Ploua cu soare. Pe sub umbrela galbena, femeia zambeste trecatorilor necunoscuti care o privesc intrebatori sau indiferenti. Cu mana in care tine telefonul ce suna de zece minute incontinuu incearca sa-si traga bluza inflorata peste cureaua subtire, gandindu-se ca in scurt timp o sa se descarce bateria si nu va mai fi nevoita sa raspunda. Ce-i pasa ca intarzie la intalnire? In fond, nici nu e importanta, poate astepta.
In parc, patronii teraselor si-au intins mesele si scaunele pe trotuar, imbiind oamenii cu muzica data mult prea tare, mirosurile placute de vanilie si aromele dulci ale cocktailurilor. Trece pe langa ele, sperand ca nu-si va auzi numele strigat de unul din acei oameni zgomotosi pe care i-a intalnit de atatea ori in ultimele luni. Merge cu pasul larg, in sandalele maronii cu capsa, indreptandu-se, fara tinta, spre iesirea din parc strajuita de teii in floare. In aer plutesc firicele de praf trezite la viata de stopii plapanzi ai ultimei ploi.
"Nico!" aude in urma ei o voce ragusita ce pare a nu fi iesit inca din iarna. Femeia se opreste, isi inchide cu tristete umbrela de care acum nu mai are nevoie, si se intoarce cu un suras amabil spre locul din care a rasunat numele ei. De la una din mese, un barbat intre doua varste, imbracat prea gros pentru soarele prietenos de afara, ii face semne sa se alature unui grup mare de oameni ce si-au intrerupt conversatia la vederea ei.
- Ma bucur sa te vad, incepu acesta, strivindu-si tigara in scrumiera. Ia un loc langa noi. Tocmai le povesteam despre ultima ta carte, cand intamplarea a facut sa te zaresc. Unde te grabeai?
Femeia se aseza pe unul din scaunele ramase libere si privi pe rand figurile necunoscute din jurul sau.
- Nu ma grabeam, rosti, incercand sa zambeasca.
Ceilalti o priveau cu o curiozitate respectoasa, vrand parca sa asocieze imaginea ei cu succesul fulminant al ultimei carti de care auzisera vorbindu-se atat de frumos, dar pe care niciunul din ei nu o citise.
-E o vreme atat de schimbatoare, intrerupse barbatul schimbul de priviri stanjenitoare. Azi dimineata ploua, iar acum...Dar spune-mi, ce ai mai facut? apoi, intreptandu-se spre ceilalti: Ea este Nicoleta Parvan, cea despre care v-am povestit.
- Nimic deosebit de la ultima noastra intalnire, raspunse femeia, privind instinctiv spre iesirea din parc. Am incercat sa mai scriu, dar vremea asta nu-mi da pace si ma tot indeamna sa ies la plimbare. De altfel, asta si faceam...
- Dragut, dragut, exclama barbatul, aprinzandu-si o alta tigara. Parul sau castaniu, discret albit la tample, ii incadra chipul inca tineresc, iar ochii cenusii priveau vioi trasaturile obosite ale femeii. Un intelectual isi afla resursele in natura, si ce poate fi mai stimulant decat un peisaj ca asta? Auzeam ca vrei sa faci o calatorie la Viena, pentru o intrunire...
- Asa este. Trebuia sa plec la sfarsitul lui februarie, dar s-a amanat. Acum astept sa fiu anuntata cand pot pleca...
- Frumoasa Viena! exclama o tanara ce pana atunci o privise insistent, masurandu-i gesturile rezervate. Am studiat acolo si pot spune ca, pe langa oameni, care sunt admirabili de altfel, au niste restaurante vestite pentru mancarea lor.
Nico o privi intrebatoare. Era o fata cu trasaturi comune, in afara ochilor incadrati de cearcane adanci, semn al multor nopti petrecute in fata manualelor de studiu.
- Ma bucur sa aud asta, fiindca abia astept sa plec, raspunse ea prosteste, intorcandu-se apoi spre barbatul care acum se juca cu bricheta, invartind-o zgomotos pe masa.
- Cat timp ti-a luat sa scrii romanul? o intreba un tanar.
- In jur de cinci ani, raspunde Nico, din ce in ce mai stanjenita de taraganarea fara rost a conversatiei. L-am inceput cand eram doar o adolescenta si l-am abandonat pentru cativa ani. M-am reapucat de lucru dupa ce am trait intocmai experienta descrisa in roman.
-Asadar tu esti Iulia? o intrerupse tanara, care cunostea personajul doar din povestirile barbatului.
- Nu chiar...E doar fictiune...o fictiune dupa care, fara sa vreau, mi-am ghidat viata. Mi-ar placea sa mai stau, dar intr-un sfert de ora am o intalnire de la care nu pot lipsi, se scuza ea, ridicandu-se de la masa. Mi-a parut bine sa va cunosc!
- Te conduc pana la iesire, spuse barbatul. Apoi, cand s-au indepartat suficient de mult pentru a nu fi auziti: Pari ingrijorata, s-a intamplat ceva?
- Nu-i nimic, Al, doar ca nu imi place sa vorbesc despre ACEL roman, stii prea bine, raspunse ea, incercand sa zambeasca pentru a atenua semnificatia aluziei.
- Inca mai crezi asta?
- Nu cred. Pot spune ca sunt sigura.
- Atunci de ce l-ai mai continuat?
- Speram ca pot schimba lucrurile...
Se indeparta, lasand in urma un vag suras. Barbatul o privi cum se pierde printre trunchiurile teilor, apoi se intoarse la masa:
- E o femeie complexa, le spuse el prietenilor care il asteptau tacuti. Are ea o idee ciudata cum ca viata ii e strans legata de actiunea romanului si ca nu a putut si nici nu o sa poata schimba sfarsitul tragic.
Intre timp, Nico se indrepta spre intersectie. Mircea o astepta pe partea cealalta a strazii, plimbandu-se agitat de-a lungul bulevardului.
- Ai intarziat aproape o ora! o intampina iritat. Ce ti-a luat atat de mult?
- M-am intalnit cu niste...cunostinte, raspunse ea, apucandu-l de brat impaciuitoare. Unde mergem?
- Aveam rezervare la restaurant, dar cum am pierdut-o...Spune tu unde vrei sa mergem acum.
- Vreau sa ne plimbam asa, fara tinta...Sa privim pescarusii cum se leagana pe lac si sa tacem...Pur si simplu. Cine stie cand o sa mai putem face asta...?
