici e frumos în orice anotimp. Să vezi toamna toţi copacii ăia de acolo galbeni, arămii, verzi închis..Degeaba îţi spun, trebuie să vezi cu ochii tăi.

- Ai venit şi iarna? am întrebat mai mult pentru a menţine conversaţia.

- Şi iarna, şi vara, toamna, primăvara...Nu degeaba spun că e frumos în orice anotimp.

- Doar că iarna nu sunt albăstrele, am spus în timp ce în gând îmi dădeam palme peste frunte fiindcă ceva inteligent nu găsisem şi eu să răspund...

- Aşa e. Fiecare anotimp are frumuseţea lui. Să vezi mai încolo când se îngreunează drumul ce spectaculos e. Doar să nu ne prindă ploaia, că din cate văd...

- Spuneai că îţi aduce aminte de High Hopes locul ăsta...sau mă rog, invers. De ce?

- Păi fiindcă arată a lume de dincolo.

- Crezi în lumea de dincolo?

- Aş vrea. Dacă totuşi există, sper să arate ca ăsta.

- Eu vreau să fie ca la mare. De fapt, ca o mare imensă şi liniştită...

- Monotonă adică.

- Şi ce dacă? Şi monotonia e frumoasă dacă ţi-e frică de schimbare.

- Şi îţi e? mi-a întors el stilul de întrebări.

- Da, mi-e...

- Păi de ce?

- Fiindcă mă adaptez greu la locuri sau situaţii.

- Cu binele se adaptează oricine repede. Mai e nevoie şi de valuri, nu crezi?

Andu cel tăcut şi inofensiv îmi părea acum mult mai subtil şi filozofic, domenii cu care nu prea mă descurc mai ales dacă vin din partea unei persoane cu mult diferite faţă de mine. Oamenii introvetiţi au constituit întotdeauna o dilemă pentru mine. Neputându-mi explica firea lor, i-am catalogat ca fiind persoane ipocrite şi perfide, sau cel puţin ignorante. Tăcerea pentru mine e cel mai aprig duşman cu care nu ştiu ce arme să folosesc, iar filozofia mi-a părut întotdeauna inutilă. De ce acum toate astea veneau din partea unui om despre care la început credeam, sau vroiam doar să cred că e total inofensiv, dacă nu chiar insipid? Nu aveam însă timp de impulsuri intelectuale deoarece obiectul meu de studiu se afla în faţa mea şi ameninţa să se retragă din nou în carapacea sa impenetrabilă.

- Depinde! Depinde cât de mari sunt valurile...Dacă e furtună pe mare, nici cel mai bun marinar nu-i poate face faţă, am intrat eu în joc încercând să mă folosesc de psihologia lui.

- Bine gândit! a venit şi aprecierea.

Coroniţele erau gata. La câţiva metri depărtare ceilalţi se desfătau cu razele soarelui, trăgând cu ochiul din când în când la noi şi vorbind intenţionat mai tare pentru a se face auziţi de subiecţii în cauză.

- Dar vezi tu, viaţa e o continuă riscare, trebuie doar să ştii când şi cum să te opreşti, a cotinuat el aprinzându-şi o ţigară, prin acest gest părându-mi că-şi neagă propriile cuvinte.

- Tu ştii? am ridicat mingea la fileu.

- Nu. Tocmai d-asta îmi plac schimbările şi implicit riscurile presupuse de ele.

- Atunci de ce vii mereu aici cu toate că ştii locul ca-n palmă în orice anotimp ar fi?

- Pentru că e singurul lucru constant pe care-l fac, şi plus de asta e cea mai productivă dependenţă pe care o am.

Pe drumul de întoarcere, după ce am ajuns pe mult râvnitele creste de munţi, m-am apropiat de el în timp ce cobora şi l-am întrebat:

- Tu eşti fericit?

Spre surprinderea dar şi bucuria mea, a înţeles că nu e vorba de expediţia făcută, ci de viaţă în general:

- Nu.

- Ce-ţi lipseşte?

- Credinţa în fericire.

- Nu crezi că există?

- Ba sunt convins că există, dar nu în forma pe care ne-o dorim noi.

Apoi tot drumul am mers tăcuţi unul lângă celălalt, prinzându-ne de mână din când în când pentru a ne uşura efortul coborârii. Uitându-mă din când în când la el, îl surprindeam din nou cu acelaşi surâs indescifrabil care acum eram convinsă că nu vine ca urmare a unei fericiri interioare şi nemărturisite. La fel de convinsă eram şi că nu se poate spune: "Aşa surâde el mereu, nu-i nimic neobişnuit în asta". Nici măcar ironie nu era în surâsul lui, şi nici blândeţe, ci un fel de detaşare de tot ce-l înconjoară, un fel de nepăsare nepământeană. Din când în când îi auzeam râsul scurt la vreo glumă auzită de la ceilalţi care ne urmau vorbind tare pentru a risipi plictiseala, apoi revenea la acelaşi surâs obsedant.

Atunci a fost ultima oară când l-am văzut. Deseori îi aud vorbind pe prietenii lui: "Cine mă? Anduţu? Bun băiat dar parcă prea bleg...Îl joacă toată lumea pe degete şi el nu îşi dă seama", şi de fiecare dată rămân uimită cât de puţin îl cunosc ei, pentru ca apoi să zâmbesc la gândul că a ştiut cum să nu-şi arate inteligenţa pe care poate că a considerat-o nelalocul ei pe lângă comportamentele şi preocupările infantile ale prietenilor lui.

Jocul cu moartea

În faţa noastră se-ntindea ţărmul mărginit de imensitatea albastră a mării. Deasupra- cerul senin părea să se-nalţe tot mai mult ca o cupolă. La picioarele noastre se agitau furnicile viu colorate în preocupări efemere. Eram deasupra lumii.

O ameţeală de necontrolat mi-a cuprins tâmplele şi m-am dat doi paşi înapoi.

- De ce ţii degetele de la picioare strânse? m-a întrebat cineva care era lângă mine.

" De frică"; aş fi răspuns dacă însăşi frica nu mi-ar fi încleştat maxilarul.

Unul câte unul şi-au luat avânt şi, tăind aerul cu palmele împreunate deasupra capului, au căzut în apă despărţind valurile unele de celelalte. Toţi, cu excepţia mea. Simţeam că inima mi-a fugit de la locul ei şi s-a ghemuit în tâmpla dreapta, bătând acolo dementa să-mi spargă capul. Rămăsesem deci singură în toată întinderea verde de pe malul de pământ şi nu ştiam ce să fac. Până jos era mult prea mult; dacă plecam, eram laşă, iar dacă mă aruncam, eram sinucigaşă. Eu nu ştiam să înot, dar omisesem să le spun detaliul ăsta, la fel cum uitasem şi să-i rog să nu mă lase ultima...

Soarele îmi ardea ceafa şi umerii. Am închis ochii pe jumătate, atât cât să văd pe unde calc, am înaintat cu genunchii tremurânzi, apoi am strâns pleoapele cu putere şi m-am aruncat în gol, aşa cum văzusem că au făcut ceilalţi. În prima clipă mi-am regretat hotărârea fiindcă simţeam cum aerul îmi presează tot corpul, împingându-mă cu putere în jos. Ochii nu-i puteam deschide fără a mi se umple genele de lacrimi din cauza curentului şi deci nu puteam să văd cât mai am până la impactul cu apa.

Totul a durat o fracţiune de secundă în care nu ştiu ce gânduri mi-au venit în minte, în niciun caz cele de acum când descriu senzaţia. Ajunsă în apă, mi-am simţit corpul greu, ca izbindu-se de o stâncă, apoi apa sărată mi-a inundat timpanele şi nările, iar sunetul greoi de adânc al mării a fost ultimul pe care l-am auzit.

Când m-am trezit, eram pe mal cu hainele aproape uscate, murdare de nisip. Toţi s-au arătat mândri de curajul meu, însă doar eu ştiam prin câte focuri ale iadului am trecut de la hotărârea de a sări până la momentul în care am leşinat acolo, în adâncul mării, probabil fără nicio speranţă că încă n-am murit.

Madlena lui Proust

Când eram mică, aveam impresia că posedam puteri supranaturale care mă ajutau să simt atunci când cineva aprindea sau stingea televizorul, deşi mă aflam în altă cameră. Nu râde, eram mică!

Ei bine, se pare că puterile mele paranormale s-au reîntors la matcă, deoarece de câteva luni mi se întâmplă un lucru pe care l-aş cataloga drept ciudat dacă n-aş şti despre ce-i vorba. Este ceea ce Proust numea "memorie involuntară" şi se manifestă în diverse împrejurări cum ar fi de exemplu când trec pe lângă un grup mare de oameni, când mă strecor prin aglomeraţie sau pur şi simplu când cunosc o persoană nouă. Anumite parfumuri îmi aduc aminte de anumite persoane, sau un gust mă duce cu gândul la o perioadă din trecut aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Proust cu madlena de la micul-dejun. Senzaţiile se tot repetă zilnic deşi sub o altă formă, însă cea mai ciudată a fost zilele trecute când am trecut pe lângă un domn cu nimic ieşit din comun. Dac-ar fi să-l descriu n-aş mai şti fiindcă nu am dat importanţă trăsăturilor şi nici măcar prezenţei lui, însă ştiu că acel om mi-a inspirat senzaţia pe care o am când ajung la mare, pe plajă şi sunt nerăbdătoare să mă schimb în costum de baie şi să mă arunc în apă. Spiritul civic pe care, fiindcă nu prea-l am, trebuie să-l disimulez, mă îndeamnă de fiecare dată să-mi amân bucuria şi să ajut la ridicarea cortului, respectiv luarea-n primire a camerei de hotel. E exact ca vulpea cu strugurii, deşi eu nu spun că sunt prea acri, ci doar mă străduiesc să ajung la ei. Sau altfel spus, e ca şi cum ai flutura un os pe la botul unui câine, retrăgându-ţi mâna când e gata-gata să-l apuce. Exact asta mi-a fost senzaţia...de nerăbdare în faţa mării, şi de imposibilitatea de a-mi reprima bucuria atunci când o văd, o aud şi-i simt briza.

Încă de mică am simţit nevoia să fiu ieşită din comun printr-un anume har menit să mă ridice pe o treaptă superioară celorlaţi, însă tot ce am căpătat a fost un amalgam de lucruri pe care le simţim cu toţii mai mult sau mai puţin, şi-am ajuns astfel să consider că e absurd să mai sper la originalitate.

Spectacole de teatru

pentru detalii: http://www.unatc.ro/

Hoţia ca job

Am fost condusă într-o încăpere strâmtă care semăna cu o cameră cu nimic ieşită din comun, doar că lipseau patul şi şifonierul. Aici m-a întâmpinat un domn de-o vârstă incertă şi mi-a întins un scaun peste masa de birou cu o dexteritate caracteristică acrobaţilor. A aşteptat să iau loc, apoi mi-a explicat de ce mă aflu acolo, lucru pe care îl ştiam oricum mai bine decât el. Abia când a făcut un semn spre fereastră indicându-mi ceva, am văzut-o pe cucoana în costum alb fixându-mă cu privirile pe care în clipa aceea le-ar fi vrut săgeţi otrăvite.

Domnul din faţa mea vorbea încontinuu, punându-mi numeroase întrebări la care răspundea cucoana în locul meu, afişând o aroganţă demnă de-o maimuţă care a primit o banana fiindcă a stat cuminte în cuşca ei. Avea vocea mieroasă caracteristică femeilor obişnuite să trăiască pe spinarea bărbaţilor şi o mutră ce inspira acreala supunerii la toate capriciile acestora. Continua să peroreze pe aceiaşi voce scârţâitoare şi revoltată, eu însă o lucram cu imaginaţia: o acoperisem cu păr, îi lungisem botul şi mă zgâiam la ea ca la o maimuţă, trăgând-o de coadă cu o râvnă care mi-ar fi folosit mult dac-aş fi ştiut să o utilizez în scopuri productive.

Individul m-a trezit din răutăcioasa visare somându-mă să scot de unde am ascuns portofelul maimuţei...adică cucoanei. Nu avea nici burtă şi nici chelie ceea ce mă făcea să cred că părerea mea de până atunci despre poliţişti fusese eronată. Bărbatul din faţa mea nu doar că nu semăna cu un inchizitor sever, ci chiar avea o figură plăcută care te-ndemna s-o studiezi în căutarea unui defect oricât de mic, însă fără niciun rezultat. Nu frumos, ci mai mult carismatic; poliţistul acela putea concura fără nicio problemă cu marile frumuseţi masculine de la Hollywood.

Privirea lui parcă voit adumbrită de-o severitate impusă m-a făcut să simt un curent rece pe şira spinării, însă surâsul abia reţinut, uşor amuzat şi zeflemitor la adresa situaţiei penibile în care ne aflam toţi trei m-a făcut să ridic din umeri cu siguranţa pe care doar un om nevinovat o poate avea.

Cucoana în alb spumega cu nările dilatate şi degetele fremătătoare, încruntându-şi sprâncenele conturate naiv cu creion negru. În gând o înjuram de tot neamul, de la maimuţă încoace, atribuindu-i fel de fel de denumiri pe care cu greu le ţineam doar pentru amuzamentul meu.

" M-aţi văzut mai închisă la culoare şi m-aţi şi catalogat drept hoaţă?!"

" Te-am văzut cu ochii mei cum mi-ai băgat mâna în geantă!"

" Ce treabă are culoarea? Doamna aici de faţă îţi aduce acuzaţii grave"

" Unde mi-e portofelul, ordinaro?"

"Doamnă, calmaţi-vă!"

" N-am luat niciun portofel! crezi c-aş băga mâna în geanta ta de prost-gust?! Pielea de şarpe nu se mai poartă demult!"

" O omor!"

"Doamnă, calmaţi-vă!"

Cei doi ofiţeri care au intrat pe uşa au avut parte de un tablou dinamic memorabil: personajul principal al acţiunii, eu, alergând în jurul biroului în timp ce personajul rău al poveştii, cucoana în alb, îşi flutura geanta demodată deasupra capului meu, iar personajul secundar, poliţistul, suna în disperare după "întăriri" care nu au întârziat să apară. Văzându-ne întrerupte, eu şi cucoana disperată după portofelul ei am rămas ca hipnotizate cu privirile aţintite la privirile nedumerite ale ofiţerilor, apoi ne-am reluat locurile docile în aşteptarea unui verdict. În favoarea mea, desigur. Ştiindu-mă fată nevinovată şi mai presus de toate inteligentă( aruncasem portofelul în cel mai apropiat şanţ până să mă prindă nebuna, iar "asociatul" meu a venit să-l culeagă de acolo după câteva secunde) am rămas mută până la sfârşitul inutilului interogatoriu. În afară de atuurile astea, neavând nici măcar 13 ani împliniţi, nu mă puteau trimite la puşcăria de care se temeau atât de mult fraţii mei, aşadar mă aşteptam la o pedeapsă insignifiantă cum ar fi o amendă pe care, după calculele mele, n-aveam s-o plătesc eu.

După vreo două ore de discursuri interminabile, întrebări puerile şi percheziţii, am scăpat din acel birou neprimitor şi-am dat fuga până la "asociatul" meu care-mi era şi frate. Portofelul era la el, însă avusese grijă, cât timp lipsisem eu, să-l uşureze considerabil de bani ceea ce a dus la alte lungi certuri fără niciun rezultat favorabil mie de astă-dată. Din banii însuşiţi ( fiindcă furaţi nu sună deloc frumos ), am primit doar 5 %, restul fiind împărţiţi de fraţii mei între ei.

M-am culcat îmbufnată, cu gândul că a trecut încă o zi de muncă inutilă, ca toate cele de până atunci de altfel, şi-am adormit visând la Italia şi la toate avantajele traiului acela îndepărtat şi fericit...

Românii au talent (dar nu contează)

E plină România de oameni talentaţi care nu merită să rămână în anonimat, dar cine să-i remarce? Într-o ţară în care "celebrităţile" îşi spală rufele în public, menţinând astfel la un nivel ridicat audienţa posturilor tv de proastă calitate, adevăratele valori sunt marginalizate. Cui îi pasă că există printre noi oameni remarcabili când MoniCa Columbeanu îşi plânge de milă pierderea copilului care-i asigură luxul nemeritat? Pe cine interesează anii de studiu în domeniul artelor sau al ştiinţei făcuţi de unii oameni, când "pasărea rară a muzicii româneşti" şi-a frânt aripile în timp ce zbura pe culmi mult prea înalte pentru ea? ( pentru cei neinformaţi-ruşine să vă fie!, este vorba despre Pepe şi ţopârlanca lui)...

Cum se spune că ochii sunt oglinda sufletului, aşa şi televizorul este oglinda societăţii în care trăim, aşadar nu-i de mirare că am preluat încă o emisiune de la cei din afară care evident sunt mai creativi decât ai noştri. Faptul că au votat un anti-talent la Românii AU talent este un lucru demn de piesele lui Caragiale...De-ar trăi în vremea noastră, ar scrie capodoperă după capodoperă.

Între timp, adevăratele talente se irosesc în nimicuri, fiindcă nu are cine să le aprecieze. România, te iubesc!

despre prietenie

De-ar fi să caracterizez oamenii din viaţa mea, i-aş denumi călători: unii pleacă şi mă uită pentru totdeauna, pe unii îi rog să se întoarcă, iar pe alţii îi îndemn să plece...Şi totuşi nu rămân niciodată singură, deoarece există o călătoare care revine mereu la scurte intervale de timp, făcându-mă părtaşă la poveştile ei din locurile îndepărtate pe care le vizitează.

O văd mereu zâmbitoare, plimbându-se pe lungul peron al vieţii mele, cunoscându-l atât de bine încât într-o iarnă am vrut s-o izgonesc, s-o rătăcesc de mine...şi-am reuşit... Alţi călători au venit şi au plecat, în timp ce ea-şi aştepta trenul cu lacrimi în ochi, sperând la o bruscă răzgândire din partea mea.

Dintre toţi călătorii, la ea ţin cel mai mult şi totuşi pe ea am rănit-o ca pe nimeni altcineva. Ei i-am mărturisit toate mizeriile gândului meu, convinsă că nu merit să fiu atât de importantă pentru cineva atât de bun. Pe ea am umilit-o, am făcut-o să sufere bucurându-mă de lacrimile ei ca dovada faptului că sunt un om rău ce nu merită să fie iubit.

Cu toate astea, a revenit zâmbitoare, cerându-şi iertare pentru tot ce n-a greşit...

De ce rănim oamenii care merită iubiţi?

http://www.youtube.com/watch?v=IGF5UD7qn6k

În pas cu vremurile: despre Paşte

Mă simt de parcă o mână străină ar întoarce o clepsidră când pe-o parte când pe cealaltă, vânturând nisipul din ea. Totul se repetă an de an, şi deja-vu-ul ăsta m-a făcut treptat să-mi pierd bucuria faţă de venirea sărbătorilor pe care le văd toate la fel: golite de semnificaţii religioase. Respectăm tradiţiile într-un mod mecanic, fără să ne mai gândim ce reprezintă ele, iar la inutilitatea asta consimţită de noi toţi se mai adaugă şi lucruri străine de religiozitate-iar aici mă refer la cozile interminabile de la casele de marcat şi la apelurile disperate la urgenţe în urma intoxicaţiilor alimentare, indigestiilor sau a comelor alcoolice.

Dacă nu credem cu adevărat, de ce sărbătorim la nesfârşit Învierea lui Hristos? A înviat de atâtea ori încât încep să mă-ndoiesc de veridicitatea miracolului :)

Cât despre Tatăl Ceresc, care ne veghează fiecare mişcare de acolo, de sus, şi ne pedepseşte atunci când greşim...să-mi fie cu iertare că spun asta în vinerea mare, dar poate să fie şi vinerea mică fiindcă eu tot nu-l cred. Dumnezeu e în fiecare dintre noi, şi e acolo fiindcă avem constant nevoie de cineva cu care să vorbim, care să ne asculte, iar oamenii sunt atât de mici în nimicnicia lor şi atât de egoişti încât e mai eficient să zbieri în deşert decât să le vorbeşti lor.

Dumnezeu este pentru adulţi cum sunt prietenii imaginari pentru copii. Îţi imaginezi că te ascultă, că-ţi este alături, şi te simţi mai bine. Fără pupat icoane, fără înălţat slăvi, fără flămânzit în posturi şi fără " e păcat, te vede Dumnezeu!"...

o inimă în plus

În timp ce se întorcea de pe terenul de fotbal cu zâmbetul victorios pe buze şi cu glasurile colegilor încă vii în urechile sale, băiatul a atins cu vârful adidasului un obiect roşiatic şi plin de praf. L-a ridicat uimit, l-a şters cu mâneca hanoracului şi l-a privit în lumina felinarului lângă care se oprise. Spre surprinderea lui, obiectul a început să ticăie...Nu-şi dădea seama ce avea în mână, şi totuşi îi aducea aminte de ceasul pus sub pătura căţelului său cu intenţia de a-l amăgi pe animăluţ că încă este lângă mama lui.

Bătăile scurte şi repezi ale obiectului îl amuzau şi, luând decizia să păstreze noua jucărie, o vârî pe sub fermoarul între-deschis al hanoracului, aproape de inima sa. Auzea acum câte două bătăi simultane, ca şi cum inima lui şi obiectul găsit ar comunica printr-un limbaj codificat, indescifrabil pentru posesorul lor.

Cu sentimentul pe care îl avea de obicei când găsea un animal al nimănui pe uliţa satului şi se gândea ce argumente să inventeze pentru a-şi convinge mama să-l accepte, aşa şi acum se-ndrepta spre casă cu aceleaşi gânduri şi frământări.

Inima sa bătea din ce în ce mai tare pe măsură ce luminile palide ale ferestrelor casei sale se zăreau tot mai evidente, ca doi ochi scrutători în aşteptarea unui venetic.

Mama repara o fustă când el intră călcând pe vârfuri în odaie şi se-nchise în camera lui, scoţând apoi obiectul găsit şi punându-l pe birou pentru a-l analiza mai bine. Era cât un pumn de mic şi roşu ca o căpşună coaptă. Palpita încă rar şi cadenţat.

După o noapte în care gândurile nu i-au dat pace, copilul şi-a îmbrăcat hainele, şi-a vârât ciudatul ceas în buzunar, pornind apoi prin sat pentru a afla cine şi-a pierdut inima sau are nevoie de una în plus. Aflând scopul vizitei lui, toţi vecinii îi închideau uşa în faţă făcându-şi cruci adânci cu privirile la cer, ca şi cum obiectul acela ar fi reprezentat semnul unei apropiate Apocalipse.

Cu fiecare refuz vehement, cu fiecare spaimă justificată totuşi, inimioara ticăia tot mai slab, umplându-i ochii de lacrimi micului ei posesor.

Nimeni nu mai vroia, nimeni nu mai avea nevoie de o inima; însă când băieţelul credea că totul e pierdut, un bătrân cu privire senină, îmbrăcat într-un sacou cenuşiu, prea gros şi rupt în coate, l-a oprit şi l-a-ntrebat ce ascunde în pumnul strâns. Văzând obiectul viu, a exclamat emoţionat: " Ştiu cine are nevoie de o inimă! Însă e doar una singură pentru atât de mulţi oameni care nu o au..."

Morgana

Mă gândeam cum aş putea descrie o senzaţie folosindu-mă de o imagine, când în metrou a urcat o doamnă. Nu era nici prea înaltă, dar nici scundă datorită pantofilor cu toc pe care-i purta. Era îmbrăcată într-un palton lung şi cenuşiu-verzui, iar peste umeri îşi petrecuse un şal în mai multe nuanţe de verde care se termina la margini cu nişte ciucuri mari, de aceiaşi culoare. Părul blond bătând spre alb îi era desprins şi se revărsa pe umeri, contrastând plăcut cu verdele şalului, iar pe chipul inexpresiv doar ochii mari şi albaştri îţi atrăgeau atenţia. Păreau două oceane care, privite cu atenţie, se apropiau unul de celălalt.

Femeia nu avea mai mult de cincizeci de ani, dar nici mai puţin de patruzeci, mâinile albe cu degete subţiri şi elegante îi trădau încă tinereţea şi totuşi petele ce-ncepeau să se zărească pe ele erau dovada faptului că viaţa nu-i fusese uşoară, în ciuda aerului de bunăstare materială pe care-l risipea.

În timp ce se aşeza pe scaunul pe care un domn amabil i-l cedase, cu o mişcare bruscă şi-a scos din buzunar mobilul care începuse să sune cu o melodie lentă, aproape imperceptibilă. Atunci i-am putut auzi şi vocea, care era foarte calmă şi, spre surprinderea mea, nu articula cuvinte cunoscute. După câteva secunde mi-am dat seama că nu e româncă şi cu un efort de o clipă am auzit câteva sunete care mi-au dat de înţeles că obiectul meu de studiu era o franţuzoaică.

Vorbea încet, cu privirea în podeaua vagonului, ţinându-şi mâna rămasă liberă la ureche cealaltă pentru a auzi ce i se comunică în telefon. Din când în când încrunta sprâncenele şi-l ruga pe interlocutor să repete ce a spus, până când lipsa semnalului a făcut-o să amâne conversaţia.

Şi-a ridicat ochii spre mine, ca şi cum ar fi simţit că este privită şi a rămas aşa vreme îndelungată fără să mă vadă însă. Vestea primită era probabil una rea, deoarece tot chipul său cu trăsături frumoase se urâţise parcă îmbătrânind în câteva secunde cât în zece ani. Pe obrajii palizi păreau să-i curgă lacrimi, deşi nu plângea, iar buzele îi tremurau ca de frig.

Atunci am ştiut că iau parte la o întâmplare străină de mine, dar care m-a afectat atât de mult încât am simţit nevoia să o adun în cuvinte şi să-i dau o denumire. Chipul femeii din faţa mea părea însăşi transpunerea durerii sau a fricii în trăsături omeneşti...

După câteva secunde care mi-au părut foarte lungi, trenul a ajuns în staţie, iar doamna a coborât grăbită. Printre uşile între-deschise am apucat să o mai văd îmbrăţişând un bărbat, probabil chiar cel care îi cauzase durerea de mai-nainte.

Phoenix

Mă aflam în tren, după unul din multele eşecuri în dragoste pe care le-am avut în ultimii ani, şi-ncercam să citesc o carte care trata controversatul subiect al iubirii. În faţa mea era un domn între două vârste, cu părul nins la tâmple şi privirea blândă, care de mai bine de o oră mă studia parcă în aşteptarea unei mişcări cât de mică din partea mea. Îi simţeam privirea fixată asupra mea, deşi în faţa ochilor nu vedeam decât înşiruirea de cuvinte ce conturau o idee la care mă gândisem şi eu nu demult: "...oamenii respinşi, slutele, nefericiţii, cei ce iubesc în taină, femeile ori bărbaţii sfioşi, numai ei cunosc comorile pe care le ascunde glasul fiinţei îndrăgite".

După fiecare idee în care desluşeam atât de bine situaţia mea, îmi aruncam privirile pe fereastră vrând să leg acele cuvinte de o imagine anume. Tocmai treceam peste un pod la poalele căruia se-ntindea albastru şi liniştit Argeşul. Umbra unei păsări în zbor se aşeza deasupra tremurului apei, ca o săgeată cenuşie indicând direcţia spre care mergea trenul.

Domnul din faţa mea părea că-mi citeşte gândurile după zâmbetul, apoi după încruntarea mea indiscretă. Pe genunchi ţinea şi el o carte groasă, cu coperţile portocalii, al cărui titlu m-am chinuit secunde bune să îl citesc, deoarece era invers. " ART and ARHITECTURE- LOUVRE". Printr-un gest cât se poate de firesc, ca din întâmplare, a întors cartea astfel încât să văd mai bine ce scrie pe ea. Nu mă privea, ci urmărea peisajul fugitiv de afară, aşa cum făcusem şi eu cu câteva minute în urmă.

Mă simţeam singură, şi-mi plăcea şi-mi displăcea în acelaşi timp. Îmi plăcea fiindcă era linişte şi-mi puteam asculta gândurile, îmi displăcea însă fiindcă aveam nevoie să vorbesc cu cineva, să dau drumul tuturor ideilor care mă măcinau aşa cum întorci pe dos o pungă lăsând să cadă din ea produsele cumpărate.

Vroiam să fiu ascultata, aşa cum nu mai fusesem niciodată, aşa cum nimeni nu ştie să asculte. Până la capăt, fără a mi se înlocui cuvintele cu cele pe care are de gând să le rostească celălalt drept răspuns. Aveam nevoie de cineva care să tacă, ca şi cum aş fi vorbit cu mine însumi; însă nici măcar monologurile nu sunt eficiente pentru suflet atunci când nu sunt auzite de nimeni. Degeaba am plâns de atâtea ori cu faţa scufundată-n pernă, dacă vinovatul de acele lacrimi nu a aflat niciodată cât rău mi-a făcut. Degeaba am strigat între patru pereţi c-am să mă schimb, dacă nimeni nu şi-a dat seama de schimbare. Degeaba am şoptit sincer "Te iubesc", dacă el nu a ajuns la urechile care trebuiau să-l audă.

La aceste gânduri meditam când, cu o voce surprinzător de caldă, bărbatul din faţa mea a întrerupt tăcerea impusă de politeţe:

- Îţi place cartea?

- Da...e interesantă! am răspuns cu vocea răguşită de atâta tăcere.

- Am citit-o şi eu când eram cam de vîrsta ta şi ţin minte că m-am regăsit foarte mult în personalitatea eroului principal. E un scriitor mare, a ştiut cum să claseze pe tipologii personajele astfel încât fiecare cititor să se regăsească într-o oarecare măsură în romanul lui.

Limbajul lui cu pretenţii de intelectual m-a făcut să zâmbesc fără să vreau, întrebându-mă de ce-mi vorbeşte aşa...Pentru a mă impresiona cu evidenta lui cultură ( cel puţin în materie de literatură ) , sau pentru că mă consideră o persoană interesantă tocmai prin simplul fapt că citesc o carte destul de greoaie pentru vârsta mea?

- Şi totuşi eu nu m-am regăsit, cel puţin până acum, în niciun personaj de-al lui...am minţit cu scopul de a-i da teoria peste cap.

El a zâmbit însă calm, aproape cu îngăduinţă, şi deschizând albumul de artă pe care-l ţinea pe genunchi, a început să-l răsfoiască fără rost în timp ce-mi spunea cu aceiaşi voce caldă:

- Poate nu te regăseşti acum, dar mai târziu vei fi pusă în situaţiile respective, sau vei adopta o oarecare ideologie după care-ţi vei ghida viaţa. De asta e foarte important ce citeşti, fiindcă literatura te poate influienţa fie pozitiv, fie negativ, îţi poate schimba foarte mult mentalitatea. E bine că ai ales un autor atât de mare, şi sunt convins că după el nu te-ai mai putea întoarce la unul mai puţin profund şi filosofic.

- Aşa este. De fapt, acum îmi dau seama că semăn foarte mult cu personajul feminin. La fel ca şi ea...

Mă privea cu aceiaşi ochi blânzi, aşteptând să continuu. Îmi inspira încredere fără să-mi dau seama exact prin ce, aşa că am decis să-l aleg drept străinul căruia să-i pot încredinţa nişte gânduri pe care în altă împrejurare şi cu altă persoană nu le-aş putea dezvălui.

-...la fel ca şi ea mă las doborâtă de propriile-mi visuri irealizabile şi mă complac într-o stare de nepăsare faţă de mine, concentrându-mi toată atenţia asupra persoanei iubite. Iubesc până la uitare de sine o idee, până când mă epuizez sufleteşte, asemeni eroinei de altfel...

- O iubire bolnăvicioasă...

- Cam aşa ceva. Însă-mi trece la prima urmă de îndoială pe care mi-o trezeşte obiectul idolatrizat, şi-atunci renasc de parcă aş fi o phoenix..Mai încrezătoare, mai puternică... Nu ştiu dacă mă înţelegeţi...

- Te înţeleg foarte bine. Tu rezumi în câteva cuvinte exact ce înseamnă dragostea la tinereţe. Iubeşti iubirea, copilă, la fel ca toţi tinerii! iar ăsta e un lucru foarte frumos, atât timp cât îţi impui anumite limite. Trebuie să realizezi că nu tot ce zboară se mănâncă, cum se spune în popor...

Renunţase la tonul formal, cu pretenţii de intelectualitate, şi-ncepuse să-mi vorbească asemeni unui părinte. Mai mult de patruzeci de ani nu părea să aibă, în ciuda tâmplelor albite şi a ridurilor care-i încreţeau fruntea, dându-i un aer de nobleţe. Instinctiv i-am privit mâinile; erau albe şi păreau fine, dovadă că nu cunoştea munca grea a câmpului aşa cum bănuisem la început.

- Ai grijă însă să nu treci pe lângă adevărata dragoste în căutarea iluziilor...

Trenul ajunsese în staţie. Vecinul meu de compartiment şi-a luat valiza care părea grea după efortul lui de a o susţine, şi se opri o clipă stând în picioare:

- Dacă ai nevoie să vorbeşti cu cineva, ştii unde mă găseşti...

Afirmaţia aceasta m-a uimit...Uitase să-mi spună unde să-l găsesc...

Câteva luni mai târziu, într-una din frecventele excursii pe care le făceam de la Bucureşti la părinţi şi invers, l-am regăsit pe domnul cu care vorbisem şi ale cărui cuvinte nu le uitasem încă- era preot la o bisericuţă de cărămidă de lângă Curtea de Argeş. M-a întâmpinat cu aceiaşi privire blândă, zâmbindu-mi în semn că mă recunoaşte, şi m-a întrebat fără alte introduceri:

- Ţi-ai regăsit drumul, Phoenix?

- Da, părinte, mi-am regăsit adevăratul drum. Am învăţat să iubesc dincolo de idei.

Infernul lui Goethe

....trei femei îmbrăcate în cămăşi lungi şi albe, purtând pe chipuri nişte măşti groteşti, ne fac semne să le urmăm. Ne ridicăm de pe scaune şi coborâm rând pe rând, ca-ntr-un cortegiu funerar, treptele ce duc spre o încăpere înaltă şi foarte lată, scăldată toată în întuneric. În noua cameră ne întâmpină un domn îmbrăcat într-un costum alb şi purtând o pălărie de aceiaşi culoare. Pe umăr i se odihneşte o tarantulă care, cu cât mă apropii mai mult, cu atât îmi pare că e adevărată şi că-şi mişcă picioruşele acoperite de puf negru.

De acum începe Infernul...

Oameni fără sex şi vârstă, îmbrăcaţi toţi la fel şi purtând acelaşi măşti închipuind capete de porci, dansează haotic pe o muzică sinistră. Femei cu chip de morţi zboară pe deasupra nostră dând din mâini şi din picioare, sfidându-ne cu râsul lor grotesc, în timp ce scântei cad peste capetele noastre ca o ploaie de stele arzătoare. Flăcările îmi încălzesc obrajii, făcându-mă să mă dau înapoi tocmai când Mefisto, îmbrăcat în roşu, trece prin faţa mea trăgând de mână sufletul cumpărat şi arătându-i desfătările Iadului.

Femei sugerând nuditatea şi desfrâul, râsete nepământene, priviri reci de morţi şi cântece macabre prin veselia lor nefirească mă fac să mă simt atât de mică şi de neputincioasă încât încerc să mă pierd prin mulţime. Mă lipesc de persoana de lângă mine- un bărbat tânăr, cu chipul luminat pal de flăcările Iadului-şi mă-ntreb cum poate un om cu o privire atât de frumoasă şi de sinceră să ajungă într-un asemenea loc din care nimeni nu poate ieşi la fel cum a intrat?

Îmi este frică, şi caut din priviri un chip cunoscut, însă ceea ce ştiam ca fiindu-mi aproape, îmi este acum atât de îndepărtat şi straniu...Îmi simt obrajii arzând, iar mâinile îmi sunt îngheţate...Versuri...versuri nepământene la fel ca râsetele, măşti negre, stropi din pepenele zdrobit de podea şi cap de porc plimbat pe o tavă argintie, instinct, foc şi fum, pornografie, minciună, compromis, haos...Totul e ca un delir provocat de febra prevestitoare de moarte.

La gândul că mi-e frică mă cuprinde cel mai umilitor sentiment pe care-l pot avea pentru mine: mila. Îmi e milă de frica mea şi caut în jur confirmarea că nu sunt singură, însă toate privirile sunt concentrate sau doar curioase, niciuna nu e ca a mea. Sunt singură într-o mare de oameni ale căror chipuri îmi par acum la fel de hidoase ca ale dracilor ...

O dată cu încetarea torturilor sufleteşti la care suntem supuşi, se lasă ceaţă, şi un miros greu de hârtie arsă se împrăştie în toată încăperea. Mă întorc la locul meu ostenită, uitând tot în afară de acel sentiment atât de straniu şi de imaginea domnului în alb închipuind Diavolul, întrebându-mă totodată de ce are un cercel de argint în urechea dreaptă şi de ce nu-şi coboară măcar o clipă privirea asupra noastră...De teamă? De aceiaşi teamă pentru care nici eu nu vreau să-mi mai ridic privirea spre ceilalţi?

În semi-întunericul încăperii zăresc chipul cu trăsături plăcute al bărbatului acela pe care preţ de o clipă îl privesc, încercând să găsesc în ochii lui teama mea de adineauri. El îmi zâmbeşte însă calm, făcându-mă să înţeleg că nimeni şi nimic din exterior nu-mi poate alunga singurătatea, deoarece doar eu pot face asta...

Introspecţie

Nimeni nu îmi spune că sunt o persoană rea. Toţi din jurul meu se feresc să afirme un lucru pe care eu îl ştiu atât de bine şi fac asta din două posibile motive...pentru a nu mă supăra, ştiind cât de uşor le-ar fi sau pentru că nu au descoperit încă acest aspect atât de caracteristic personalităţii mele.

Sunt plină de defecte şi nu accept să mi se spună că am greşit, chiar dacă ştiu foarte bine că aşa e. Nu ştiu să spun Iartă-mă! sau Ai dreptate!, considerând că asta ar putea fi o slăbiciune din partea mea. Sunt plină de contradicţii, dar vreau ca măcar cei din jur să mă creadă puternică şi sigură pe mine, fiindcă eu nu pot.

Îmi place să îi văd suferind din cauza mea pe cei pe care-i iubesc, luând suferinţa lor drept dovada faptului că sunt importantă pentru ei. Supuşi astfel la nenumărate teste constând în supărări nemotivate din partea mea şi frământări din partea lor, ajunge să-mi fie milă de ei şi să mă simt la rândul meu ca o nemernică.

Deseori încerc să fac un pact cu mine însumi şi să renunţ la flagelarea psihică a celor dragi, testarea lor rămânând în mintea mea şi constând în analize nemiloase cu verdicte uneori nedrepte, ca un doctor care-i inventează pacientului său o boală pentru a avea de ce să-l opereze.

Asemeni unui animal care se preface mort pentru a-şi păcăli prada, eu mă prefac a fi vulnerabilă atunci când greşesc faţă de ceilalţi, victimizându-mă şi răsturnând astfel situaţia în favoarea mea. De cele mai multe ori ajung să cred chiar şi eu în nevinovăţia mea, aducând argumente convingătoare şi apelând la lacrimi atunci când cuvintele nu mă mai ajută.

Sunt cea mai subiectivă persoană pe care o cunosc şi privesc totul prin prisma a ceea ce cred, ce văd, şi ce simt eu. Le dau celorlalţi sfaturi chiar dacă nu am trecut prin experienţele lor şi îi ascult doar fiindcă îmi place să fac asta. Sunt foarte egoistă şi-ncerc mereu să analizez situaţiile în funcţie de cât de mult mă avantajează ele pe mine, ceea ce mă face să cred că nu sunt o prietenă atât de bună pe cât par. Vreau să fiu urmată, deşi nu îmi place să mă impun, vreau să fiu cea mai bună, deşi urăsc competiţia şi mă feresc cât pot de mult din calea ei.

Îmi place să ştiu că sunt iubită necondiţionat, nedând în schimb nici un sfert din dragostea pe care o primesc, cu toate astea mă simt ca pungaşă la drumul mare atunci când nu pot oferi nici măcar prietenie celui care mă iubeşte.

Iubesc complimentele fiindcă mă fac să mă simt bine, şi le urăsc în acelaşi timp deoarece nu ştiu cum să le primesc şi ce să fac cu ele. Le uit repede de cele mai multe ori, ţinând minte în schimb jignirile pe care mintea mea le amplifică, dând naştere unei noi supărări inutile care, din fericire, trece repede odată ce cauza ei a fost elucidată în faţa vinovatului.

Sunt calmă mai mereu, deşi în sinea mea-i furtună de-ntrebări , suspiciuni neîntemeiate, contradicţii şi nedumeriri care-şi au răspunsurile în afară şi pe care totuşi nu-ndrăznesc să le cer. Toate cuvintele şi gesturile persoanelor care mă-nconjoară le radiografiez şi-ncerc să le dau semnificaţii dincolo de adevărata lor intenţie, găsind lucruri bune la străinii de care nu-mi pasă şi rele la apropiaţii în jurul cărora îmi concentrez viaţa.

Sunt răutăcioasă şi ironică atunci când cineva mă deranjează cu un gest sau un cuvânt, încercând în acest fel să-l fac să regrete. REGRETUL e probabil cuvântul care mă caracterizează cel mai bine, deoarece sunt puţine lucruri pe care într-un final nu ajung să le regret, şi de asemenea încerc să-i fac pe ceilalţi să regrete şi cea mai mică imprudenţă făcută faţă de mine.

Uneori sunt ipocrită şi pot aborda un zâmbet inocent deşi în mine sunt gânduri departe de a fi frumoase sau binevoitoare. Pot spune Te iubesc cu uşurinţă, întâmpin însă dificultăţi atunci când chiar simt ceea ce urmează să mărturisesc. Persoanele pe care le iubesc cu adevărat sunt foarte puţine, însă pun lucrul acesta pe seama faptului că o să-mi dau seama de intensitatea sentimentelor mele abia atunci când ele vor fi puse la-ncercare.

Nu-mi place ca ceilalţi să mă cunoască atât de mult încât să nu-i mai intereseze să descopere nimic altceva, crezând că asta e tot şi că pot ghici următorul meu pas, drept pentru care mă îndepărtez ori de câte ori mă simt dezgolită de secrete. Ţin mult la universul meu pe care l-am construit vreme de 20 de ani, şi care este alcătuit din toate lucrurile, gândurile, ideile, speranţele, pasiunile, iubirile, şi amintirile mele; încerc să dezvălui câte puţin din fiecare şi reuşesc de cele mai multe ori prin scris....fiindcă am nevoie de scris, aşa cum am nevoie şi de oamenii şi situaţiile din jurul meu pentru a mă putea cunoaşte cu adevărat.

despre fanatism

Începusem cu gândul să abordez tema fanatismului atât de caracteristic oamenilor fără personalitate, a celor care ajung să idolatrizeze o idee, un sentiment, sau în cel mai rău caz, un alt om. Deşi nu sunt de acord cu această formă de admiraţie dusă la extrem, întotdeauna am încercat să pătrund în mentalitatea oamenilor de felul celor la care fac referire, să înţeleg ce îi determină să-şi aleagă un idol la picioarele căruia să-şi pună toate visurile şi speranţele. În general, tot ce am reuşit să aflu a fost că sunt mai multe tipuri de oameni care au un idol, însă dau două exemple frecvent întâlnite: unii care admiră exagerat de mult o persoană şi vor să ajungă precum ea, şi alţii care se îndrăgostesc la propriu de omul admirat( fie el cântăreţ, poet, actor sau sportiv, de regulă celebru, însă există şi foarte mulţi fanatici religioşi care sunt, din punctul meu de vedere, într-o stare mai avansată decât ceilalţi). Mă pasionează şi mă sperie în acelaşi timp până unde pot ajunge oamenii de dragul unei idei de multe ori falsă, construită în jurul unei persoane.

Am ajuns deci la concluzia că trebuie, că am nevoie să scriu despre asta fiindcă am regăsit şi în mine această tendinţă de idolatrie a unor idei în general, însă o dată descoperită slăbiciunea, am încercat să o îndepărtez şi am reuşit oarecum, amintind de ea în repetate rânduri în personajele pe care vreau să le construiesc. Sunt interesanţi oamenii slabi, care au nevoie de un sprijin pentru a scăpa de realitate, care se auto-distrug treptat şi-şi reprimă orice urmă de voinţă proprie, făcând totul în favoarea dumnezeului lor.

Tot ei se mint că nu e nimic în neregulă cu pasiunea lor şi că se pot întoarce oricând din drumul ales.

Sunt lângă noi, sunt pretutindeni, deoarece omul este plin de slăbiciuni şi temeri, şi are nevoie de un reper în viaţă. Fie că iubesc într-un mod obsesiv persoana de lângă ei, atribuindu-i însuşiri inexistente, fie că aderă la un partid politic defectuos, crezând în el cu toată convingerea, fie că se luptă pentru captarea atenţiei unei celebrităţi, fie că, în sfârşit, cred cu tărie în Dumnezeul biblic şi-şi ghidează viaţa după cele 10 porunci...într-o oarecare măsură, toate acestea sunt nişte slăbiciuni pe care poate că le avem cu toţii la un moment dat, important este să ştim cum să le depăşim, şi să privim obiectiv viaţa şi oamenii de lângă noi.

Spuneam că am început să scriu cu gândul că trebuie să ating în sfârşit şi subiectul care mă preocupă de ceva vreme şi, deşi aveam mult mai multe de spus despre el, mă opresc aici. De două săptămână nu-mi mai stă gândul decât la nuvela pe care am început-o şi mă simt de parcă ar fi inspirată dintr-o experienţă proprie. E vorba despre o tânără care-şi iubeşte fratele într-un mod obsesiv, sfidând normalitatea legăturilor dintre rudele apropiate. Încerc să simt exact ce simte ea, deşi eu nu am un frate, fiindu-mi astfel mult mai uşor să inventez o dragoste care nu e cu putinţă. Povestirea cu pretenţii de nuvelă (nu ştiu încă unde să o încadrez) am să o postez pe site când va fi gata...Sper să fie suficient de convingătoare astfel încât să vă fac să vă-ndoiţi de noţiunea de fraternitate condiţionată de gradul de rudenie. Sau să mă consideraţi singura nebună care poate imagina aşa ceva!

Tarelkin

Am observat că majoritatea oamenilor aleg piesa de teatru la care-şi vor petrece seara în funcţie de numele mari din distribuţie (nu e numai o observaţie personala, e chiar o afirmaţie făcută de câţiva oameni intervievaţi la casele de bilete). Că e comedie sau tragedie, contează mai puţin...de preferat comedie, ce-i drept!

Nu sunt în măsură să îi judec, fiindcă acelaşi lucru l-am făcut şi eu când am decis să adaug pe lista de "trebuie văzut" piesa Tarelkin. N-am citit nicio cronică, nu m-a interesat nicio părere, am văzut în distribuţie George Ivaşcu, Radu Gabriel şi Vlad Logigan, şi mi-a ajuns.

Aşadar, am aşteptat mult ziua cu pricina. Ajunsă la Teatrul Metropolis, am insistat să stau la balcon, fiindcă locul ăla îmi dă un sentiment pueril de superioritate deoarece pot vedea scena în toată splendoarea ei şi sala cu capetele care se foiesc încontinuu. Nu-mi scapă desigur nelipsitele zgomotele sau luminiţele de la ecranele telefoanelor care îmi distrag atenţia... Acolo mă simt ca un regizor care nu trece cu vederea nici cea mai mică mişcare, sau cel puţin ca un dramaturg venit să-şi urmărească piesa pusă-n scenă.

Nu am să povestesc despre ce este vorba, tot ce pot să spun este că am ieşit de acolo cu sentimentul apăsător că sunt lipsită de orice subtilitate şi profunzime filozofică. Pe tot parcursul piesei m-am străduit să descopăr firul narativ al poveştii, să fac legătura dintre secvenţele care păreau suprapuse cu ajutorul unui lipici expirat, şi mai ales să îmi dau seama de ce râd ceilalţi şi eu nu.

Singurul lucru pe care l-am înţeles (greşit probabil) este amestecul de comic şi grotesc din secvenţa torturării prizonierilor, fiind în acest fel reliefată brutalitatea nativă a ruşilor din perioada respectivă. Un alt lucru care m-a îndemnat finalmente să zâmbesc a fost asocierea pe care am făcut-o între braţele mult alungite ale personajului lui Vlad Logigan (atât de atentă eram încât am şi uitat cum îl chema), şi Procust, criminalul care îşi supunea victimele la torturi asemănătoare.

Un alt lucru care mi-a atras atenţia într-un mod plăcut a fost concluzia de final, lăsând la o parte faptul că n-am găsit nicio legătură între ea şi toată povestea: Ţi-aş da foc de la un capăt la altul, lume scârnavă, apoi mi-aş îmbrăca haina mea de slujbaş şi m-aş plimba prin cenuşa ta!

În rest...corupţie la diferite grade, schimbări de identitate inutile, tărăgănări...apă de ploaie...

Nu pot să înţeleg de ce actori mari îşi asumă roluri atât de mici în piese atât de slabe. E o părere subiectivă, bineînţeles...Drept dovadă, la final am rămas să număr persoanele care nu aplaudau...Una singură! Atunci mi-am dat seama că la mine e problema, nu la spectacol în sine. Mulţi aplaudă şi din respect pentru munca actorilor, ceea ce mi se pare absurd. E ca şi cum am mânca la restaurant o mâncare care nu ne place doar din respect pentru munca bucătarului. Sau ca şi cum am cumpăra şurubelniţe din respect pentru cel care le-a lucrat, nu fiindcă ne-ar plăcea sau ne-ar trebui. Sunt nişte exemple proaste, dar ceea ce vreau să spun este că mi s-ar fi părut lipsă de respect să aplaud ceva ce nu mi-a plăcut.

Trebuie să vedeţi Tarelkin(uim pe spectator) şi să-mi spuneţi că greşesc. Şi să-mi explicaţi despre ce era vorba de fapt (lăsând la o parte clişeul cu vampirul cu trompă care dădea naştere unor valuri de râs necontrolate în rândul unatcistelor şi nu numai).

despre schimbare

Nu-mi place să mă schimb fiindcă, ori de câte ori o fac, privesc înapoi şi îmi spun :"Ce proastă eram atunci!".Şi îmi dau seama de inutilitatea sau absurditatea gesturilor şi faptelor mele abia atunci când încetez să le mai fac. S-ar putea numi maturizare, sunt conştientă de asta, şi totuşi nu-mi face deloc plăcere să fiu într-un continuu conflict cu mine.. Cea de azi ridiculizează gândurile şi idealurile, râzându-i în faţă celei de ieri şi niciodată nu reuşesc să le aduc la un punct comun în care să admită că niciuna nu este mai presus decât cealaltă. Sau mai prejos.

Astăzi m-am trezit râzând batjocoritor de ce am scris într-un caiet acum o lună...

Mă mint şi eu, mă mint şi cei din jur că sunt matură. Nu sunt deloc. Nu ştiu să aleg ce e bine şi ce e rău. Plus de asta, gândesc lucruri mărunte, pe care oricum ar trebui fiecare tânăr de vârsta mea să le gândească. Dar oare faptul că-mi dau seama de toate astea, nu mă face să fiu matură? E un cerc vicios.

Sunt îndrăgostită! Iubesc din nou o idee! Teribil de matură sunt! Of, viaţă, ce-mi faci tu mie...Şi eu ca toanta tot te iubesc. De ce? Nu ştiu, habar n-am, dar eşti frumoasă cu speranţele tale.

Mă-ndrăgostisem de un poet. Nu, nu de un bărbat, ci de un poet. De o idee, aşa cum îi stă bine unei imature să se îndrăgostească. Cea de astăzi vine din nou şi spune, cu o sprânceană ridicată-n semn de ironie: Aşa de proastă mi-eşti? Iar mâine o voi renega pe sceptica de astăzi şi tot aşa într-un continuu duel care mă oboseşte prin consecvenţa lui.

Cele două laturi ale mele neagă vehement orice influenţă din afară menită să-mi zdruncine concepţiile, însă nu dintr-un sentiment de superioritate faţă de tot ce este exterior, ci din simplul fapt că încă o prezenţă mi-ar da peste cap schimbul de argumente pus la dispoziţia celor două. Tocmai de aceea-mi sunt cel mai bun prieten şi cel mai aprig duşman totodată, fiindcă mai abitir ca mine nu-mi vede şi judecă nimeni întregul arsenal de defecte. Mie-mi permit să mă analizez fără milă, să mă critic şi deseori să mă fac chiar să plâng, pentru ca în final tot eu să fiu cea care mă consolează spunând că nu e totul pierdut.

Şi-n fiecare seară îmi promit că de a două zi mă schimb în bine, dar tot ce fac a doua zi este să o învinuiesc pe cea care eram seara.....Iar mâine ce am scris azi mi se va părea o porcărie...

Furtună

Încercând să mă întoarcă din drum, mi-a smuls şiragul de mărgele de la gât. Una câte una, perlele albe s-au împrăştiat cu zgomot pe podea, ascunzându-se pe sub fotolii şi masă. M-am întors spre el, stătea în genunchi încercând să le adune...Ştiam că face asta doar pentru a-mi evita privirea, tocmai de aceea am pus piciorul pe mâna lui, apăsând din ce în ce mai tare:

-Lasă-le. Sunt de la tine, nu mai am nevoie de ele.

Era ziua în care mi-am dat seama cât de puţin însemn pentru el. La bal fiind, înconjuraţi de oameni mai mult sau mai puţin cunoscuţi, ne-am aşezat la o masă unde erau câţiva prieteni de-ai lui. Muzica era plăcută, atmosfera de bal interbelic, mâncarea delicioasă iar oamenii prietenoşi şi vorbăreţi.

La pianul din colţ s-a aşezat o fată îmbrăcată într-o rochie lungă, fără mâneci, de culoarea arămie a frunzelor de toamnă. Cu mâini albe şi degete lungi, a început să cânte o melodie tristă pe tonalităţi când înalte, când joase. Transpusă în imagine, melodia părea o furtună de vară, cu cer greu şi vânt rece care aduce cu el zgomote venite parcă dintr-o altă lume. Tradusă în senzaţii, era ca o aşteptare continuă a ceva ce ştii că trebuie să vină, şi totuşi nu ştii despre ce e vorba .

Toată sala a amuţit. Făptura aceea micuţă în rochia ei arămie cu croiala demodată, cu braţele subţiri şi chipul concentrat, cu pleoapele strânse ca sub presiunea unei poveri mult prea mari, captase atenţia întregii săli. Dacă nu-aş fi auzit ecoul gesturilor ei, aş fi putut crede că am în faţă o imagine cât se poate de penibilă, însă sinceritatea şi pasiunea cu care dădea viaţă unei melodii atât de sublime mă acaparase cu totul. Sunetele păreau prelungiri ale degetelor ei care săltau necontenit de pe o clapă pe alta. Atâta forţă, atâta iubire...Era imposibil să rămâi indiferent la talentul ei.

Nu ştiu cât a durat melodia, însă în acel timp am uitat unde mă aflu şi alături de cine. M-am trezit la realitate abia când un potop de aplauze s-a ridicat din toată sala, făcând-o pe interpretă să roşească. Cu un gest cât de poate de inocent, şi-a cuprins obrajii cu palmele, ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă astfel timiditatea. În jurul meu auzeam exclamaţii: "Cât talent!", "Încântător", însă nimeni nu spunea cine este această fată şi de unde vine ea, aşa că m-am dus direct la pian şi i-am îndreptat câteva clipe atenţia asupra mea. Mi-a zâmbit surprinsă în mod plăcut, iar la întrebările şi felicitările mele, mi-a răspuns cu vocea caldă şi prietenoasă: Venea din Arad de unde fusese invitată de un compozitor renumit să participe la un dineu dat în cinstea gazdei noastre.

M-am întors mulţumită la masa mea, cu gândul că am să reuşesc să aflu mai mult despre ea şi că în felul ăsta am să o pot sprijini financiar să-şi dezvolte talentul. Aveam multe planuri în privinţa asta.

- Cum ţi s-a părut? l-am întrebat pe logodnicul meu.

Nu am primit niciun răspuns...La fel ca mine, sau poate mai mult, era fascinat de reprezentaţia tinerei pianiste. Nu-şi mai putea lua ochii de la ea, lucru uşor de acceptat având în vedere trăsăturile ei fine, aristocratice, şi mai ales senzaţia de toamnă şi de muzică pe care o împrăştia în jurul ei. Îi studia toate mişcările şi cuvintele, iar când silueta ei se făcea nevăzută după vreun grup de oameni, o căuta din priviri şi zâmbea mulţumit atunci când o găsea. Acest lucru m-ar fi deranjat poate mai puţin dacă eram singura care îl observa, însă şi prietenii săi adresându-i-se şi văzând că e distras, şi-au dat seama de cauza neatenţiei lui. Când a început o melodie mai veselă iar încăperea s-a umplut din nou de cupluri care dansau, l-am luat de braţ şi m-am ridicat crezând că va înţelege ce vreau şi mă va urma. El însă şi-a tras mâna aproape jignit şi m-a privit cu dispreţ....Cum adică îndrăznesc eu să îl întrerup din visare?! Acest gest m-a durut mai mult deât dacă m-ar fi refuzat direct. M-am reaşezat la masă şi toată seara am încercat să îl evit. Nu a fost prea greu, fiindcă toată atenţia lui era îndreptată, fără niciun fel de discreţie, asupra tinerei pianiste. Aş fi vrut să o urăsc în momentul ăla, însă nu puteam. Şi mie îmi făcuse o impresie foarte plăcută...O priveam oarecum cu regretul că sufletul meu nu era unul de artistă, aşa cum poate i-ar fi plăcut viitorului meu soţ pentru care, din acea clipă, nu mai aveam niciun sentiment de iubire. Simplul gest de a mă ignora pentru o altă femeie, fie ea şi artistă desăvârşită, m-a făcut să-l cobor de pe soclul pe care cu atâta uşurinţă îl ridicasem. Lumea lui selectă în care se învârtea, îmi părea acum străină şi îndepărtată, iar eu mă simţeam ca o intrusă ce-a intrat fraudulos într-o încăpere a cărei uşa era încuiată.

Ioana

Intră trântind uşa după el. Ioana se dă câţiva paşi înapoi, zâmbind, în timp ce el se apropie hotărât şi încearcă să o cuprindă în braţe. Ea se rezeamă de masă, urcându-se apoi pe ea cu mişcări feline. El o urmează:

-Mă iubeşti?

-Da.

-Minţi, târfă!

Ioana se lasă pe spate, cu picioarele îndoite în continuare sub ea, şi cu capul plecat peste marginea mesei, lăsându-şi părul creţ şi bogat să îi alunece până aproape de podea. Cu o mână, el îi cuprinde gâtul fără ca fata să opuna rezistenţă. Dimpotrivă, râde. Mângâie braţul care încearcă să o sugrume şi râde.

Paul o eliberează din strânsoare şi se dă jos de pe masă nervos, aşezându-se pe un scaun pe al cărui spătar îl cuprinde cu braţele. Ea rămâne pe masă, cu picioarele dezgolite din cămaşa albă de noapte.

- Tu nu ai inima! Ai o piatră în locul ei!

- Nu mai vorbi aşa! răspunde ea ghemuindu-se ca şi cum astfel s-ar apăra de cuvintele lui.

- Dar cum ai vrea să vorbesc? Cum ai vrea să mă port?

- Ca şi până acum !

- Până acum am fost orb.

Ioana sare de pe masă şi vine lângă el, aşezându-se la picioarele scaunului şi cuprinzând cu mâinile spătarul acestuia. Paul priveşte în altă parte.

- Ce-am făcut?

- Ce-ai făcut?(privind-o) Ai curaj să intrebi asta?

- Da, am! CE-AM FĂCUT?

Paul se ridică de pe scaun, la fel şi Ioana care se dă câţiva paşi înapoi, rezemându-se de perete. El o priveşte cu ură câteva secunde ce par ore, apoi se duce în alt colţ al camerei de unde începe să vorbească cu glas din ce în ce mai răstit. În tot acest timp, Ioana se lasă în genunchi ca sub povara unor greutăţi mult prea mari pentru umerii săi firavi. Îşi pune palmele la urechi pentru a nu mai auzi potopul de cuvinte grele, îşi prinde părul între degete, îşi freamătă colţurile cămăşii, se ridică şi clatină din cap ca şi când cuvintele ar putea-o pălmui, apoi cade ca leşinată pe podea de unde începe să plângă înăbuşit. Paul o ridică în braţe şi rămâne câteva clipe cu ea aşa, ca şi cum ar ţine un copilaş pe care abia l-a adormit, şi i-ar fi teamă să nu se trezească şi să plângă din nou.

- De ce? întreabă el şoptit, aşezând-o pe scaun.

- Fiindcă nu mai ştiu ce vreau, ce cred, ce sunt...M-am rătăcit de mine! Nu mă mai iubesc, nu te mai iubesc, nu vă mai iubesc pe niciunul dintre voi. Mi-e totu străin, necunoscut...

Îşi îngroapă faţa în palme şi începe să plângă din nou încet. Paul vrea să o mângâie pe păr, însă îşi retrage repede mâna cu pumnul încleştat ducându-l la buze, ca şi cum prin simpla mângâiere ar comite un păcat.

- Nici pe el nu îl iubesc, să ştii! Pe niciunul dintre voi! Cu amândoi mă simt la fel de singură. Nu mă înţelegi şi nu te înţeleg. Spui că tu mă iubeşti, dar nu ştii să o arăţi...(ridicând capul şi privindu-l fără să-l vadă) Te-ai schimbat!

- Nu, Ioana. Eu sunt acelaşi...Tu te-ai schimbat.

- Poate...E vina mea că nu mai pot simţi? E vina mea că am o piatră în loc de inimă, după cum spui chiar tu? E totul atât de absurd, nu mă mai înţeleg! Vorbesc tâmpenii, Paul, iartă-mă. Lasă-mă singură.

El dă să plece, ea aleargă după el şi îl opreşte să deschidă uşa.

- Nu pleca ! Te iubesc, iartă-mă ! Nu ştiu ce e cu mine. Te iubesc pe tine...îl iubesc şi pe el. Poate nu la fel de mult...sau..

Paul o dă la o parte cu violenţă:

- Eşti nebună, femeie ! Îţi baţi joc de mine şi de tot ce aveam mai frumos...Iubirea pentru tine! O calci în picioare, te ştergi de noroi pe ea...Mă iubeşti pe mine, îl iubeşti şi pe el...Cum vine asta?

- Nu, nu asta am vrut să spun...

Se lasă în genunchi, strivindu-şi tâmplele-ntre palme şi rezemându-şi fruntea de podea, într-un gest uşor teatral.

- Vreau să înţeleg..vreau să mă-nţeleg. Vreau să pleci, să mă laşi singură! Vreau să te iubesc, dar nu mai pot, vreau să mă-nţelegi...Nu mai pot...

Paul iese trântind uşa.

- Vreau să mă laşi singură, să pleci, să iubeşti....

Se întoarce cu o sticlă de apă. Toarnă într-un pahar şi-i dă să bea. Ea prinde paharul cu amândouă mâinile, de parc-ar ţine un potir umplut cu o băutură care i-ar putea ameliora nebunia.

- Te iubesc, spune ea în timp ce un firicel de apă îi curge printre buzele înroşite de febră.

- Ai nevoie de odihnă.

O ia în braţe, dar ea se opune:

- Nu vreau să mă odihnesc, vreau să dansez! Dansează cu mine, te rog...

Îi învăluie umerii cu braţele ei subţiri şi îl trage după ea în mijlocul camerei. El se lasă astfel purtat într-un dans lent şi agonic, fără muzică şi reguli. Îşi târăşte paşii după paşii micuţei lui iubite care şopteşte acum ca pe-o melodie:

- Te iubesc...te iubesc...te iubesc...

Am studiat arhitectura

Am studiat arhitectura. N-am înţeles nimic din ea şi deci nu mi-a plăcut, asta însă nu m-a oprit să mă mândresc cu proiectele mele pe care stiam că oricum nu o sa le realizez vreodată. Ceilalţi nu ştiau...ei aveau încredere în mine. Am cochetat apoi cu jurnalismul, dar am primit prea multe coate în burtă pentru a mai vrea să continuu drumul ăsta plin de hopuri....Competiţia e pentru cei puternici şi hotărâţi, nu pentru nesiguri ca mine care îşi schimbă ideile de la o zi la alta. Am renunţat deci şi la asta şi mi-am înfiinţat o trupă de muzică rock. Mă pasionau pantalonii de piele, pletele, bocancii şi chitarele, însă publicului meu nu i-a trebuit mult să îşi dea seama că sunt o catastrofă în materie de muzică, aşa că m-am apucat de gătit. Am învăţat să fac tarte de fructe şi ciorbe de legume şi am primit mai multe complimente in acea perioadă decât în oricare alta. Da, mi-am trăit viaţa pe perioade, pe fragmente întrerupte de fiecare dată de nehotărârea mea nativă.

M-am măritat cu un bărbat care ţine un magazin alimentar în Voluntari şi care mă iubeşte la fel cum îşi iubeşte câinele puricii. Adică deloc. Mă ignoră până la ora cinei, când îmi cere cu voce răguşită să îi încălzesc mâncarea. E urât soţul meu, dar sunt atât de obişnuită cu figura lui insipidă şi cu comportamentul neglijent faţă de mine, încât nu m-aş despărţi de el. Mă ignoră şi-mi place, fiindcă sunt liberă toată ziua să citesc, să cânt de dragul vremurilor trecute sau să desenez în speranţa că astfel o să îmi menţin talentul. "Te naşti talent şi mori speranţă", spunea un om foarte drag mie. În tinereţe refuzam lucrul ăsta, acum sunt sigură că este exact ceea ce mă aşteaptă.

Copii nu vreau. Ce ar putea să înveţe ei de la mine? ce le-aş putea povesti? "Mami a voastră şi-a ratat viaţa fiindcă nu a fost în stare să se concentreze pe un singur lucru si a alergat după cai verzi pe pereţi"? Am 35 de ani şi un trecut de care îmi amintesc cu drag, în ciuda nesemnificativitaţii lui. Îmi ţin un jurnal în care scriu zilnic şi-mi urmăresc regresul. Sunt ca turnul din Pisa...tot timpul mă clatin, dar niciodată nu cad. Aştept ceva ce ştiu că nu vine şi-mi petrec zilele plictisindu-mă, ori citind. Mă regăsesc în personajele lui Sienkiewicz şi mi le doresc nefericite, ca şi mine. Mă visez Fryne, şi mă cred Minerva, cu toate astea mă scald în mediocritatea de care mă temeam atât de mult în tinereţe.

Am vrut să mut munţii din loc, iar acum nu fac decât să mut farfuriile dintr-un dulap într-altul, conformându-mă cu condiţia de gospodină şi soţie devotată. Am vrut să ridic castele, să schimb minţi prin cuvinte, să readuc romantismul prin muzică, să gust din toate beneficiile vieţii şi-am îmbătrânit prematur. M-am certat mult prea mult, totul fiindcă port în mine două fiinţe: actorul şi spectatorul. Uneori spectatorul nu este mulţumit de actor şi invers. Nu reuşesc să-i împac şi să fiu astfel fericită, iar asta e la fel de chinuitor cum ar fi pentru o pasăre zborul cu o singură aripă.

Sunt urâtă şi nespus de frumoasă. Sunt iubită de cei din jur dar şi mai mult de mine. Îmi place vocea mea atunci când nu este nimeni să o asculte, şi mă port de parc-aş fi singură. Trăiesc într-un continuu vis în care realitatea nu are ce căuta şi mă imaginez în cele mai spectaculoase locuri şi ipostaze, alături de oameni frumoşi şi capabili să dăruiască şi să primească fericire.

Sunt tot ce vreau să fiu, mă pot inventa şi reinventa fără ca cineva să mă poată acuza de nimic, deoarece literatura este o minciună frumoasă, o mască de carnaval sub care există o singură fiinţă cu trăiri complexe.

De ce iubim bărbaţii

Iubim bărbaţii pentru că sunt mai puternici şi mai siguri în gesturi, pentru că au grijă de noi chiar şi atunci când nu le suntem iubite, pentru că ne mint frumos, pentru că au mâini mari şi frumoase, pentru că nu sunt interesaţi de modă, pentru că pot folosi anumite cuvinte fără a fi vulgari. Pentru că ne dăruiesc flori chiar dacă nu le face plăcere, pentru că ne bat mereu la şah sau ne lasă să câştigăm. Pentru că nu recunosc faptul că sunt romantici, pentru că le stă bine când fumează. Pentru că sunt mai perverşi decât noi, deşi nu o acceptă. Pentru că nu le place să vorbească mult la telefon sau să scrie mesaje. Pentru că nu recunosc frumuseţea unui alt bărbat şi apreciază femeile frumoase. Pentru că nu observă o pereche de cercei noi şi nu ţin cont dacă ne-am asortat hainele. Pentru că le place să ne facă curte şi nu cedează uşor. Pentru că nu ne lasă niciodată să plătim consumaţia la restaurant sau în orice altă parte. Pentru că ne lasă să alegem locul de întâlnire. Pentru că le plac copiii şi zâmbesc atunci când văd unul, dar refuză să recunoască asta. Pentru că sunt geloşi. Pentru că pot face sex fără să iubească. Pentru că joacă fotbal sau alte sporturi care noi nu le practicăm. Pentru că le plac maşinile şi vorbesc despre lucruri tehnice pe care noi nu le înţelegem. Pentru că se prefac că ne ascultă atunci când le povestim cum ne-am petrecut ziua. Pentru că au barbă şi păr pe piept. Pentru că le plac câinii de talie mare şi urăsc pisicile. Pentru că au impresia că ne agaţă mai uşor dacă au bani şi maşină. Pentru că nu au amice, ci doar posibile viitoare iubite. Pentru că privirea le este mult mai eficientă decât a noastră şi pot vedea prin haine. Pentru că în discuţiile dintre ei, femeile nu sunt "frumoase", ci "bune" sau "misto". Pentru că ne ţin uşa să intrăm, ne ajută să ne îmbrăcăm paltonul, fără să le cerem asta. Pentru că ne privesc din cap până în picioare şi ne spun că arătăm bine. Pentru că vor să ne-o tragă şi cred că nu ne dăm seama de asta. Pentru că ne scriu versuri şi ne iubesc cu gesturi. Pentru că nu suportă să îi întrebăm la ce se gândesc. Pentru că sunt punctuali şi ţin la punctualitate. Pentru că le place să doarmă mult şi sunt drăgălaşi indiferent de momentul zilei. Pentru că sunt naturali şi nu stau ore întregi să se uite în oglindă. Pentru că nu le place să ne audă înjurând. Pentru că dansează bine şi se îmbată mai greu decât noi. Pentru că nu le place să spună "te iubesc" şi sunt zgârciţi în declaraţii de dragoste. Pentru că ne studiază atunci când nu observăm. Pentru că se amuză atunci când suntem geloase. Pentru că poartă cămăşi albe sau în carouri, tricouri cu mesaje amuzante, sau pulovere în dungi şi le stă bine. Pentru că le place să ne strângă în braţe şi nu suportă să ne vadă plângând. Pentru că sunt drăgălaşi atunci când în loc de "eu" spun "noi". Pentru că le place să experimenteze în pat ceea ce nouă ne este ruşine să recunoaştem. Pentru că sunt capabili să ne adopte stilul de viaţă pentru a ne face pe plac. Pentru că nu spun niciodată tot ceea ce simt şi gândesc. Pentru că par siguri pe ei în faţa noastră, deşi la primul sărut au emoţii la fel de mari ca şi noi. Pentru că ştiu să se facă frumoşi prin comportament atunci când nu sunt frumoşi fizic. Pentru că plac şi dispreţuiesc în acelaşi timp femeile uşoare. Pentru că sunt mândri atunci când iubitele lor sunt complimentate de cineva. Pentru că sunt posesivi. Pentru că recunosc că vizionează filme porno şi citesc reviste de acelaşi gen. Pentru că nu suportă nehotărârea noastră. Pentru că, deşi nu se exteriorizează ca şi noi prin plâns , suferă la fel de mult. Pentru că evită să înjure faţă de noi. Pentru că ne cumpără cadouri atunci când ne aşteptăm mai puţin. Pentru că uită mereu zilele importante pentru noi. Pentru că nu ţin la silueta lor, aşa cum facem noi. Pentru că au iniţiativă. Pentru că sunt buni actori, pictori, cântăreţi sau scriitori. Pentru că joacă, pictează, cântă sau scriu despre noi. Pentru că lumea lor se învârte în jurul nostru. Pentru că sunt afemeiaţi şi iubitori. Pentru că nu le place să facă complimente femeii iubite. Pentru că nu ştiu să gătească iar prăjirea unui ou este o enigmă pentru ei. Pentru că nu le place bârfa şi nu sunt invidioşi. Pentru că pot păstra mult timp o legătură de prietenie dintre ei. Pentru că poartă boxeri şi ştiu să înoate. Pentru că le place să conducă cu viteză. Pentru că nu ţin minte numere de telefon, nume sau adrese. Pentru că scriu dezordonat. Pentru că nu sunt sâcâitori şi ştiu să accepte un refuz. Pentru că ne lasă întotdeauna să câştigăm într-o discuţie în contradictoriu, chiar dacă nu avem dreptate. Pentru că ne zâmbesc atunci când facem gesturi copilăreşti. Pentru că au mult mai puţine haine decât noi. Pentru că nu ne înţeleg şi ne consideră o enigmă, cu toate astea ne iubesc aşa cum suntem. Pentru că sunt blonzi, bruneţi, şateni, cu părul scurt sau lung, înalţi, scunzi, afemeiaţi sau misogini. Pentru că ne dau curaj atunci când avem îndoieli, ne ridică atunci când suntem la pământ, ne ascund în braţele lor când fugim de realitate. Pentru că ne sărută mâna şi ne fac să ne simţim frumoase, speciale. Pentru că fără ei, nu am mai avea pentru cine să ne mai aranjăm. Pentru că ei sunt cei care ne fac să iubim, să suferim, să minţim, să cunoaştem, să descoperim. Pentru că sunt bărbaţi, pentru că nu sunt femei, nici altceva. Pentru că sunt diferiţi. Pentru că mintea noastră se roteşte ca o plantetă greoaie, mereu şi mereu, în jurul lor!

Albastru

- Apariţia ochilor albaştri e simplă: un om stătea pe o plajă pustie şi privea marea...Zi după zi, lună după lună, an după an, până când ochii lui au căpătat aceiaşi culoare ca a mării.

-Sună a legendă...Unde ai citit asta?

-Nicăieri. Am inventat-o acum.

Nu am mai găsit niciun sentiment la fel cu cel pe care îl am atunci când merg la mare. Un sentiment de libertate şi poezie. E drumul acela scăldat în soare, în timpul căruia răsună melodiile de la Vama Veche. E marea albastră şi verde, care poartă vapoare de pene pe valurile ei; pescăruşii. E vântul obositor ce te-ndeamnă la somn şi visare. E atmosfera de splendoare-n firesc. E locul pe care îl iubesc cel mai mult, şi pe care l-aş privi zi după zi, lună după lună, an după an, până când ochii mei ar căpăta culoarea lui....

- Vreau pantalonii mei scurti!

- Eu vreau sa ascult Vama Veche!

- Eu vreau să mă plimb cu bicicleta pe o stradă pustie!

În completare....http://www.youtube.com/watch?v=mb9pKGh09S4&feature=related

Alcor

Ceasul mare al gării, acoperit până la jumătate de zăpadă îngheţată, arăta ora unsprezece...sau zece. Era noapte şi iarnă târzie, iar vântul bătea uscat şi rece în ferestre închise, scoţând sunete înfiorătoare.

Cu geanta pe genunchi, aştepta să vină trenul, în timp ce-şi sufla în palmele înroşite de frig . Era îmbrăcată într-un palton subţire, de culoare închisă, cu capul dezgolit şi urechile amorţite; privea în direcţia din care trebuia să vină trenul mult aşteptat. Pe peronul pustiu se auzeau doar paşii bărbatului ce aştepta trenul din direcţia opusă. Mergea cu pas nehotărât de la un capăt la altul, ţinând privirea în pământ. Târa după el un geamantan negru, cu fermoarul stricat.

Doi străini pe un peron, într-o noapte de iarnă. Sună a început de idilă, nu-i aşa? Într-adevăr, ar putea fi, dacă femeia nu ar avea patruzeci şi şapte de ani şi n-ar fi o văduvă ce-şi aşteaptă trenul spre casa unde îi va regăsi pe cei doi copii ai săi. Ar putea fi, dacă bărbatul nu ar avea douăzeci şi trei de ani nu ar fi un jurnalist la început de carieră în cautare de subiecte noi prin alte oraşe de provincie. Ar putea fi, dacă acţiunea nu s-ar petrece în această gară, ci într-un oraş cu alei străjuite de salcâmi sau tei înfloriţi în plină vară.

Cei doi aparţin unor decenii diferite, unor oraşe diferite şi unor existenţe diferite; doar gara rece şi întârzierea ambelor trenuri a făcut ca ei să se întâlnească şi să-şi vorbească.

Bărbatul, vădit plictisit de aşteptat, a trecut linile de cale ferată şi s-a oprit în dreptul femeii, aşezându-se pe bancă lângă ea. Aceasta şi-a tras mai aproape de ea colţurile paltonului şi l-a privit sfioasă câteva clipe.

- Aşteptaţi de mult timp? întreabă bărbatul fără să o privească.

- De o oră şi patruzeci de minute.

- Şi eu tot la fel, spune suflându-şi şi el în palmele îngheţate chiar şi prin mănuşi. E un frig de te termină!

- Sunteţi îmbrăcat prea subţire...De unde veniţi?

- Din Cluj-Napoca.

- Şi încotro mergeţi?

- La Brăila. Am nişte prieteni acolo, urma să ne vedem la ora şapte, dar am pierdut trenul. (se uită la ceasul gării, apoi la cel de la mâna sa) Se pare că nu mai apuc să dorm în noaptea asta, iar mâine nici nu se pune problema...

Femeia îl priveşte acum cu interes. Este un tânar cu trăsături comune, slab şi înalt. Nimic din înfăţişarea lui nu pare să poată trezi sentimente de dragoste într-o femeie. Nasul coroiat, ochii căprui cu gene lungi, sprâncene groase şi şatene precum părul, buze subţiri şi dinţi albi şi strâmbi. Se joacă cu fermoarul rupt al geamantanului, încercând în zadar să-l repare.

- Dumneavoastră? întreabă în timp ce îşi continuă concentrat treaba.

- Eu mă duc la Bucureşti să îmi văd soţul şi copiii. Mă aşteaptă de o săptămână.

- Frumos.

- Da, îmi e dor de ei...Mai ales de soţul meu, care mă aşteaptă bietul...Ştii, e mort de zece ani, şi de atunci îmi cresc singură copii. (ca şi cum ar fi fost întrebată cum se descurcă): E greu, dar ce să faci...aşa-i viaţa! Îţi dă totul, apoi îţi ia totul...

- Copiii sunt mari?

- Cam cât tine. O fetiţă şi un băiat. Ea e încă la facultate, el e programator...Nu ştiu exact cum vine treaba asta, el ştie ce face de fapt...Dar cică câştigă destul de bine.

- Asta e bine.

- Da, e bine...Dar dumneata cu ce te ocupi?

- Eu scriu la ziar.

- Despre ce scrii?

- Evenimente. Tot ce se întâmplă prin ţară eu trebuie să aflu şi să dau mai departe informaţia.

- Şi îţi place asta?

- Nu chiar...Adică la început eram încântat de idee, dar acum încep să mă simt obosit de toată alergătura asta, de toate sforile trase în lumea mondenităţilor, de toate falsurile. Mă-nţelegeţi?

- Cred că da...Dar dacă nu îţi place, de ce nu faci altceva? Eşti tânăr, acum e timpul să faci ce îţi place, nu ce trebuie...

- Da, dar la altceva nu mă pricep...

- Nu mai ai nicio pasiune în afară de scris?

- Ba da, am. Îmi place să studiez cerul, să redescopăr şi redenumesc stelele pe care le-au cercetat alţii înaintea mea. Uitaţi, veniţi...

O ajută să se ridice şi se îndreaptă amândoi la marginea peronului, de unde se vede cerul acoperit de o ceaţă groasă:

- Acolo este Casiopeea, spune el descriind cu degetul o formă de W.

- Dar eu nu văd nimic...

- Acum nu se vede, fiindcă e ceaţă, dar la primăvară o să o vedeţi. Acolo e Carul Mare sau Ursa Mare, iar acolo trebuie să fie steaua polară...

- Şi chiar ştii toate astea?

- Da. Le-am studiat când eram în liceu. Le-am pus şi nume la toate stelele pe care o să le vedeţi la primăvară. Le-am inventat eu alte nume care cred că li se potrivesc mai bine....

- La toate toate?

- Da. Cu excepţia uneia.

- Care? întreabă micşorând ochii ca şi cum aşa ar putea zări stelele prin ceaţă.

- E acolo, lângă Mizar pe care l-am poreclit Anelaida. Se numeşte Alcor şi e singura pe care am lăsat-o aşa cum este fiindcă îmi place numele ei.

- Dar de ce Anelaida?

- De la două surori gemene pe care le-am cunoscut într-o tabără- Ana şi Lidia. Iar acolo, uitaţi acolo, sunt cei doi gemeni, Castor şi Polux pe care i-am denumit simplu: Băieţii lui Zeus.

- Dar lui Alcor de ce nu îi găseşti o altă denumire?

- Fiindcă îmi place asta. Exrpimă tărie...Alcor...când de fapt este o steluţă aproape invizibilă, care stă acolo în umbra uneia mult mai mari.

- E frumos ce spui tu. Dar dacă ar fi să îi dai un nume, ce nume i-ai pune?

- Cum vă numiţi?

-Eu?! Margareta.

-Atunci aşa aş numi-o. Margareta.

Margareta îşi duce mâneca paltonului la buze şi îşi reprimă un zâmbet, în timp ce pe obrajii înroşiţi de frig îi alunecă o lacrimă:

- Eşti un băiat admirabil!

Din depărtare se aude sunetul gros al trenului acompaniat de fumul gri care se contopeşte cu ceaţa. Cei doi îşi iau bagajele rămase pe bancă şi se apropie de marginea peronului. Băiatul o ajută pe Margareta să urce pe treptele trenului care a oprit pufăind obosit. Din el ies câţiva călători rătăciţi care se împrăştie curând în tăcere.

- Să nu uitaţi de Alcor. Când va veni primăvara, să o căutaţi . E mică şi luminează slab, dar e cea mai frumoasă de pe cer! strigă el în timp ce trenul se pune în mişcare, privind-o pentru ultima dată pe femeia aceea brunetă şi sfioasă care, în ciuda vârstei înaintate, păstrează încă frumuseţea tinereţii şi aerul acela de candoare pe care doar fetele îl au. O femeie care nu iese în evidenţă printr-o frumuseţe marcantă, ci zâmbind discret pe sub gulerul înalt al paltonului şi privindu-te cu ochii ei negrii ce strălucesc slab. Asemeni lui Alcor....