Camera mea trece zilnic prin transformări fascinante o dată cu alunecarea domoală a soarelui pe cer. Dimineața, pereții albi sunt de culoarea mierii și razele flutură ușor prin crăpătura draperiei. La amiază, lumina e puternică și pictează mobila în sclipiri unduitoare chiar și în zilele senine de iarnă. Seara, o stare de moleșeală mă cuprinde o dată cu apusul și totul în cameră capătă nuanțe albăstrii, reci, care mă îmbie la un nou somn neodihnitor.
Aici îmi petrec zilnic prizonieratul, între două apeluri, o ceașcă de cafea și câteva rânduri pe care le aștern în caietul vechi cu speranța ca, odată transpuse în cuvinte, gândurile să dispară. Este o încercare de amăgire a timpului ce parcă se târăște ostentativ, lăsându-mă să-mi număr zilele până la eliberare.
Săptămânile mi-au devenit busolă și totodată stâlpi grei ce susțin o construcție și mai grea. O așteptare chinuitoare prin care doar prizonierii și bolnavii trec, însă, spre deosebire de ei, eliberarea mea va fi prin fericire. Și stau în fața ușii: săptămâna 30, săptămâna 31, săptămâna 32...trăind intens fiecare clipă, dorind-o pe următoarea și mai avid...
...un biet suflet singuratic ce-și așteaptă iubirea promisă.
