Eram copil și credeam- fără să conștientizez cu adevărat ce înseamnă asta- că lumea îmi aparține. Un arhitect necunoscut, cu un talent impresionant, a creat piatră cu piatră, val cu val și toți copacii în diferitele lor culori doar pentru bucuria mea. Iar eu am trecut prin toate, le-am admirat și am crezut că pasul meu va lăsa o urmă în nisipul fierbinte, însă marea l-a acoperit imediat ce am întors spatele.
Ce bucurie molatecă atunci când, cu soarele arzându-mi umerii dezgoliți, răsfoiam o carte, tolănită pe nisip, iar briza mării îmi șuiera la ureche un cântec vechi. Sau când urcam pe traseu de munte, călcând pe urmele lăsate de tatăl meu în colbul gros și mă simțeam de neînvins.
Nu știam pe atunci cât de mică sunt...chiar și pentru propriul meu univers. Am învățat asta ratând ocazii, greșind față de ceilalți, fiind umilită și m-am resemnat cu gândul că sunt doar un fir de praf plutind pe o rază de soare într-o zi de octombrie.
