Tabloul

 

  Aude în spatele ei o ușă trântindu-se, apoi câțiva pași cu tălpile lipăind pline de zăpadă. Simte privirea ațintindu-i spatele, știe că sunt ochii albaștri, întunecați de sprâncene dese, ai lui David și amână să se întoarcă. Încă puțin, o mică tușă, un cârlionț luminat de o rază de soare, apoi...

- Ana..., exclamă cu vocea aproape stinsă.

Ea îi face semn cu mâna în care ține pensula "stai puțin".

- Ana, vreau să vorbim.

- Ce e?

Îneacă pensula în paharul cu apă murdară și mai privește o dată portretul neterminat, apoi se întoarce în scunul rotativ:

- Ce e?

- Ți-am spus, vreau să vorbim.

- Te ascult, dar spune repede. Pierd lumina naturală..

- Nu așa...Am nevoie de atenția ta.

Se îndreaptă spre ea , aruncând pe un fotoliu punga cu cumpărături și rămâne în picioare:

- Am așteptat să te liniștești, să termini renovarea atelierului și...Dar felul în care tergiversezi lucrurile...(apoi, văzând că îl privește nedumerită), adică tragi de timp...Eu nu mai pot așa...

- Știu ce înseamnă a tergiversa, David. Spune ce ai de spus, nu înțeleg nimic.

- Nu te mai iubesc...De mult timp...

Ana rămâne tăcută câteva minute, ca și cum ar lua o hotărâre importantă, apoi se întoarce cu fața la pânză și își reîncepe lucrul.

- Nu am pe altcineva, să nu te gândești la asta. Pur și simplu am obosit să te trag după mine, să...Ana, mă asculți?

- După cum vezi, am puțină treabă.

- Nu fi copil! Trebuie să purtăm discuția asta, știi foarte bine.

- Nu acum.

- Dar când? Niciodată nu pare momentul potrivit. Te porți imatur.

- Bine.

Se lasă tăcerea. O liniște deplină încât se aude pensula trecând peste pânză cu mișcări din ce în ce mai ample. Încă o trăsătură și apare o cută în colțul gurii, un fel de grimasă spontanăcare dă portretului un aer arogant.

 David se descalță și aruncă bocancii într-un colț al mansardei, lângă un morman de haine nespălate și câteva cărți cu paginile fluturând ca niște aripi de pasăre în zbor. În încăpere miroase a terebentină, remarcă el.Și părul Anei miroase la fel, iar vârfurile degetelor îi sunt mereu pătate de vopsea. Nu mai poartă demult inele sau cercei, părul și-l prinde într-un coc din care ies fire blonde, tocite. Îi privește spatele, bluza albă atârnând pe un umăr și omoplatul gol pe care dansează umbre în sus și-n jos o dată cu brațul ei; unde a dispărut femeia de care s-a îndragostit?

- Nu mai suntem fericiți împreună, continuă el. Am făcut tot ce am putut amândoi, dar asta e viața...

Ea oftează:

- Iar nu îmi iese albastrul ăsta!

- Mă asculți- Nu spui nimic nou, am purtat discuția asta și acum câteva luni.

- Da, dar de atunci nu s-a schimbat nimic între noi. Înțelegi că nu te mai iubesc? Sunt convins că e reciproc.

 Ana își dă la o parte o șuviță care îi atârnă din preton și-și mânjește fruntea cu o dâră albastră. A trecut la puloverul personajului ei: romburi mari, cafenii și gulerul unei cămăși al cărei alb strălucește neverosimil pe fondul întunecat.

- Ana, te rog...Spune ceva. Nu vreau să se termine așa, aș vrea să rămânem prieteni.

Îl întrerupe un zgomot ce pare a fi râs...sau un oftat, un început de plâns, un sunet de batjocură?

Se întoarce spre el zâmbind ironic:

- Nu am fost niciodată prieteni, de ce am începe acum?

- Fiindcă a îsemnat ceva relația asta, nu poți nega. Și la început eram foarte buni prieteni.

- Erai îndrăgostit. Ai fi fost prieten și cu o mătură dacă îți făcea cu ochiul!

Se întoarce la pânză și începe să picteze manșetele, apropiindu-și chipul tot mai mult de tablou.

- Ei bine, acum lucrurile stau diferit. Nu mai suport lipsa asta de interes- și arată cu un gest larg camera dezordonată în care se află. Nu te interesează nimic altceva în afară de tablourile tale.

- Știai cine sunt, spune ea.

- Oamenii se schimbă! își culege bocancii de pe jos. Dicuția asta nu duce nicăieri, ești imposibilă ca de obicei.

- Bun.

Scoate o țigară din pachetul aruncat pe masă și iese pipăindu-și buzunarele în căutarea unei brichete. Iese și se întoarce peste câteva minute, adună hainele de pe jos apoi le azvărle cu silă:

- Am să vin mâine să îmi iau hainele.

- Nu e nevoie, plec eu.

- Ai tablouri, materiale, atâtea lucruri...

- Și ce dacă?

- Bine, cum vrei, și iese trântind ușa demonstrativ.

O fereastră se deschide fluturând perdeaua albă și câțiva fulgi de nea se așează pe masa de lucru, peste paletă, culori, pânză și se topesc; unul lasă o pată mică, ovală, pe obrazul stâng al lui David care zâmbește zeflemitor din tablou.

Zi de noiembrie

 

   Simt că ziua asta s-a mai întâmplat cândva, într-un alt an sau într-o altă viață. Frunzele cad galbene și uscate pe asfalt, oamenii își strâng pe lângă trup gecile ponosite, abia scoase din dulapul cu haine groase și în cartier miroase a frig și a iarnă.

Cum o fi asta?

Un miros care îmi amintește de zăpadă, de fum proaspăt ieșit de pe horn, de struguri veștejiți și pâine caldă. Fiindcă iarna mă duce cu gândul la casa de la țară, deși petreceam puține zile acolo. Este o toamnă lipsită de surprize, timpurie și dezamăgitoare. Pe ce bănci se mai cuibăresc acum îndrăgostiții? Și încotro aleargă cățeii, dacă mirosul îmbietor al verii a dispărut o dată cu anotimpul?

Naufragiu

   Fulgerul spintecă lung cerul, cuprinde tot orizontul. Norii liliachii se freacă unii de alții. răspândind întunericul. Picături grele de ploaie se lovesc de geam și un vuiet lugubru acoperă toată întinderea de apă. O furtună cum demult nu mai văzuse comandantul navei. Să fi fost în '87 , pe Amur, când vremea rea durase aproape o săptămână? Își jurase că, dacă va scăpa, nu va mai pune gura pe alcool toată viața.  În prima dimineață cu soare, când au făcut inventarul pagubelor și au găsit lada cu rom în mod miraculos întreagă, a băut cu nesaț, uitând de jurământ...În fond, de câte ori păcălești moartea?

 - Ce se întâmplă? îl întreabă un marinar.

E furtună, tâmpitule! Ce-mi trimit ăștia toți novicii?! și cu voce tare:

 - Avem treabă!

Mai trage o dată din țigară și o aruncă cu un bobârnac pe podea, apoi îți potrivește pălăria pe capul proaspăt tuns și privește în zare. Numai ceață cât vezi cu ochii. Ceață și apă, ca și cum ploaia se contopește cu valurile și în jocul lor nebun târăsc mica navă dintr-o parte într-alta de parcă ar fi de hârtie. Lăzile de lemn alunecă încet, amenințător, și comandantul își găsește tot mai greu echilibrul. Natura se înfurie, dovedind că poate mai mult de atât! și pare că geme ca un animal rănit o dată cu fiecare tunet. Se dezlănțuie. Câțiva marinari aleargă ținându-se cu o mână de balustradă, unul dintre ei înjură într-o limbă necunoscută comandantului: să fie portugheză? După o noapte ca asta, oare în câte limbi vor fi trimise scrisori de condoleanțe? Habar nu are cine sunt cei cu care lucrează. Au pornit la drum de trei zile și el le-a petrecut mai mult în cabină, studiind traseul și dând indicații din spatele biroului său. Nu îi place să aibă companie și cu greu reușește să se facă simpatic...Nici nu e nevoie să te placă, trebuie să te respecte! îi spunea tatăl lui în copilărie. Oamenii sunt schimbători și te pot trăda oricând, doar frica îi face pe cei slabi să-i urmeze pe cei care au puterea. Frica și banul!

 Scoate alea de acolo, ia prelata, acoperă, înnoadă, strânge bine cu parâma aia, mâini de momâie! Vuietul îi acoperă cuvintele, oricât de tare ar striga, așa că pornește în goană pe punte și strânge chiar el lăzile cu prețioasa marfă- acea băutură care face și sfinții să păcătuiască! Ploaia îl bate mărunt pe spinare, înmoaie borurile pălăriei care atârnă inutilă peste urechi. E un frig siberian în plină lună august!

 Dă-le dracu, își spune lăsând lăzile și se adăpostește în cabină unde apa îi ajunge deja până la glezne. Așadar ne scufundăm! remarcă surprins de seninătatea cu care își spune acestea. În fond, de când o așteaptă? Aude voci deasupra lui și tavanul scârțâie jalnic sub pașii grăbiți. Marinarii adună colacii și vestele de salvare, dezleagă bărcile și le aruncă în fluviul învolburat. Ce naivi! Unde cred că o să scape?

- Căpitane, trebuie să părăsim nava! Ne scufundăm! Fața marinarului care apare în cadrul ușii e roșie și rotundă, ciuruită de un vărsat de vânt prost vindecat. Și-a lăsat mustață să atenueze din impresia neplăcută a dinților lați, sau poate nici nu e conștient de urâțenia lui...

- Părăsiți-o, cine vă oprește? asta fac șobolanii!

 Marinarul dă din mână în semn de: ești nebun, rămâi cu Domnul! și se face nevăzut. Comandantul se așează la masa de scris și scoate din sertarul acesteia caietul cu însemnări zilnice. Totul se clatină în jur o dată cu el și o ușoară greață i se urcă în gât, ca-n primele zile petrecute pe mare. 

La un moment dat simte o mișcare ciudată în spatele lui, ca o prezență umană imposibil de confundat. Se întoarce încet, nesigur. Spătarul scaunului pe care stă scârțâie ca o lamentare, își mișcă puțin piciorul drept prin apa rece, gândindu-se că în curând îi va ajunge la șold.

 O creatură îmbrăcată într-un pardesiu negru stă incredibil de nemișcată lângă el. Pare o femeie fără vârstă, cu trăsături frumoase, prelungi și o mică gropiță în mijlocul bărbiei ascuțite. Îl privește pe sub sprâncenele negre și ochii au sclipiri de oțel fără a fi totuși răi, ci mai degrabă absenți.

- Tu ești? o întreabă comandantul și se trage puțin înapoi văzând mâna femeii apropiindu-se. Ea își întinde degetele spre obrazul bărbatului, dar nu îl atinge, doar mângâie cu delicatețe aerul din fața lui, apoi se retrage zâmbind enigmatic. O nălucire!

 El se ridică și ocolește masa, căutând din priviri o sticlă, ceva ascuțit cu care să se apere. Totul durează doar câteva secunde, apa îi ajunge deja la piept, iar femeia a dispărut. Își simte obrazul fierbinte acolo unde mâna ei s-a apropiat, dar cu toate astea este liniștit. O liniște pe care o aștepta de prea multă vreme, la care tânjea în lungile lui călătorii: inspiră adânc și se lasă purtat de apa ce a inundat cabina. Cu ce rost să se împotrivească? Lângă el plutește caietul deschis cu filele lipite de apă și literele aproape șterse:

16 august 1999

Dimineața a început cu soare

Primăvară tristă

 "Degeaba vine primăvara, atâta iarnă e în noi..."

În sfârșit a venit primăvara mult așteptată, cu parcuri pline de căței alergând și mame învățând copiii să meargă, cu bunici plimbându-se agale printre copacii în floare și lacul întins pe care plutesc leneșe câteva lebede...Este, însă, o primăvară tristă atunci când îți numeri pierderile de peste iarnă și nu mai sunt toate sufletele dragi alături de tine. 

Se creionează o lume nouă, mai posomorâtă și plină de restricții. Ce rost are primăvara dacă nu poți inspira aerul înmiresmat? Nu știi cine îți zâmbește și nu ai prietenii aproape? Deși suntem cu toții în aceeași dramă, fiecare o percepe diferit și în cazul ăsta pot spune, deși nu am o fire religioasă: fericiți cei săraci cu duhul....

Prizonieră

 

Camera mea trece zilnic prin transformări fascinante o dată cu alunecarea domoală a soarelui pe cer. Dimineața, pereții albi sunt de culoarea mierii și razele flutură ușor prin crăpătura draperiei. La amiază, lumina e puternică și pictează mobila în sclipiri unduitoare chiar și în zilele senine de iarnă. Seara, o stare de moleșeală mă cuprinde o dată cu apusul și totul în cameră capătă nuanțe albăstrii, reci, care mă îmbie la un nou somn neodihnitor.

 Aici îmi petrec zilnic prizonieratul, între două apeluri, o ceașcă de cafea și câteva rânduri pe care le aștern în caietul vechi cu speranța ca, odată transpuse în cuvinte, gândurile să dispară. Este o încercare de amăgire a timpului ce parcă se târăște ostentativ, lăsându-mă să-mi număr zilele până la eliberare.

 Săptămânile mi-au devenit busolă și totodată stâlpi grei ce susțin o construcție și mai grea. O așteptare chinuitoare prin care doar prizonierii și bolnavii trec, însă, spre deosebire de ei, eliberarea mea va fi prin fericire. Și stau în fața ușii: săptămâna 30, săptămâna 31, săptămâna 32...trăind intens fiecare clipă, dorind-o pe următoarea și mai avid...

...un biet suflet singuratic ce-și așteaptă iubirea promisă.