My personal Hell

Mi-ai jurat că într-o zi ai să te lepezi de mine...

- Nu sunt demonul tău personal, și nici nu port vină că ți-ai vândut sufletul pe un preț de nimic. Ți-am spus doar: "Vizitează-mi Iadul!" iar tu m-ai urmat. Te-am fascinat. Dragul meu, fiecare dragoste lasă umbre înainte de înserare, iar cele mai frumoase aripi sunt cele negre, acum înțelegi?

Plângi în pumni și sângerezi, cerând iertare că ai pierdut sensul inocenței. Plângi după îngeri nedecăzuți. Ai greșit drumul, acesta e fără întoarcere!

- E cald aici, ca-ntr-un iglu de foc, și te iubesc cu atâta deznădejde încât doare! zbieri patetic, trezindu-mi demonii.

 Iar eu râd, culegându-ți visurile de pe asfalt. Ce satisfacție, iubitule, Dumnezeul tău e mort și fiecare geamăt mă coboară mai mult și mai mult...

Un fel de confesiune

 Credeam că n-am să mai cresc niciodată.

 Pe vremea aia îmi doream să ajung profesoară de franceză, deși n-aveam nicio înclinație pentru limbile străine. Predam copiilor imaginari lecții într-o bâlbâială ce se voia de bon ton, iar ei mă ascultau cu bărbiile în palme, ca niște buni școlari.
 Apoi am descoperit pictura și mă murdăream pe mâini și pe față cu atâta entuziasm, încât l-aș fi făcut invidios chiar și pe Pollock. Mai târziu, plictisită de culori, am început să scriu. Povestioare telenovelistice cu eroi pe front și eroine care îi așteptau caste, cum vezi numai în filme. În viziunea mea eram un fel de Erich Maria Remarque, dar mai bună. Eram cea mai bună scriitoare și cea mai bună cititoare. Singura, de altfel.
 Și-apoi am început să cresc. Și-am început să iubesc. Na drăcie! Am adoptat atâtea pasiuni câți băieți am îndrăgit. De la chitară, cățărat, baschet, la șah, muzică electronică, poezie și lista continuă. Am rămas cu puțin din fiecare și ei n-au rămas cu nimic din mine.

Apoi am ajuns la vârsta la care mi se pare că sunt matură și înțeleaptă, deși habar n-am ce implică asta...Dar îmi place să mă amăgesc și o fac destul de bine!

Într-un final, am ajuns aici. Eterna studentă între două joburi și două relații, așteptând momentul perfect să demarez afacerea secolului. Între timp, scriu un roman, deși...cine ar citi povestea unui om care îl caută pe Dumnezeu prin mijloace mai puțin...obișnuite?

Verde

 

  Imaginați-vă o cameră cu totul verde. Pereții, podeaua, ferestrele verzi, iar într-un colț un felinar. Da da, un felinar întocmai ca cele de pe străzile pariziene.

 În centrul camerei, două scaune puse față în față. Un el- stând cu coatele pe genunchi și bărbia în palmă. O ea- picior peste picior, cu privirea în gol.

 La mijloc, o minge în patru culori.

- Care e rostul tău? se aude vocea feminină.

- Rostul meu?! el își ridică privirea în semn de mirare, ca un om trezit prea devreme.

- Da, rostul tău aici.

Se lasă tăcerea și gândurile lor par că se rotesc prin încăpere, ca niște mingii într-o piscină. Vocile interioare capătă forme ciudate: un triunghi, o lalea, un fum de țigară.

- Rostul meu e să adun verdele și să-l transform în albastru.

Ea râde ironic:

- Ești poet, dar asta nu te ajută.

- Nu sunt poet, sunt actor.

Și se ridică, făcând o plecăciune spre nicăieri, apoi iese pe ușa verde.

Femeia rămâne în aceeași poziție, nedumerită. Își scoate un carnețel și începe să scrie: "Suspectul se comportă suspect". Apoi desenează un chip de bărbat cu ochii strâmbi și barbă deasă.

O pisică- nu ați văzut-o fiindcă nu exista până acum decât în imaginația lui Thorndike- se alintă de piciorul scaunului și toarce.

- Îmi place să cred că nu sunt un rinocer, vorbește femeia. Vedeți voi, ne comportăm ca o turmă, fără a avea totuși un rost. Poate doar acela de a găsi ciobanul care să ne spună: săriți! iar noi să sărim. Ei bine, eu vreau să fiu cioban!

Și iese din cameră, stingând felinarul.