Coșmarul meu

Îți scriu atunci când cuvintele nu mai au nicio putere, când privirile au murit demult în spatele luminii. Te caut în colțuri de palat mucegăite, te strig eu, ca ecoul, și ne răspunde pustiul.

 Tu ești blestemul meu cel mai drag. Tu ești durerea mea, te vreau dinadins, ca un masochist ce caută vinovat plăcerea. Ești dorul meu cel mai aprins, îmi apari în fiecare coșmar, un lait motiv de care nu vreau să scap. 

 Vreau să te găsesc în fiecare fibră a firii, să râdem împreună și să suferim. Să îți simt din nou mâinile pe gâtul meu, o ultimă tresărire înainte de prăbușirea în neant. Să rupem apoi din cer ca din vată de zahăr, doi copii flămânzi de iubire. Să fim cum am fost cândva, înainte de începerea coșmarului.

Te urăsc nespus de mult pentru că te iubesc. Fără speranță, fără drumuri de întoarcere, fără scăpare. Un alb-negru deprimant în care fiecare vis pare roșu aprins. Tu ești teama mea cea mai mare, teama de a nu ști să te pierd. Puterea mă lasă atunci când te privesc; un animal de pradă însetat de viață, alergând spre nicăieri- nicio pradă nu e suficientă pentru tine.

Te cert în gând, fiindcă buzele nu mai știu a rosti cuvinte. Îți păstrez amintirea, suspinând. Încotro te îndrepți? Ai trecut pe lângă mine fără să mă observi, iar tot ce ți-am scris a rămas mai dureros ca regretul unui scriitor de a se ști anonim. Lași în urmă doar parfum dulceag și uitare, iar eu plec spre un alt coșmar, poate unul mai plin de culoare.

de-a teatrul

 S-a așezat la masă și și-a aprins o țigară, cum îi era obiceiul:

- Hai să scriem o piesă de teatru, a spus.

 Mi-a surâs ideea, așa că i-am adus un pix și o foaie; știam că nu era adeptul scrisului virtual. S-a aplecat asupra colii albe și a început să aștearnă litere mărunte, sub privirea mea amuzată. Ce simplu pare ca singurul tău patron să fie inspirația...Fără program, fără deadline-uri, fără cereri de concediu...

 După un sfert de oră mi-a întins foaia, mulțumit. Era schița unei piese cu dialog, descriere de personaje și decor. Am citit cu voce tare:

Mimi, George și Alex intră pe scenă, prima ținând mândră capul în sus, al doilea grăbit și nerăbdător, al treilea cu capul plecat și mâinile la spate. Din semi-umbră, Angela se ridică de pe fotoliu. Are părul coafat și sprâncenele vătuite...

- Cum adică vătuite? l-am întrebat.

- Adică creionate foarte mult, ieșite în evidență.

- Dar nu asta înseamnă vătuit.

- Știu, dar așa le văd eu. Foarte groase, întunecate, și la linie perfectă.

- Unde ai văzut tu așa? l-am luat la rost.

Nu a apucat să răspundă, apa din ceainic a început să fiarbă cu sunet ascuțit de samovar. Am turnat-o în două căni și am aruncat câte un pliculeț de ceai în fiecare dintre ele..

- Peste tot pe stradă, a răspuns după ce s-a convins că lichidul e prea fierbinte să-l bea pe loc.

- Nu știu pe unde umbli tu, dar nu e o descriere corectă.

- Știi ce vreau să spun, Ana. Sunt aceleași fete peste tot. Angela poate fi oricare fată din orașul ăsta care crede că e diferită dar, de fapt, arată identic cu alte fete.

- Ești răutăcios acum.

- Nu sunt. Le vezi și tu, le observi fiindcă nu ești ca ele.

- Ce compliment!

- Nu asta am încercat, dar în fine. Să revenim la piesă.

Am citit în gând dialogul, încercând să-mi fixez vocea fiecărui personaj, apoi tare, imitând:

 Știți că nu sunteți bineveniți aici!

Am zâmbit puțin, probabil sceptică, și am lăsat foaia pe masă.

- Acum ce s-a mai întâmplat? a întrebat nerăbdător, iritat.

- Nu e cea mai bună piesă a ta.

- De unde știi? Abia ai citit câteva rânduri.

- Mihai, în atâția ani de când scrii, știu să apreciez calitatea unei piese de-ale tale. Asta nu e demnă de scenă.

- Era doar un exercițiu...Dar citește măcar în continuare.

Am coborât privirea spre foaie și am parcurs dialogul din nou în gând. Ca de obicei, am avut un deja-vu. El scriind concentrat la birou, mormâind în șoaptă replicile, iar eu, răsturnată pe-un fotoliu, citind o carte. Sau cel puțin încercând, fiindcă din când în când trag cu urechea la ceea ce recită și mă amuz în sinea mea. Nu era actor, replicile sunau fals, exagerat, de fiecare dată, ca-ntr-o comedie ușurică dar, în schimb era un excelent dramaturg.

- Ca exercițiu e drăguț, dar hai să scriem o piesă de teatru adevărată, una pe care să o regizăm și jucăm împreună! Sau mai bine tu o scrii și o regizezi, iar eu o joc. Un one woman show despre viața mea, cea veșnic muză și niciodată iubită! Ar ieși ceva frumos, ce spui?

I-am urmărit zâmbetul răsărindu-i pe buze. S-a uitat peste ochelari la mine, știa că iar mă alint:

- Surioaro, te simți neînțeleasă?

Atunci mi-am lăsat fruntea pe genunchi, reținându-mi hohotul de râs. Nici de data asta nu a mers. De afară venea miros de tocană și ni s-a făcut foame. În același timp, am privit amândoi spre teancul de farfurii murdare din chiuvetă și oalele goale și ne-am înțeles tacit că este timpul să revenim la realitate.

23 septembrie

                                                               **************

   În fiecare an, pe 23 septembrie la răsărit, urc pe acoperișul blocului să fumez o țigară și să privesc peisajul. De acolo, oamenii sunt atât de mărunți și inofensivi, încât mă fac să le reconsider importanța. Singură și doar a cerului, pierd ore în șir bălăngănindu-mi picioarele deasupra etajului 10, gândindu-mă la povestea pe care mi-a spus-o mătușa când eram mică. Se făcea că un copil fugit de acasă mergea din ușă-n ușă cerând de mâncare. Cum băiatul era diferit de restul oamenilor din regiune, era refuzat brutal și i se închidea în nas. Alți copii râdeau de el, la biserică pastorul îl arăta cu degetul blamându-l, și mamele îl dădeau drept exemplu negativ.

 De fiecare dată când îmi amintesc povestea, încerc să mi-l imaginez pe băiat și mă întreb oare cât de diferit putea fi? Sfârșitul nu îl știu, fiindcă nu îl ascultam niciodată, fiind prea ocupată să găsesc o explicație.

 Apoi mă uit spre cer și îmi vine să râd isteric la cât de singură sunt, aici sus, cu toți oamenii aceia cât furnicile la picioarele mele. Iar tu, care trebuia să îmi fii alături pe marginea blocului, mă aștepți tăcut la intrare. La fel de mărunt ca oricare altul.


                                                               ***************

Ovidiu

  La malul mării, acolo unde valul macină nisipul, și cerul nopții pistruiat se întinde deasupra, un bărbat stă pe o stâncă lovită de ape. Privirea îngândurată nu încearcă să pătrundă prin întuneric, ci îi este orientată undeva spre trecut. Se vede la o masă încărcată cu platouri de mâncare: carne de vânat, fructe, vinuri aromate în pocale de argint, alături de prieteni vechi și oameni importanți. Pe lângă ei trec femei cu multe brățări pe brațele goale și rochii albe atârnate pe-un umăr, lăsând insolent un sân la vedere. În capătul mesei tronează Augustul Împărat, râzând zgomotos cu ochii aprinși de alcool, iar lângă el, câțiva cântăreți își încearcă șansa, urmărind cu privirile încordate reacția împăratului, însă acesta nici nu-i aude. Zgomotul este prea mare, vorbele de duh urmate de de râsete încarcă atmosfera.

  Ovidiu stă la capătul mesei, privind și luând aminte la cele din jur. În gând, recită propriile poeme, alegându-le pe cele potrivite pentru urechile unui suveran. Știe că după desert îi va veni rândul să îl amuze pe împărat, iar această atribuție îi încântă egoul. Este adulat la curte și, odată cu moartea lui Horațiu, a devenit cel mai apreciat poet din Roma, privilegiile fiindu-i nenumărate.

 La un semn al lui Augustus, muzica se oprește. I-a venit rândul:

 - Ovidius!

Se ridică îndreptându-și spatele cu mândrie și începe. Pe măsură ce recită, mesenii întorc privirile de la el la împărat, căutându-i reacția. Unii rând în bărbie, alții se încruntă, iar suveranul se întunecă la față.

 Încă nu-și dă seama când a început căderea. Era răsfățatul nobilimii, de la cele de pe stradă la fiicele de împărați, toate femeile îl adorau și mereu își permitea să spună ce gândește, iar acum, exilat la Tomis, își așteaptă în zadar iertarea.

 Valurile se sparg de stâncă, stropindu-l; obrajii îi sunt uzi de apă sărată și lacrimi. Se singe încet într-un loc izolat, pradă sălbăticiei fascinante a Pontului Euxin.

„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul

Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,

O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,

Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

 Publius Ovidius Naso                                                  

Visul Magdalenei

S-a trezit inspirând mirosul dulceag și înecăcios al ierbii proaspăt cosite. A privit în jur, puțin speriată. Cerul avea o culoare incertă, parcă stătea să plouă, iar forma soarelui se zărea în spatele unui nor morocănos. Nici o pasăre nu mai îndrăznea să cânte,  nici un greiere nu-și mai freca piciorușele, nici un foșnet. Natura părea suspendată în așteptarea furtunii.

 Magdalena s-a ridicat și și-a scuturat fusta, apoi a luat-o la pas spre casă. Mergând, treptat se dezmeticea și un gând trist îi încolțea în minte: amintirea visului. Se făcea că era din nou mică și locuia cu mama ei. Aveau o casă cochetă, cu două camere bine aerisite și ferestre orientate către răsărit. În vis, era dimineață. Pe masa din bucătărie, mama ei pusese o vază cu flori proaspăt culese din grădină, iar vasele luceau lângă chiuvetă. Afară se întindea lanul de floarea soarelui, despărțit printr-o cărare lungă ce ducea spre nicăieri. Flori galbene cât vedea cu ochii, și un cer demn de cel mai iscusit pictor.

 Fata era în papuci pufoși de casă și sorbea dintr-o cană cu lapte cald, privind-o pe mama ei cum curăță cartofi. Era puțin plictisită, aștepta să iasă afară să se joace cu cățelul a cărui ureche neagră o amuza mereu. Un pui de pripas aciuat pe lângă casă- Magdalena știa bine acest lucru chiar și în vis, căci era câinele pe care l-a crescut cu atâta drag.

 A terminat de mâncat și, înainte să iasă, a mai aruncat o privire spre mama ei care o privea pe sub sprâncene, zâmbind. Nu era vânătă și plânsă, ca-n realitate, ci frumoasă și fericită cum trebuie să fi fost până să-și cunoască bărbatul.

 Afară era cald, aproape caniculă, iar pe cerul senin, un avion desena o linie albă, perfect dreaptă. Dintre florile soarelui se ițeau capul și umerii unui bărbat. Acesta se apropia zâmbind, și Magdalena știa că era tatăl ei pe care nu-l văzuse niciodată atât de senin, de blând. A alergat spre el și i-a sărit în brațe, iar bărbatul și-a proptit bărbia de creștetul ei, vrând parcă să spună ceva.

 Atunci un tunet a rupt cerut în depărtare și Magdalena s-a trezit.

Avea în fiecare somn coșmaruri cu bătăile pe care le luase de la tatăl ei, sau vedea mereu, ca un lait motiv, mâna mamei ei în ultima clipă a vieții- o mână stafidită, cu vene mult îngroșate- strângând spasmic cearșaful de pe pat. Visa în culori cenușii, era speriată, înfometată, și dureri de nelocalizat o chinuiau până la trezire. Acesta vis însă o întristase mai mult ca orice, era destinul de care nu a avut parte. Cu toate astea, o ajuta să uite prezentul. Se privea în oglinda mucegăită din camera unde își primea clienții: expresia ei de nepăsare în timp ce un bărbat, de fiecare dată altul, o pipăia cu mâini flămânde și îi șuiera la ureche cuvinte vulgare. Nu-i mai păsa, era înr-un alt loc.

 Nici dimineața, când câdea în pat obosită, cu capul pe perna acoperită de bacnote slinoase, nu se mai gândea decât la copilăria ce pe nedrept îi fusese furată. Iar de fiecare dată adormea cu speranța că își va regăsi trecutul posibil și nu se va mai trezi niciodată din el.

Să vă spun povestea mea

- Să vă spun povestea mea.

Și-a tras un scaun și s-a așezat astfel încât să îl vadă toată lumea. Și-a dres vocea, apoi a început:

-  Aveam 32 de ani când m-am mutat în Slatina, unde era nevoie de un medic ginecolog. Când am ajuns la cabinet, deja umblase vestea printre paciente că vine un doctor tânăr; să mă-nțelegeți, acolo erau un bărbat pe la vreo 50 de ani, cu soție și copii acasă, și o femeie a cărei vârstă nu am știut-o niciodată, ambii medici ginecologi.

 La început, pacientele au fost reticente și m-au evitat, în special cele tinere. Astfel, aveam programate la consult numai femei trecute de vârsta a doua cu diverse probleme care necesitau tratamente rapide. Știți doar cum e, oamenii vin la doctor doar când e grav. După câteva luni le știam pe toate după numele mic, eram amabil iar ele îmi mulțumeau cu mici atenții materiale- alcool, în general.

Într-o vineri după-amiază, perioada cea mai lejeră din săptămână, a venit o pacientă nouă, Elena Dumitru. Era o tânără destul de ștearsă, cu un păr negru forte bogat și un mers de țărăncuță obșnuită să care găleți cu apă- cumva tărăgănat și cu mâinile legănându-se mecanic pe lângă corp. Doar ochii păreau să-i dea oarecare culoare. A intrat sfioasă în cabinet și s-a așezat pe scaunul din fața mea:

- Dom' doctor, nu știu cum să încep...

Își freca mâinile pârjolite de soare și privea podeaua. După minute lungi de ezitare, mi-a destăinuit:

- Cred că sunt gravidă.

Nu părea prea fericită dar nici speriată, așa că am început să-i pun întrebările de rigoare și m-am lămurit că tatăl posibilului copil a dat bir cu fugiții la prima greață matinală.

- Stai calmă, se rezolvă! i-am spus.

Și s-a rezolvat, într-adevăr. A venit singură în ziua programată și i-am făcut avortul. Nu părea să aibă mustrări de conștiință, dar felul în care își ținea buzele strânse mi-a dat impresia că a luat o hotărâre. Ce, nu știu. Poate ceva important pentru viața ei.

 Când nu eram la cabinet, mergeam la o cârciumă din apropierea lui, deținută de un vechi și bun prieten. Da, o să o numesc cârciumă fiindcă exact asta era: tavan jos, patru mese acoperite cu fețe de mușama înflorată, băutură ieftină și pe datorie. Toate pușlamalele veneau la Gigi să bea și, cu puținul câștigat de pe urma lor, acesta își ținea copiii la școală. Mergeam foarte des la cârciumă, aproape în fiecare zi după muncă, și stăteam de vorbă cu prietenul meu, Era un om spiritual. Întotdeauna, chiar și în cele mai serioase momente, era în stare să arunce câte o vorbă de duh care făcea să se destindă atmosfera. Ca să mă-nțelegeți, era genul de om care spunea bancuri la priveghi. (Din păcate, la priveghiul lui nu a avut cine să amuze sufletele îndoliate).

 În fine, stăteam acolo aproape zilnic, eu la tejghea cu o bere în față, el ștergând de zor pahare, ca un adevărat barman. Discutam tot felul de lucruri cu Gigi, de la politică, religie, probleme sociale, până la femei, copii și educație sau chiar vreme. Astfel, într-o zi am aflat că Elena Dumitru era verișoara lui îndepărtată pe care una din multele lor mătuși a luat-o de suflet. Avea 25 de ani și stătea într-o garsonieră cu protectoarea ei. Lucra cu ziua în casa unor oameni înstăriți-un chirurg și o profesoară universitară- avea grijă de copilul autist al acestora.

 Îl ascultam pe prietenul meu, câteodată se pierdea în detalii și trecea la un alt subiect, dar pe mine mă interesa Elena, mă intriga. Astfel, când am revăzut-o, știam deja mai multe decât ar fi crezut ea vreodată ( fără să-mi dau seama că la rândul ei aflase multe despre mine).

- Am venit să-ți aduc laptele, a zis ea intrând în cârciumă cu două sticle de lapte. Când m-a văzut, a tresărit vizibil și a lăsat privirea în jos mormăind un "bună dimineața" anemic.

- Hai, nu fi timidă, vino încoace, a îndemnat-o vărul ei, luându-i sticlele cu lapte.

 Ca să mă-nțelegeți, tot insist pe acele sticle de lapte fiindcă le priveam fascinat- albe și grele în mâinile ei bătătorite- și îmi aminteam de prima impresie, de mersul ei. S-a așezat la un scaun distanță de mine, fără să mă privească. Avea ochii albaștri ca cerul de mai. Nu sunt un tip visător, dar ochii aceia ar fi fost în stare să trezească la viață și o stâncă, atât de frumoși și hipnotici erau.

 Gigi a intrat în cămara din spate, așa că am rămas singur cu ea. Fără să mă gândesc prea mult, i-am luat mâna între palmele mele, și am întrebat-o:

- Cum te mai simți?

M-a privit speriată și a roșit toată. Nu știa ce să spună, a mormăit un "bine" care putea fi și un "du-te dracu!" Mi-am retras mâna cuminte, am dat din cap gânditor și mi-am terminat berea, apoi am plecat. Din ziua aceea o vedeam mereu la cârciumă. Ba aducea ceva, ba stătea de vorbă cu vărul ei sau pur și simplu era in trecere. De fieare dată când eram acolo, venea. Ca și cum ar fi făcut-o intenționat. La început vorbea puțin și nu mă privea deloc, apoi a început să se simtă mai în largul ei lângă mine. Încercam să o înțeleg, eram totuși un străin care îi văzuse părțile intime și, împreună cu ea, eram părtaș la o crimă. Știu, nu este etic să spun asta, dar până la urmă îi omorâsem copil încă dinainte de prima bătaie a inimii, și asta cu acordul ei. 

 Într-o după-amiază, fiind cam amețit de vodkă, am invitat-o la o cofetărie. Poate vi se pare ciudat, dar în anii aceia, când îți plăcea o fată, o invitai la o prăjitură. Nu aveam atât de multe cinematografe- în Slatina, cu atât mai puțin- iar să o invit direct acasă mi se părea o jignire față de ea. Când i-am propus, nonșalant, să schimbăm locul, a acceptat ca și cum  aștepta demult invitația.
Nu am să vă plictisesc cu detaliile întâlnirii, în fond era o fată timidă și deloc vorbăreață, iar tot timpul a trebuit să acopăr tăcerile cu nimicuri, Ideea e că îi plăceam, vedeam asta clar și mă simțeam măgulit, așa că am îndrăznit să sper la mai mult și am reușit: am adus-o acasă. A fost o noapte anostă care m-a lăsat rușinat. Dimineață i-am făcut un ceai apoi am plecat la cabinet, gonind-o într-un fel, și sperând să nu o mai întâlnesc niciodată. Ca să mă-nțelegeți, simțeam că am făcut ceva greșit, că am fost grosolan cu ea și că totodată nu aveam resorturile emoționale necesare pentru a repara răul făcut. Dar cu cât o evitam mai mult, cu atât era mai disperată să mă întâlnească. În unele seri, când îmi sorbeam coniacul la fereastra casei, o vedeam pândind în depărtare, nu îndrăznea să bată la ușă. Alteori o întâlneam pe stradă, dar nu îmi vorbea. Făcea cale-ntoarsă ca și cum aș fi fost o pisică neagră.

 Într-o zi, am mers la Gigi și am așteptat-o. Voiam să îi vorbesc, să clarificăm situația și să ne vedem mai departe de viețile noastre. Nu a întârziat să apară și nu părea surprinsă să mă vadă.
- Te-am așteptat, i-am zis.
- Știu, mi-a răspuns.
Și-a tras scaunul din fața mea și s-a așezat. Era vară și muștele bâzâiau pe mușamaua mesei lipicioase, iar ea le îndepărta cu o foaie de hârtie.
- Trebuie să înțelegi că a fost doar o noapte, o experiență, nimic mai mult. Nu sunt pregătit pentru o relație.
Și nu o mințeam, la vremea aia eram un celibatar convins. Mai târziu m-am cumințit dar, cum viciul mi s-a urcat la cap, nu mai exista nicio femeie care să vrea să ia de soț un alcoolic.
- Dar pentru mine a însemnat mai mult de atât...eu te iubesc! a răspuns patetic, deși în momentul acela ochii ei albaștri, înlăcrimați, m-au emoționat. Am încercat să-i repet dar a fost și mai rău, așa că a plecat din cârciumă plângând. Și cred că este inutil să vă mai spun că a fost ultima oară când am văzut-o. Nu s-a sinucis, cum poate ați fi tentați să credeți, ci s-a măritat cu un bărbat care o bătea și a avut trei copii care i-au scurs și ultima fărâmă de tinerețe din ea. Am auzit multe povești despre viața ei și mi-e greu să nu-mi imaginez cum ar fi fost alături de mine.

A tușit ca încheiere și s-a ridicat de pe scaun. Toți îl priveau neînțelegând de ce străinul acela a ales să povestească o întâmplare atât de îndepărtată și aparent nesemnificativă atunci când trebuia să mărturisească cum s-a apucat de băutură.

Vara la sat

 Fiecare vară a copilăriei mele am petrecut-o la țară la bunica, undeva la vreo juma de oră depărtare de București. Bunica e văduvă de când o știu, și la fel de bătrână, de parcă timpul s-ar fi oprit printre ridurile ei. Pe atunci, mică fiind, o vedeam ca pe o străină posibil rea și nu-mi plăcea să rămân la ea.

 Avea o curte imensă pentru pașii mei mărunți, cu flori de toate culrile, zarzavaturi și rânduri lungi de viță de vie care îmi dădeau coșmaruri în fiecare toamnă, la cules. Mai avea și doi nuci imenși; unul la poartă, lângă o băncuță pe care stăteam și citeamcărți de Dumas, și unul în spatele curții în care ne cățăram, eu și sor-mea. (am suferit mult după nucul ăla).

 Zilele erau mai lungi la țară, nu aveam telefon sau internet și citeam sau mă jucam cu copiii vecinilor. Seară mă întrista să văd apusul, nu voiam să mă bag la somn o dată cu bunica și găinilr, iar camera noastră era atât de întunecată încât nu ne vedeam nici mâinile ridicate la câțiva centimetri de față.

 Bunica avea și încă se mai păstrează o energie inexplicabilă. A trecut prin atât de multe probleme încât nu pare să existe ceva care să o sperie, nici măcar moartea. Dmpotrivă, vorbește despre ea ca despre o călătorie ce trebuie minuțios planificată.

 Când eram mici, în fiecare zi ne trezea mirosul de gogoși, scovergi sau brânzoaice, iar uneori, când nu o vedea tata, ne dădea să bem vin fiert cu zahăr și pâine de casă.

A rămas aceeași bunică iubitoare și devotată, însă e atât de slăbită încât uneori îmi e teamă să o strâng mai tare în brațe. Casa ei e la fel de ordonată, însă crăpături ca niște riduri o traversează pe alocuri. La unele geamuri a pus cartoane, să nu intre frigul, și icoanele din camera ei se înmulțesc de la an la an.

 Totul a rămas ca în copilăria mea, un singur lucru diferă: tristețea nelămurită cu care mă întorc la țară, acea teama că într-o zi nu am să mai găsesc acolo ceea ce iubesc.

La La Land

  Tocmai am vizionat mult comentatul film La La Land, și mi-a plăcut. Mult. Și cum simt nevoia să-mi împărtășesc cuiva impresiile la ora asta târzie, m-am hotărât să scriu aici. Pentru posteritate!

 Demult nu m-a mai impresionat atât de mult un film (poate puțin sfârșitul din Allied și faptul că Marion Cotillard a jucat exemplar), dar acesta a reușit să atingă o coardă sensibilă, destul de subțire și așa. Emma Stone a meritat Oscarul câștigat cu acest rol.

 Să începem deci cu începutul. Și cu multe spoilere.

În primul rând, este un film realist, în ciuda genului. Nu exagerează cu dansul din senin în mijlocul străzii și coruri de voci repetând același vers până te plictisești. E moderat și de bun simț, iar muzica merită ascultată.

În al doilea rând, este plin de simboluri destul de subtile, amuzant pe alocuri și te poate binedispune. Cu mine așa s-a întâmplat, cel puțin la început.

În al treilea rând, pare previzibil și într-o oarecare măsură chiar e. Tratează un subiect destul de comun, cel al vieții artiștilor și drumul lor către succes- un fel de agonie și extaz. Doar că, spre deosebire de alte filme, aduce ceva nou în compoziție: realismul și muzica.

Am tot repetat că este un film realist. Așa numesc eu orice film, carte, piesă de teatru în care nu există final fericit în dragoste. La fel se întâmplă și în La La Land, cei doi își croiesc drumuri separate, pentru a-și putea împlini visurile, și astfel, iubirea lor dăinuie. Nu se tocește după lungi certuri și frustrări, mizerie și-n final ură reciprocă. Ce poate fi mai rău decât să renunți la visul tău cel mai mare pentru o iubire care va dispărea în timp? Evident, este și o notă de egoism în poveste, dar fără asta ar fi ca toate celelalte.

 Pasiunea din film este molipsitoare, iar muzica și actoria se împletesc armonios timp de 2 ore (care, recunosc, mi-ar fi plăcut să fie mai lungi). L-am privit cu emoție, cu nerăbdare și speranță. Nu este cel mai extraordinar film pe care l-am văzut, dar cu siguranță este printre cele mai expresive, transmite emoții reale și te lasa cu un mic gol în suflet. Sau poate trebuie doar să te cuibărești lângă persoana iubită pentru a izgoni teama de eșec.

Așadar, un film frumos care merită văzut!

o treaptă mai jos

am bătut la ușa cămăruței tale din pod, dar nu mi-ai răspuns. mi-am proptit urechea de lemnul tare și am așteptat. am așteptat să treacă rutina aceea confortabilă în care amândoi ne-am afundat până la bărbie, dar din interior nu s-a auzit niciun zgomot, așa mi-am propus să te aștept. o oră. două. cinci. până te saturi de sărutările celorlalte și ți se face dor de mine. și mi-am așezat capul pe treapta de sus: în somn nu trăiesc, în somn sunt fericită.

 credeam că sunt singură, dar pașii cuiva s-au auzit dinspre etajul 1, era un bărbat elegant. poate chiar salvatorul meu. l-am privit cu ochii înlăcrimați, ridicându-mă într-un cot să-i fac loc. mi-a zâmbit ca unui câine și a urcat mai departe: "nici ăsta nu e salvatorul meu", mi-am spus. nu mă mai atrage nimeni, nici tu și nici altul, sunt piatră. pietrele nu sunt atrase de pietre, poate doar de apă.

 secundele treceau atât de greu încât într-un final le-am pierdut șirul și am fost nevoită să-mi amintesc. momente. senzații. sentimente. gustul salivei tale după ultima țigară. omul de zăpadă pe care l-am ridicat cu trei ani în urmă. primele tale lacrimi și prima despărțire. nevoia de a zbura. libertate. o gară de nord înzăpezită și ceainicul țiuind nervos. așa o fi și în ultima clipă a vieții?

 te rugasem să mă strângi în brațe seara. tu miroseai a altă femeie, eu voiam o altfel de viață. dar era atât de frig în podul tău blestemat. atât de cald în brațele tale. doar acolo puteam să visez. și nicăieri nu mă simțeam mai departe de tine ca-n brațele tale. ca un străin pe care îl pot părăsi dimineața.

 apoi imaginea urmei de pernă pe obrazul tău dimineața. te-am întrebat unde se duc amintirile atunci când sunt uitate. ele trebuie să rămână undeva, în afara noastră. nu se poate să fi trăit atât de frumos... și să rămânem cu atât de puțin. 

 m-am încolăcit în colțul treptei și am așteptat să te întorci. nu știam că te mutasei demult din inima mea.

Sfatul

A dat cu pumnul în mană, zbierând:

- În casa asta nu se înjură!

Copiii au încremenit, inclusiv cei mici care nu erau vizați. Pentru prima oară își vedeau tatăl furios și păreau să nu-l mai recunoască. Madeline s-a ridicat de la locul ei și a început să strângă farfuriile murdare, mai mult ca să-și facă de lucru la bucătărie.

 George a așteptat neclintit continuarea, urmărind cu interes vena ce pulsa pe fruntea tatălui în timp ce acesta îi răspundea la privirea cu ochii injectați. Nu era prima oară când înjura în casa părintească, însă era într-adevăr prima oară când o făcea în ziua de Crăciun, în prezența musafirilor. bătrânul pastor ținea foarte mult la imaginea pe care o avea în comunitate, iar un tânăr needucat era exact ce nu voia să vadă străinii în persoana fiului său.

 În tot timpul cât v-am povestit acestea, în sufragerie a dominat liniștea. Musafirii mâncau stânjeniți, uitându-se unii la alții și întrebându-se din priviri dacă ar fi mai bine să plece.

După desert, membrii familiei și-au luat rămas bun de la oaspeții care s-au retras ușurați la casele lor. au rămas toți șapte în sufragerie; tatăl s-a așezat în fotoliul lui de unde putea cuprinde cu privirea întreaga încăpere, cu tot cu viețuitoarele din ea: George și viitoarea lui soție, Madeline, cei doi gemeni roșcovani și mama lor. Fiecare își făcea de lucru, ca-ntr-o seară obișnuită, în timp ce luminițele multicolore din brad le luminau jucăuș fețele. Cu toate astea, aerul era încărcat de prea multe reproșuri nerostite. 

 Adevăratul motiv pentru care se enervase pastorul nu erau cele trei cuvinte urâte spuse de fiul lui, într-o discuție contradictorie, ci faptul că la masă se afla viitoarea lui noră pe care nu o dorea în sânul familiei. Credea că a fost suficient de clar când, vorbind cu George la telefon, i-a repetat de două ori să vină singur.

 Kristine era o fată subțirică și scundă, cu trăsături cam colțuroase, mascate abundent cu fond de ten. Îi plăcea să poarte fuste foarte scurte și tocuri extrem de înalte, iar părul și-l ținea prins într-un coc dezordonat în creștetul capului, părând mereu trezintă din somn într-o dimineață caniculară.

 Deși era o fată timidă, când vorbeadădea impresia că se răstește și ridica ușor colțul buzei de sus ca și cum ar fi fost în permanență dezgustată de ceva.

 Așadar, de cum o văzuse prima oară, în urmă cu aproape un an, pastorul o bănuise de un trecut păcătos și își blama fiul pentru alegerea nefericită. Ce nu știa el era că fata fusese crescută de o mamă depresivă și încă de la o vârstă fragedă începuse să muncească pentru a plăti chiria și mâncarea. Traiul greu o înăsprise, cinismul luase loc inocenței. 

 Astfel, George era cumva salvarea ei. Provenind dintr-o familie înstărită, acesta îi putea asigura tot ce-i lipsise în trecut. Pe lângă asta, se simțea sincer atașată de el, așa cum se simte un maidanez de omul care l-a salvat de pe stradă.

 Din fotoliul său, pastorul o privea pe deasupra ziarului, încercând să găsească motive pentru a o accepta, însă fericirea fiului său nu-i era de ajuns. Ce faci atunci când ai un plan atât de frumos entru copilul tău, iar acesta se răzvrătește și face numai cum vrea el? Spera să îl vadă preot într-o bună zi, să calce pe urmele sale, sau măcar profesor, ca mama lui. El, în schimb, era pasionat de șofat și drumuri lungi, așa că voia să devină șofer de tir. Acest lucru era inacceptabil pentru capul familiei ca, de altfel,orice alegere pe care o făcea fiul lui cel mare.

 În tot timpul cât pastorul o studia, Kristine se uita pe un album de poze cu logodnicul ei de când era mic și râdea zgomotos. George îi povestea contextul fiecărei poze și părea entuziasmat de interesul ei.
- Aș vrea să vorbim! i-a întrerupt pastorul, ridicându-se din fotoliu și făcându-i semn lui George să îl urmeze în birou.
 Încăperea era mică, iar rafturile pline cu cărți o făceau și mai neîncăpătoare. Tatăl s-a așezat la biroul de lemn negru, în fața fiului:
- Am discutat ceva și observ că încă nu ai încredere în judecata mea, a început el dojana. Fata asta nu e bună pentru tine, de ce nu vrei să înțelegi?
- De un știi ce e bine pentru mine și ce nu?
- Fiindcă te cunosc! Ești fiul meu, te știu de când erai cât palma! O să-ți dai seama că ai făcut o greșeală, dar o să fie prea târziu!
- O iubesc pe Kris, nu mai are rost să discutăm asta! Mă așteptam ca un om al Domnului să fie mai tolerant! Cum rămâne cum Maria Magdalena și iertarea?
 Pastorul a deschis gura spre a spune ceva, dar s-a oprit înmărmurit. Așadar presupunrea lui era adevărată.
- Eu nu sunt Iisus, a răspuns cu jumătate de glas.
Apoi, cu mișcări ca-n reluare, și-a dat ochelarii jos și a început să își frece ochii. Era prea mult pentru o zi. Fără să mai spună ceva, a arătat către sertarul dulapului. George s-a ridicat și a scos de acolo un dosar: testamentul tatălui său.
- Ia-l în camera ta și citește-l. Mâine să fie la loc.
Acestea fiind spuse, tatăl a ieșit din birou și și-a rleuat locul în fotoliu, cu aerul că nu s-ar fi întâmplat nimic neobișnuit.
A doua zi, dis de dimineață, dosarul era la locul lui, iar George și Kristine așteptau trenul în gara înghețată. Nu dezmoștenirea îi mâhna sufletul, ci depărtarea de tatăl său în condiții atât de triste și totodată absurde.

Șapte luni mai târziu, pastorul și-a dat ultima suflare în patul său, înconjurt de familie. Erau toți acolo, în afară de George care se afla la volanul unui camion, în drum spre Londra. La radio cânta o melodie country, iar el fixa drumul cu ochii împăienjeniți de lacrimi. Un gând amar nu-i dădea pace: cum ar fi arătat viața dacă asculta sfatul tatălui?