Tarelkin

Am observat că majoritatea oamenilor aleg piesa de teatru la care-şi vor petrece seara în funcţie de numele mari din distribuţie (nu e numai o observaţie personala, e chiar o afirmaţie făcută de câţiva oameni intervievaţi la casele de bilete). Că e comedie sau tragedie, contează mai puţin...de preferat comedie, ce-i drept!

Nu sunt în măsură să îi judec, fiindcă acelaşi lucru l-am făcut şi eu când am decis să adaug pe lista de "trebuie văzut" piesa Tarelkin. N-am citit nicio cronică, nu m-a interesat nicio părere, am văzut în distribuţie George Ivaşcu, Radu Gabriel şi Vlad Logigan, şi mi-a ajuns.

Aşadar, am aşteptat mult ziua cu pricina. Ajunsă la Teatrul Metropolis, am insistat să stau la balcon, fiindcă locul ăla îmi dă un sentiment pueril de superioritate deoarece pot vedea scena în toată splendoarea ei şi sala cu capetele care se foiesc încontinuu. Nu-mi scapă desigur nelipsitele zgomotele sau luminiţele de la ecranele telefoanelor care îmi distrag atenţia... Acolo mă simt ca un regizor care nu trece cu vederea nici cea mai mică mişcare, sau cel puţin ca un dramaturg venit să-şi urmărească piesa pusă-n scenă.

Nu am să povestesc despre ce este vorba, tot ce pot să spun este că am ieşit de acolo cu sentimentul apăsător că sunt lipsită de orice subtilitate şi profunzime filozofică. Pe tot parcursul piesei m-am străduit să descopăr firul narativ al poveştii, să fac legătura dintre secvenţele care păreau suprapuse cu ajutorul unui lipici expirat, şi mai ales să îmi dau seama de ce râd ceilalţi şi eu nu.

Singurul lucru pe care l-am înţeles (greşit probabil) este amestecul de comic şi grotesc din secvenţa torturării prizonierilor, fiind în acest fel reliefată brutalitatea nativă a ruşilor din perioada respectivă. Un alt lucru care m-a îndemnat finalmente să zâmbesc a fost asocierea pe care am făcut-o între braţele mult alungite ale personajului lui Vlad Logigan (atât de atentă eram încât am şi uitat cum îl chema), şi Procust, criminalul care îşi supunea victimele la torturi asemănătoare.

Un alt lucru care mi-a atras atenţia într-un mod plăcut a fost concluzia de final, lăsând la o parte faptul că n-am găsit nicio legătură între ea şi toată povestea: Ţi-aş da foc de la un capăt la altul, lume scârnavă, apoi mi-aş îmbrăca haina mea de slujbaş şi m-aş plimba prin cenuşa ta!

În rest...corupţie la diferite grade, schimbări de identitate inutile, tărăgănări...apă de ploaie...

Nu pot să înţeleg de ce actori mari îşi asumă roluri atât de mici în piese atât de slabe. E o părere subiectivă, bineînţeles...Drept dovadă, la final am rămas să număr persoanele care nu aplaudau...Una singură! Atunci mi-am dat seama că la mine e problema, nu la spectacol în sine. Mulţi aplaudă şi din respect pentru munca actorilor, ceea ce mi se pare absurd. E ca şi cum am mânca la restaurant o mâncare care nu ne place doar din respect pentru munca bucătarului. Sau ca şi cum am cumpăra şurubelniţe din respect pentru cel care le-a lucrat, nu fiindcă ne-ar plăcea sau ne-ar trebui. Sunt nişte exemple proaste, dar ceea ce vreau să spun este că mi s-ar fi părut lipsă de respect să aplaud ceva ce nu mi-a plăcut.

Trebuie să vedeţi Tarelkin(uim pe spectator) şi să-mi spuneţi că greşesc. Şi să-mi explicaţi despre ce era vorba de fapt (lăsând la o parte clişeul cu vampirul cu trompă care dădea naştere unor valuri de râs necontrolate în rândul unatcistelor şi nu numai).

despre schimbare

Nu-mi place să mă schimb fiindcă, ori de câte ori o fac, privesc înapoi şi îmi spun :"Ce proastă eram atunci!".Şi îmi dau seama de inutilitatea sau absurditatea gesturilor şi faptelor mele abia atunci când încetez să le mai fac. S-ar putea numi maturizare, sunt conştientă de asta, şi totuşi nu-mi face deloc plăcere să fiu într-un continuu conflict cu mine.. Cea de azi ridiculizează gândurile şi idealurile, râzându-i în faţă celei de ieri şi niciodată nu reuşesc să le aduc la un punct comun în care să admită că niciuna nu este mai presus decât cealaltă. Sau mai prejos.

Astăzi m-am trezit râzând batjocoritor de ce am scris într-un caiet acum o lună...

Mă mint şi eu, mă mint şi cei din jur că sunt matură. Nu sunt deloc. Nu ştiu să aleg ce e bine şi ce e rău. Plus de asta, gândesc lucruri mărunte, pe care oricum ar trebui fiecare tânăr de vârsta mea să le gândească. Dar oare faptul că-mi dau seama de toate astea, nu mă face să fiu matură? E un cerc vicios.

Sunt îndrăgostită! Iubesc din nou o idee! Teribil de matură sunt! Of, viaţă, ce-mi faci tu mie...Şi eu ca toanta tot te iubesc. De ce? Nu ştiu, habar n-am, dar eşti frumoasă cu speranţele tale.

Mă-ndrăgostisem de un poet. Nu, nu de un bărbat, ci de un poet. De o idee, aşa cum îi stă bine unei imature să se îndrăgostească. Cea de astăzi vine din nou şi spune, cu o sprânceană ridicată-n semn de ironie: Aşa de proastă mi-eşti? Iar mâine o voi renega pe sceptica de astăzi şi tot aşa într-un continuu duel care mă oboseşte prin consecvenţa lui.

Cele două laturi ale mele neagă vehement orice influenţă din afară menită să-mi zdruncine concepţiile, însă nu dintr-un sentiment de superioritate faţă de tot ce este exterior, ci din simplul fapt că încă o prezenţă mi-ar da peste cap schimbul de argumente pus la dispoziţia celor două. Tocmai de aceea-mi sunt cel mai bun prieten şi cel mai aprig duşman totodată, fiindcă mai abitir ca mine nu-mi vede şi judecă nimeni întregul arsenal de defecte. Mie-mi permit să mă analizez fără milă, să mă critic şi deseori să mă fac chiar să plâng, pentru ca în final tot eu să fiu cea care mă consolează spunând că nu e totul pierdut.

Şi-n fiecare seară îmi promit că de a două zi mă schimb în bine, dar tot ce fac a doua zi este să o învinuiesc pe cea care eram seara.....Iar mâine ce am scris azi mi se va părea o porcărie...

Furtună

Încercând să mă întoarcă din drum, mi-a smuls şiragul de mărgele de la gât. Una câte una, perlele albe s-au împrăştiat cu zgomot pe podea, ascunzându-se pe sub fotolii şi masă. M-am întors spre el, stătea în genunchi încercând să le adune...Ştiam că face asta doar pentru a-mi evita privirea, tocmai de aceea am pus piciorul pe mâna lui, apăsând din ce în ce mai tare:

-Lasă-le. Sunt de la tine, nu mai am nevoie de ele.

Era ziua în care mi-am dat seama cât de puţin însemn pentru el. La bal fiind, înconjuraţi de oameni mai mult sau mai puţin cunoscuţi, ne-am aşezat la o masă unde erau câţiva prieteni de-ai lui. Muzica era plăcută, atmosfera de bal interbelic, mâncarea delicioasă iar oamenii prietenoşi şi vorbăreţi.

La pianul din colţ s-a aşezat o fată îmbrăcată într-o rochie lungă, fără mâneci, de culoarea arămie a frunzelor de toamnă. Cu mâini albe şi degete lungi, a început să cânte o melodie tristă pe tonalităţi când înalte, când joase. Transpusă în imagine, melodia părea o furtună de vară, cu cer greu şi vânt rece care aduce cu el zgomote venite parcă dintr-o altă lume. Tradusă în senzaţii, era ca o aşteptare continuă a ceva ce ştii că trebuie să vină, şi totuşi nu ştii despre ce e vorba .

Toată sala a amuţit. Făptura aceea micuţă în rochia ei arămie cu croiala demodată, cu braţele subţiri şi chipul concentrat, cu pleoapele strânse ca sub presiunea unei poveri mult prea mari, captase atenţia întregii săli. Dacă nu-aş fi auzit ecoul gesturilor ei, aş fi putut crede că am în faţă o imagine cât se poate de penibilă, însă sinceritatea şi pasiunea cu care dădea viaţă unei melodii atât de sublime mă acaparase cu totul. Sunetele păreau prelungiri ale degetelor ei care săltau necontenit de pe o clapă pe alta. Atâta forţă, atâta iubire...Era imposibil să rămâi indiferent la talentul ei.

Nu ştiu cât a durat melodia, însă în acel timp am uitat unde mă aflu şi alături de cine. M-am trezit la realitate abia când un potop de aplauze s-a ridicat din toată sala, făcând-o pe interpretă să roşească. Cu un gest cât de poate de inocent, şi-a cuprins obrajii cu palmele, ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă astfel timiditatea. În jurul meu auzeam exclamaţii: "Cât talent!", "Încântător", însă nimeni nu spunea cine este această fată şi de unde vine ea, aşa că m-am dus direct la pian şi i-am îndreptat câteva clipe atenţia asupra mea. Mi-a zâmbit surprinsă în mod plăcut, iar la întrebările şi felicitările mele, mi-a răspuns cu vocea caldă şi prietenoasă: Venea din Arad de unde fusese invitată de un compozitor renumit să participe la un dineu dat în cinstea gazdei noastre.

M-am întors mulţumită la masa mea, cu gândul că am să reuşesc să aflu mai mult despre ea şi că în felul ăsta am să o pot sprijini financiar să-şi dezvolte talentul. Aveam multe planuri în privinţa asta.

- Cum ţi s-a părut? l-am întrebat pe logodnicul meu.

Nu am primit niciun răspuns...La fel ca mine, sau poate mai mult, era fascinat de reprezentaţia tinerei pianiste. Nu-şi mai putea lua ochii de la ea, lucru uşor de acceptat având în vedere trăsăturile ei fine, aristocratice, şi mai ales senzaţia de toamnă şi de muzică pe care o împrăştia în jurul ei. Îi studia toate mişcările şi cuvintele, iar când silueta ei se făcea nevăzută după vreun grup de oameni, o căuta din priviri şi zâmbea mulţumit atunci când o găsea. Acest lucru m-ar fi deranjat poate mai puţin dacă eram singura care îl observa, însă şi prietenii săi adresându-i-se şi văzând că e distras, şi-au dat seama de cauza neatenţiei lui. Când a început o melodie mai veselă iar încăperea s-a umplut din nou de cupluri care dansau, l-am luat de braţ şi m-am ridicat crezând că va înţelege ce vreau şi mă va urma. El însă şi-a tras mâna aproape jignit şi m-a privit cu dispreţ....Cum adică îndrăznesc eu să îl întrerup din visare?! Acest gest m-a durut mai mult deât dacă m-ar fi refuzat direct. M-am reaşezat la masă şi toată seara am încercat să îl evit. Nu a fost prea greu, fiindcă toată atenţia lui era îndreptată, fără niciun fel de discreţie, asupra tinerei pianiste. Aş fi vrut să o urăsc în momentul ăla, însă nu puteam. Şi mie îmi făcuse o impresie foarte plăcută...O priveam oarecum cu regretul că sufletul meu nu era unul de artistă, aşa cum poate i-ar fi plăcut viitorului meu soţ pentru care, din acea clipă, nu mai aveam niciun sentiment de iubire. Simplul gest de a mă ignora pentru o altă femeie, fie ea şi artistă desăvârşită, m-a făcut să-l cobor de pe soclul pe care cu atâta uşurinţă îl ridicasem. Lumea lui selectă în care se învârtea, îmi părea acum străină şi îndepărtată, iar eu mă simţeam ca o intrusă ce-a intrat fraudulos într-o încăpere a cărei uşa era încuiată.

Ioana

Intră trântind uşa după el. Ioana se dă câţiva paşi înapoi, zâmbind, în timp ce el se apropie hotărât şi încearcă să o cuprindă în braţe. Ea se rezeamă de masă, urcându-se apoi pe ea cu mişcări feline. El o urmează:

-Mă iubeşti?

-Da.

-Minţi, târfă!

Ioana se lasă pe spate, cu picioarele îndoite în continuare sub ea, şi cu capul plecat peste marginea mesei, lăsându-şi părul creţ şi bogat să îi alunece până aproape de podea. Cu o mână, el îi cuprinde gâtul fără ca fata să opuna rezistenţă. Dimpotrivă, râde. Mângâie braţul care încearcă să o sugrume şi râde.

Paul o eliberează din strânsoare şi se dă jos de pe masă nervos, aşezându-se pe un scaun pe al cărui spătar îl cuprinde cu braţele. Ea rămâne pe masă, cu picioarele dezgolite din cămaşa albă de noapte.

- Tu nu ai inima! Ai o piatră în locul ei!

- Nu mai vorbi aşa! răspunde ea ghemuindu-se ca şi cum astfel s-ar apăra de cuvintele lui.

- Dar cum ai vrea să vorbesc? Cum ai vrea să mă port?

- Ca şi până acum !

- Până acum am fost orb.

Ioana sare de pe masă şi vine lângă el, aşezându-se la picioarele scaunului şi cuprinzând cu mâinile spătarul acestuia. Paul priveşte în altă parte.

- Ce-am făcut?

- Ce-ai făcut?(privind-o) Ai curaj să intrebi asta?

- Da, am! CE-AM FĂCUT?

Paul se ridică de pe scaun, la fel şi Ioana care se dă câţiva paşi înapoi, rezemându-se de perete. El o priveşte cu ură câteva secunde ce par ore, apoi se duce în alt colţ al camerei de unde începe să vorbească cu glas din ce în ce mai răstit. În tot acest timp, Ioana se lasă în genunchi ca sub povara unor greutăţi mult prea mari pentru umerii săi firavi. Îşi pune palmele la urechi pentru a nu mai auzi potopul de cuvinte grele, îşi prinde părul între degete, îşi freamătă colţurile cămăşii, se ridică şi clatină din cap ca şi când cuvintele ar putea-o pălmui, apoi cade ca leşinată pe podea de unde începe să plângă înăbuşit. Paul o ridică în braţe şi rămâne câteva clipe cu ea aşa, ca şi cum ar ţine un copilaş pe care abia l-a adormit, şi i-ar fi teamă să nu se trezească şi să plângă din nou.

- De ce? întreabă el şoptit, aşezând-o pe scaun.

- Fiindcă nu mai ştiu ce vreau, ce cred, ce sunt...M-am rătăcit de mine! Nu mă mai iubesc, nu te mai iubesc, nu vă mai iubesc pe niciunul dintre voi. Mi-e totu străin, necunoscut...

Îşi îngroapă faţa în palme şi începe să plângă din nou încet. Paul vrea să o mângâie pe păr, însă îşi retrage repede mâna cu pumnul încleştat ducându-l la buze, ca şi cum prin simpla mângâiere ar comite un păcat.

- Nici pe el nu îl iubesc, să ştii! Pe niciunul dintre voi! Cu amândoi mă simt la fel de singură. Nu mă înţelegi şi nu te înţeleg. Spui că tu mă iubeşti, dar nu ştii să o arăţi...(ridicând capul şi privindu-l fără să-l vadă) Te-ai schimbat!

- Nu, Ioana. Eu sunt acelaşi...Tu te-ai schimbat.

- Poate...E vina mea că nu mai pot simţi? E vina mea că am o piatră în loc de inimă, după cum spui chiar tu? E totul atât de absurd, nu mă mai înţeleg! Vorbesc tâmpenii, Paul, iartă-mă. Lasă-mă singură.

El dă să plece, ea aleargă după el şi îl opreşte să deschidă uşa.

- Nu pleca ! Te iubesc, iartă-mă ! Nu ştiu ce e cu mine. Te iubesc pe tine...îl iubesc şi pe el. Poate nu la fel de mult...sau..

Paul o dă la o parte cu violenţă:

- Eşti nebună, femeie ! Îţi baţi joc de mine şi de tot ce aveam mai frumos...Iubirea pentru tine! O calci în picioare, te ştergi de noroi pe ea...Mă iubeşti pe mine, îl iubeşti şi pe el...Cum vine asta?

- Nu, nu asta am vrut să spun...

Se lasă în genunchi, strivindu-şi tâmplele-ntre palme şi rezemându-şi fruntea de podea, într-un gest uşor teatral.

- Vreau să înţeleg..vreau să mă-nţeleg. Vreau să pleci, să mă laşi singură! Vreau să te iubesc, dar nu mai pot, vreau să mă-nţelegi...Nu mai pot...

Paul iese trântind uşa.

- Vreau să mă laşi singură, să pleci, să iubeşti....

Se întoarce cu o sticlă de apă. Toarnă într-un pahar şi-i dă să bea. Ea prinde paharul cu amândouă mâinile, de parc-ar ţine un potir umplut cu o băutură care i-ar putea ameliora nebunia.

- Te iubesc, spune ea în timp ce un firicel de apă îi curge printre buzele înroşite de febră.

- Ai nevoie de odihnă.

O ia în braţe, dar ea se opune:

- Nu vreau să mă odihnesc, vreau să dansez! Dansează cu mine, te rog...

Îi învăluie umerii cu braţele ei subţiri şi îl trage după ea în mijlocul camerei. El se lasă astfel purtat într-un dans lent şi agonic, fără muzică şi reguli. Îşi târăşte paşii după paşii micuţei lui iubite care şopteşte acum ca pe-o melodie:

- Te iubesc...te iubesc...te iubesc...

Am studiat arhitectura

Am studiat arhitectura. N-am înţeles nimic din ea şi deci nu mi-a plăcut, asta însă nu m-a oprit să mă mândresc cu proiectele mele pe care stiam că oricum nu o sa le realizez vreodată. Ceilalţi nu ştiau...ei aveau încredere în mine. Am cochetat apoi cu jurnalismul, dar am primit prea multe coate în burtă pentru a mai vrea să continuu drumul ăsta plin de hopuri....Competiţia e pentru cei puternici şi hotărâţi, nu pentru nesiguri ca mine care îşi schimbă ideile de la o zi la alta. Am renunţat deci şi la asta şi mi-am înfiinţat o trupă de muzică rock. Mă pasionau pantalonii de piele, pletele, bocancii şi chitarele, însă publicului meu nu i-a trebuit mult să îşi dea seama că sunt o catastrofă în materie de muzică, aşa că m-am apucat de gătit. Am învăţat să fac tarte de fructe şi ciorbe de legume şi am primit mai multe complimente in acea perioadă decât în oricare alta. Da, mi-am trăit viaţa pe perioade, pe fragmente întrerupte de fiecare dată de nehotărârea mea nativă.

M-am măritat cu un bărbat care ţine un magazin alimentar în Voluntari şi care mă iubeşte la fel cum îşi iubeşte câinele puricii. Adică deloc. Mă ignoră până la ora cinei, când îmi cere cu voce răguşită să îi încălzesc mâncarea. E urât soţul meu, dar sunt atât de obişnuită cu figura lui insipidă şi cu comportamentul neglijent faţă de mine, încât nu m-aş despărţi de el. Mă ignoră şi-mi place, fiindcă sunt liberă toată ziua să citesc, să cânt de dragul vremurilor trecute sau să desenez în speranţa că astfel o să îmi menţin talentul. "Te naşti talent şi mori speranţă", spunea un om foarte drag mie. În tinereţe refuzam lucrul ăsta, acum sunt sigură că este exact ceea ce mă aşteaptă.

Copii nu vreau. Ce ar putea să înveţe ei de la mine? ce le-aş putea povesti? "Mami a voastră şi-a ratat viaţa fiindcă nu a fost în stare să se concentreze pe un singur lucru si a alergat după cai verzi pe pereţi"? Am 35 de ani şi un trecut de care îmi amintesc cu drag, în ciuda nesemnificativitaţii lui. Îmi ţin un jurnal în care scriu zilnic şi-mi urmăresc regresul. Sunt ca turnul din Pisa...tot timpul mă clatin, dar niciodată nu cad. Aştept ceva ce ştiu că nu vine şi-mi petrec zilele plictisindu-mă, ori citind. Mă regăsesc în personajele lui Sienkiewicz şi mi le doresc nefericite, ca şi mine. Mă visez Fryne, şi mă cred Minerva, cu toate astea mă scald în mediocritatea de care mă temeam atât de mult în tinereţe.

Am vrut să mut munţii din loc, iar acum nu fac decât să mut farfuriile dintr-un dulap într-altul, conformându-mă cu condiţia de gospodină şi soţie devotată. Am vrut să ridic castele, să schimb minţi prin cuvinte, să readuc romantismul prin muzică, să gust din toate beneficiile vieţii şi-am îmbătrânit prematur. M-am certat mult prea mult, totul fiindcă port în mine două fiinţe: actorul şi spectatorul. Uneori spectatorul nu este mulţumit de actor şi invers. Nu reuşesc să-i împac şi să fiu astfel fericită, iar asta e la fel de chinuitor cum ar fi pentru o pasăre zborul cu o singură aripă.

Sunt urâtă şi nespus de frumoasă. Sunt iubită de cei din jur dar şi mai mult de mine. Îmi place vocea mea atunci când nu este nimeni să o asculte, şi mă port de parc-aş fi singură. Trăiesc într-un continuu vis în care realitatea nu are ce căuta şi mă imaginez în cele mai spectaculoase locuri şi ipostaze, alături de oameni frumoşi şi capabili să dăruiască şi să primească fericire.

Sunt tot ce vreau să fiu, mă pot inventa şi reinventa fără ca cineva să mă poată acuza de nimic, deoarece literatura este o minciună frumoasă, o mască de carnaval sub care există o singură fiinţă cu trăiri complexe.

De ce iubim bărbaţii

Iubim bărbaţii pentru că sunt mai puternici şi mai siguri în gesturi, pentru că au grijă de noi chiar şi atunci când nu le suntem iubite, pentru că ne mint frumos, pentru că au mâini mari şi frumoase, pentru că nu sunt interesaţi de modă, pentru că pot folosi anumite cuvinte fără a fi vulgari. Pentru că ne dăruiesc flori chiar dacă nu le face plăcere, pentru că ne bat mereu la şah sau ne lasă să câştigăm. Pentru că nu recunosc faptul că sunt romantici, pentru că le stă bine când fumează. Pentru că sunt mai perverşi decât noi, deşi nu o acceptă. Pentru că nu le place să vorbească mult la telefon sau să scrie mesaje. Pentru că nu recunosc frumuseţea unui alt bărbat şi apreciază femeile frumoase. Pentru că nu observă o pereche de cercei noi şi nu ţin cont dacă ne-am asortat hainele. Pentru că le place să ne facă curte şi nu cedează uşor. Pentru că nu ne lasă niciodată să plătim consumaţia la restaurant sau în orice altă parte. Pentru că ne lasă să alegem locul de întâlnire. Pentru că le plac copiii şi zâmbesc atunci când văd unul, dar refuză să recunoască asta. Pentru că sunt geloşi. Pentru că pot face sex fără să iubească. Pentru că joacă fotbal sau alte sporturi care noi nu le practicăm. Pentru că le plac maşinile şi vorbesc despre lucruri tehnice pe care noi nu le înţelegem. Pentru că se prefac că ne ascultă atunci când le povestim cum ne-am petrecut ziua. Pentru că au barbă şi păr pe piept. Pentru că le plac câinii de talie mare şi urăsc pisicile. Pentru că au impresia că ne agaţă mai uşor dacă au bani şi maşină. Pentru că nu au amice, ci doar posibile viitoare iubite. Pentru că privirea le este mult mai eficientă decât a noastră şi pot vedea prin haine. Pentru că în discuţiile dintre ei, femeile nu sunt "frumoase", ci "bune" sau "misto". Pentru că ne ţin uşa să intrăm, ne ajută să ne îmbrăcăm paltonul, fără să le cerem asta. Pentru că ne privesc din cap până în picioare şi ne spun că arătăm bine. Pentru că vor să ne-o tragă şi cred că nu ne dăm seama de asta. Pentru că ne scriu versuri şi ne iubesc cu gesturi. Pentru că nu suportă să îi întrebăm la ce se gândesc. Pentru că sunt punctuali şi ţin la punctualitate. Pentru că le place să doarmă mult şi sunt drăgălaşi indiferent de momentul zilei. Pentru că sunt naturali şi nu stau ore întregi să se uite în oglindă. Pentru că nu le place să ne audă înjurând. Pentru că dansează bine şi se îmbată mai greu decât noi. Pentru că nu le place să spună "te iubesc" şi sunt zgârciţi în declaraţii de dragoste. Pentru că ne studiază atunci când nu observăm. Pentru că se amuză atunci când suntem geloase. Pentru că poartă cămăşi albe sau în carouri, tricouri cu mesaje amuzante, sau pulovere în dungi şi le stă bine. Pentru că le place să ne strângă în braţe şi nu suportă să ne vadă plângând. Pentru că sunt drăgălaşi atunci când în loc de "eu" spun "noi". Pentru că le place să experimenteze în pat ceea ce nouă ne este ruşine să recunoaştem. Pentru că sunt capabili să ne adopte stilul de viaţă pentru a ne face pe plac. Pentru că nu spun niciodată tot ceea ce simt şi gândesc. Pentru că par siguri pe ei în faţa noastră, deşi la primul sărut au emoţii la fel de mari ca şi noi. Pentru că ştiu să se facă frumoşi prin comportament atunci când nu sunt frumoşi fizic. Pentru că plac şi dispreţuiesc în acelaşi timp femeile uşoare. Pentru că sunt mândri atunci când iubitele lor sunt complimentate de cineva. Pentru că sunt posesivi. Pentru că recunosc că vizionează filme porno şi citesc reviste de acelaşi gen. Pentru că nu suportă nehotărârea noastră. Pentru că, deşi nu se exteriorizează ca şi noi prin plâns , suferă la fel de mult. Pentru că evită să înjure faţă de noi. Pentru că ne cumpără cadouri atunci când ne aşteptăm mai puţin. Pentru că uită mereu zilele importante pentru noi. Pentru că nu ţin la silueta lor, aşa cum facem noi. Pentru că au iniţiativă. Pentru că sunt buni actori, pictori, cântăreţi sau scriitori. Pentru că joacă, pictează, cântă sau scriu despre noi. Pentru că lumea lor se învârte în jurul nostru. Pentru că sunt afemeiaţi şi iubitori. Pentru că nu le place să facă complimente femeii iubite. Pentru că nu ştiu să gătească iar prăjirea unui ou este o enigmă pentru ei. Pentru că nu le place bârfa şi nu sunt invidioşi. Pentru că pot păstra mult timp o legătură de prietenie dintre ei. Pentru că poartă boxeri şi ştiu să înoate. Pentru că le place să conducă cu viteză. Pentru că nu ţin minte numere de telefon, nume sau adrese. Pentru că scriu dezordonat. Pentru că nu sunt sâcâitori şi ştiu să accepte un refuz. Pentru că ne lasă întotdeauna să câştigăm într-o discuţie în contradictoriu, chiar dacă nu avem dreptate. Pentru că ne zâmbesc atunci când facem gesturi copilăreşti. Pentru că au mult mai puţine haine decât noi. Pentru că nu ne înţeleg şi ne consideră o enigmă, cu toate astea ne iubesc aşa cum suntem. Pentru că sunt blonzi, bruneţi, şateni, cu părul scurt sau lung, înalţi, scunzi, afemeiaţi sau misogini. Pentru că ne dau curaj atunci când avem îndoieli, ne ridică atunci când suntem la pământ, ne ascund în braţele lor când fugim de realitate. Pentru că ne sărută mâna şi ne fac să ne simţim frumoase, speciale. Pentru că fără ei, nu am mai avea pentru cine să ne mai aranjăm. Pentru că ei sunt cei care ne fac să iubim, să suferim, să minţim, să cunoaştem, să descoperim. Pentru că sunt bărbaţi, pentru că nu sunt femei, nici altceva. Pentru că sunt diferiţi. Pentru că mintea noastră se roteşte ca o plantetă greoaie, mereu şi mereu, în jurul lor!

Albastru

- Apariţia ochilor albaştri e simplă: un om stătea pe o plajă pustie şi privea marea...Zi după zi, lună după lună, an după an, până când ochii lui au căpătat aceiaşi culoare ca a mării.

-Sună a legendă...Unde ai citit asta?

-Nicăieri. Am inventat-o acum.

Nu am mai găsit niciun sentiment la fel cu cel pe care îl am atunci când merg la mare. Un sentiment de libertate şi poezie. E drumul acela scăldat în soare, în timpul căruia răsună melodiile de la Vama Veche. E marea albastră şi verde, care poartă vapoare de pene pe valurile ei; pescăruşii. E vântul obositor ce te-ndeamnă la somn şi visare. E atmosfera de splendoare-n firesc. E locul pe care îl iubesc cel mai mult, şi pe care l-aş privi zi după zi, lună după lună, an după an, până când ochii mei ar căpăta culoarea lui....

- Vreau pantalonii mei scurti!

- Eu vreau sa ascult Vama Veche!

- Eu vreau să mă plimb cu bicicleta pe o stradă pustie!

În completare....http://www.youtube.com/watch?v=mb9pKGh09S4&feature=related

Alcor

Ceasul mare al gării, acoperit până la jumătate de zăpadă îngheţată, arăta ora unsprezece...sau zece. Era noapte şi iarnă târzie, iar vântul bătea uscat şi rece în ferestre închise, scoţând sunete înfiorătoare.

Cu geanta pe genunchi, aştepta să vină trenul, în timp ce-şi sufla în palmele înroşite de frig . Era îmbrăcată într-un palton subţire, de culoare închisă, cu capul dezgolit şi urechile amorţite; privea în direcţia din care trebuia să vină trenul mult aşteptat. Pe peronul pustiu se auzeau doar paşii bărbatului ce aştepta trenul din direcţia opusă. Mergea cu pas nehotărât de la un capăt la altul, ţinând privirea în pământ. Târa după el un geamantan negru, cu fermoarul stricat.

Doi străini pe un peron, într-o noapte de iarnă. Sună a început de idilă, nu-i aşa? Într-adevăr, ar putea fi, dacă femeia nu ar avea patruzeci şi şapte de ani şi n-ar fi o văduvă ce-şi aşteaptă trenul spre casa unde îi va regăsi pe cei doi copii ai săi. Ar putea fi, dacă bărbatul nu ar avea douăzeci şi trei de ani nu ar fi un jurnalist la început de carieră în cautare de subiecte noi prin alte oraşe de provincie. Ar putea fi, dacă acţiunea nu s-ar petrece în această gară, ci într-un oraş cu alei străjuite de salcâmi sau tei înfloriţi în plină vară.

Cei doi aparţin unor decenii diferite, unor oraşe diferite şi unor existenţe diferite; doar gara rece şi întârzierea ambelor trenuri a făcut ca ei să se întâlnească şi să-şi vorbească.

Bărbatul, vădit plictisit de aşteptat, a trecut linile de cale ferată şi s-a oprit în dreptul femeii, aşezându-se pe bancă lângă ea. Aceasta şi-a tras mai aproape de ea colţurile paltonului şi l-a privit sfioasă câteva clipe.

- Aşteptaţi de mult timp? întreabă bărbatul fără să o privească.

- De o oră şi patruzeci de minute.

- Şi eu tot la fel, spune suflându-şi şi el în palmele îngheţate chiar şi prin mănuşi. E un frig de te termină!

- Sunteţi îmbrăcat prea subţire...De unde veniţi?

- Din Cluj-Napoca.

- Şi încotro mergeţi?

- La Brăila. Am nişte prieteni acolo, urma să ne vedem la ora şapte, dar am pierdut trenul. (se uită la ceasul gării, apoi la cel de la mâna sa) Se pare că nu mai apuc să dorm în noaptea asta, iar mâine nici nu se pune problema...

Femeia îl priveşte acum cu interes. Este un tânar cu trăsături comune, slab şi înalt. Nimic din înfăţişarea lui nu pare să poată trezi sentimente de dragoste într-o femeie. Nasul coroiat, ochii căprui cu gene lungi, sprâncene groase şi şatene precum părul, buze subţiri şi dinţi albi şi strâmbi. Se joacă cu fermoarul rupt al geamantanului, încercând în zadar să-l repare.

- Dumneavoastră? întreabă în timp ce îşi continuă concentrat treaba.

- Eu mă duc la Bucureşti să îmi văd soţul şi copiii. Mă aşteaptă de o săptămână.

- Frumos.

- Da, îmi e dor de ei...Mai ales de soţul meu, care mă aşteaptă bietul...Ştii, e mort de zece ani, şi de atunci îmi cresc singură copii. (ca şi cum ar fi fost întrebată cum se descurcă): E greu, dar ce să faci...aşa-i viaţa! Îţi dă totul, apoi îţi ia totul...

- Copiii sunt mari?

- Cam cât tine. O fetiţă şi un băiat. Ea e încă la facultate, el e programator...Nu ştiu exact cum vine treaba asta, el ştie ce face de fapt...Dar cică câştigă destul de bine.

- Asta e bine.

- Da, e bine...Dar dumneata cu ce te ocupi?

- Eu scriu la ziar.

- Despre ce scrii?

- Evenimente. Tot ce se întâmplă prin ţară eu trebuie să aflu şi să dau mai departe informaţia.

- Şi îţi place asta?

- Nu chiar...Adică la început eram încântat de idee, dar acum încep să mă simt obosit de toată alergătura asta, de toate sforile trase în lumea mondenităţilor, de toate falsurile. Mă-nţelegeţi?

- Cred că da...Dar dacă nu îţi place, de ce nu faci altceva? Eşti tânăr, acum e timpul să faci ce îţi place, nu ce trebuie...

- Da, dar la altceva nu mă pricep...

- Nu mai ai nicio pasiune în afară de scris?

- Ba da, am. Îmi place să studiez cerul, să redescopăr şi redenumesc stelele pe care le-au cercetat alţii înaintea mea. Uitaţi, veniţi...

O ajută să se ridice şi se îndreaptă amândoi la marginea peronului, de unde se vede cerul acoperit de o ceaţă groasă:

- Acolo este Casiopeea, spune el descriind cu degetul o formă de W.

- Dar eu nu văd nimic...

- Acum nu se vede, fiindcă e ceaţă, dar la primăvară o să o vedeţi. Acolo e Carul Mare sau Ursa Mare, iar acolo trebuie să fie steaua polară...

- Şi chiar ştii toate astea?

- Da. Le-am studiat când eram în liceu. Le-am pus şi nume la toate stelele pe care o să le vedeţi la primăvară. Le-am inventat eu alte nume care cred că li se potrivesc mai bine....

- La toate toate?

- Da. Cu excepţia uneia.

- Care? întreabă micşorând ochii ca şi cum aşa ar putea zări stelele prin ceaţă.

- E acolo, lângă Mizar pe care l-am poreclit Anelaida. Se numeşte Alcor şi e singura pe care am lăsat-o aşa cum este fiindcă îmi place numele ei.

- Dar de ce Anelaida?

- De la două surori gemene pe care le-am cunoscut într-o tabără- Ana şi Lidia. Iar acolo, uitaţi acolo, sunt cei doi gemeni, Castor şi Polux pe care i-am denumit simplu: Băieţii lui Zeus.

- Dar lui Alcor de ce nu îi găseşti o altă denumire?

- Fiindcă îmi place asta. Exrpimă tărie...Alcor...când de fapt este o steluţă aproape invizibilă, care stă acolo în umbra uneia mult mai mari.

- E frumos ce spui tu. Dar dacă ar fi să îi dai un nume, ce nume i-ai pune?

- Cum vă numiţi?

-Eu?! Margareta.

-Atunci aşa aş numi-o. Margareta.

Margareta îşi duce mâneca paltonului la buze şi îşi reprimă un zâmbet, în timp ce pe obrajii înroşiţi de frig îi alunecă o lacrimă:

- Eşti un băiat admirabil!

Din depărtare se aude sunetul gros al trenului acompaniat de fumul gri care se contopeşte cu ceaţa. Cei doi îşi iau bagajele rămase pe bancă şi se apropie de marginea peronului. Băiatul o ajută pe Margareta să urce pe treptele trenului care a oprit pufăind obosit. Din el ies câţiva călători rătăciţi care se împrăştie curând în tăcere.

- Să nu uitaţi de Alcor. Când va veni primăvara, să o căutaţi . E mică şi luminează slab, dar e cea mai frumoasă de pe cer! strigă el în timp ce trenul se pune în mişcare, privind-o pentru ultima dată pe femeia aceea brunetă şi sfioasă care, în ciuda vârstei înaintate, păstrează încă frumuseţea tinereţii şi aerul acela de candoare pe care doar fetele îl au. O femeie care nu iese în evidenţă printr-o frumuseţe marcantă, ci zâmbind discret pe sub gulerul înalt al paltonului şi privindu-te cu ochii ei negrii ce strălucesc slab. Asemeni lui Alcor....

Când plouă

Ploua în parcul nostru. Era lună de vară şi miros de flori, iar noi alergam ţinându-ne deasupra capetelor geaca ta neagră de fâş. Tu încă nu mă iubeai şi-mi plăcea zâmbetul tău plin de siguranţa pe care doar lipsa emoţiilor ţi-o poate da.

M-am oprit râzând, şi dând la o parte geaca, am spus:

-Hai să dansăm!

-Eşti nebună!

-Dacă atât de frumoasă e nebunia, atunci da, sunt!

Şi-am început să dansăm. În ploaie. Dansai surprinzător de bine, făcându-mă să mă simt ca un fulg în braţele tale. Tu fredonai o melodie oarecare, purtându-mă în ritmul ei.Un dans necunoscut, fără reguli, fără timp. Ne-ntindeam umbrele pe asfalt, peste iarbă şi flori şi râdeam de gestul nostru copilăresc. Era frumos, şi pustiu şi noapte-n parc, iar eu te iubeam ca pe nimeni altul.

E ziuă, şi ce întuneric. Eu nu mă mai duc azi acasă, potop e-napoi şi-nainte. Te uită cum ninge decembre...nu râde, citeşte-nainte!

Tu n-ai face toate astea, nu-i aşa? Tu, romanticul ce-a uitat să mai viseze. Tu, iubitul meu din secolul trecut...Atunci să ne continuăm drumul tăcuţi.

Inimă de câine

Cum am putut uita de "Inimă de câine", piesa mea preferată alături de "Oscar şi tanti Roz", şi totodată prima pe care am văzut-o la Teatrul Naţional în calitate de studentă? Era prima oară când mergeam, la sfaturile unui prieten, fără să citesc dinainte nuvela sau măcar vreo informaţie referitoare la piesă.

Am intrat în sală şi m-am aşezat pe trepte, cât mai aproape de scena al cărui decor l-am studiat timp de câteva minute, până a început piesa şi şi-a făcut apariţia un actor stând întins pe podea şi tânguindu-se. Era îmbrăcat în nişte zdrenţe care la-nceput mi-au părut a fi un cojoc de genul celor pe care le poartă oamenii de la ţară. După ce a început să scâncească, mi-am dat seama că haina respectivă imagina de fapt blana jerpelită a unui câine.

Da, aveam în faţă un câine pe care nu l-am putut disocia de om până pe la doua parte a piesei ( dacă aţi văzut-o, ştiţi despre ce vorbesc, dacă nu...trebuie să o vedeţi!)

Piesa acoperă cu replici şi scene amuzante tragedia unei fiinţe necuvântătoare căruia i se dă şansa să experimenteze toate lucrurile de care doar un om se poate bucura-şansă de care profită într-un mod dezavantajos pentru ceilalţi.

Încă de la tristul monolog de început al lui Şarik, până la cel de final al aceluiaşi câine ce-ntre timp a înţeles ce-nseamnă să fii om, piesa mi s-a părut fascinantă ! Aşteptam cu nerăbdare fiecare replică şi scenă, mă simţeam iar ca un copil curios ce priveşte de parc-ar vrea să cuprindă lumea-ntreagă în ochi !

Cu această piesă am intrat în lumea teatrului. Frumos început, nu? Odată cu ea, i-am revăzut pe actorii Victor Rebengiuc şi Şerban Ionescu pe care i-am îndrăgit întotdeauna, şi i-am descoperit pe Marius Manole şi Tania Popa despre care pot spune deja că se numără printre preferaţii mei.

Din cercul ăsta încântător de vicios pe care-l reprezintă pasiunea pentru teatru, sper să ies doar pentru a intra într-un altul la un nivel mai avansat. Acest din urmă cerc îl reprezintă participarea activă la actul de creaţie al artei teatrale: arta de a scrie scenarii.

Săptămânile viitoare se va juca din nou Inimă de câine, ocazia perfectă să vedeţi că buna mea impresia despre acest spectacol este justificată!

Teatrul NATIONAL Bucuresti

INIMA DE CAINE

dupa Mihail Bulgakov

regia: Yuriy Kordonskiy

Sfârşit de partidă

Plângem...plângem pentru nimic. Plângem ca să nu râdem şi ne cuprinde treptat o mare tristeţe.

Răzvan Vasilescu şi Mihai Constantin. Ţi-am captat atenţia? E bine. Alexandru Tocilescu. Ţi-ai retras mâna de pe mouse şi ai renunţat la gândul de a da close? E perfect.

"Sfârşit de partidă" este o piesă ce te ţine cu sufletul la gură, în aşteptarea a ceva ce nu ştii dacă o să mai vină. Presărată cu replici amuzante, combinate cu idei filozofice, într-un decor cu pereţii ce par să cadă la cea mai mică atingere , această piesă te aruncă într-o lume grotească în care singura scăpare o reprezintă moartea.

Acţiunea te ţine într-o permanentă agonie, în timp ce priveşti jocul ireproşabil al celor doi mari actori şi schimbul de cuvinte dintre ei. Timp de o oră şi 45 de minute, cât a durat piesa, mi-am repetat în gând toate replicile care m-au impresionat, la fiecare dialog multiplicându-se, însă n-am mai reţinut decât că Suntem pe pământ şi pentru asta nu există leac!

Complexele Dariei

Vreau să vi-o prezint pe Daria, această fată scundă şi slăbuţă, cu părul vâlvoi în nuanţe de roşcat natural şi cu tenul împovărat de pistrui. Poate că aţi mai văzut-o acum vreun an împărţind pliante trecătorilor în Piaţa Romană, sau în spatele casei de marcat de la McDonalds întrebându-vă sfioasă dacă doriţi să comandaţi ceva. Acum lucrează la o librărie din centrul capitalei. Aici mă simt mai aproape de copilărie...înconjurată de caiete dictando, rigle şi echere, creioane colorate şi carioci, spune ea.

Daria are 26 de ani şi două facultăţi neterminate încă din lipsa resurselor financiare-Psihologie şi Jurnalism. În timpul liber are grijă de copiii vecinei sale; Adrian şi Raluca, doi gemeni gălăgioşi şi răsfăţaţi. Ea i-a învăţat să coloreze, să spună "te rog", "multumesc" şi să doarmă după-amiaza. Îmi retraiesc copilăria alături de ei, spune ea zâmbind obosită.

Părinţii ei sunt în Brăila, nu ştiu că fata lor nu şi-a terminat niciuna din facultăţi. Îi vizitează cât de des poate, promiţându-le la fiecare despărţire că data viitoare va veni măritată. Glumeşte. Ea ştie că nu e aşa: Cred că cei din jurul meu mimează iubirea pentru a-mi face mie-n ciudă, spune râzând de câte ori vine vorba de iubire. N-am avut noroc, ce să-i faci? De-ar fi dragostea pentru toată lumea, n-ar mai fi aşa specială.

În ciuda fineţii trăsăturilor sale, ea se consideră o fată urâtă din simplul fapt că nu i s-a infirmat niciodată acest lucru. Nu-i convine forma nasului ei cârn, sau pistruii de sub ochi, şi nici părul vâlvoi care se-ncăpăţânează să stea ciufulit chiar şi după pieptănare.

Visul ei dintotdeauna a fost să ajungă balerină, însă părinţii n-au avut posibilitatea să o dea la cursuri, aşa că s-a mulţumit cu alte visuri aparent posibile: profesoară de franceză, dansatoare, pictoriţă şi chiar călugăriţă. A ajuns în schimb bibliotecară...

Ea este Daria, fata cu mii de complexe nemotivate şi sentimentul dureros că se afundă tot mai mult într-un prezent neconstructiv şi-ntr-un viitor anost. Ea este fata care şi-a ucis în ea orice urmă de speranţă că va putea iubi vreodată. Ea e fata de lângă tine, oricine ai fi tu!

Inexprimabil

Da Da Da, eu am înţeles. Sunt tunsă ca Herta Muller neintenţionat şi neintenţionat nu o citesc. Şi ascult aceiaşi melodie de o săptămână ( experimentez efectul muzicii asupra creierului uman). Am o dragoste subterană pe care o scot la iveală doar în serile de vară, acum însă nu e vară iar numele ei va rămâne încă neşoptit. Am şi-o dorinţă stupidă de a fi considerată nebună pentru a putea merge pe stradă în picioarele desculţe. Eu trebuia să fiu geniu, dar s-au opus părinţii!

De ce încercăm să ne exprimăm clar, când gândurile noastre în sine nu sunt clare? Pentru a fi înţeleşi de ceilalţi! Uităm însă că aceşti "ceilalţi" gândesc la fel de haotic. Cât despre cuvinte...sunt doar nişte măşti ale gândului. Ştii, măşti veneţiene! Frumoase, colorate, sclipitoare, dar în fond tot nişte măşti suprapuse pe adevăratul chip rămân. Ne credem plini de intenţii bune şi de aspiraţii măreţe, când de fapt suntem toţi o apă şi-un pământ. Avem pretenţii de sinceritate, cu toate astea minţim în draci, fiindcă minciuna-i frumoasă mai ales când e crezută.

Suntem falşi falşi falşi !

Vrem să iubim şi ne proclamăm iubirea ca fiind una aparte, înălţătoare, dar de fapt alergăm după o iluzie şi ne complacem în aşternuturi străine de ceea ce numim IUBIRE.

Suntem mici mici mici!

Vrem fericirea când nici măcar nu ştim s-o descriem. Alergăm după o iluzie, uitând de ce avem. Aspirăm la lucruri imposibile, uitând să fim simpli.

Suntem răi răi răi !

Rănim şi suferim, suferim şi rănim ! Suntem nişte blegi care nu ştiu să zâmbească atunci când totul e pierdut ! Ne agăţăm unii de alţii ca nişte naufragiaţi pe-un vapor scufundându-se. Batjocorim singurătatea....

Poate c-ar trebui totuşi să-mi schimb numele. Şi oja. Şi melodia preferată.

Nu mai plânge, baby...

He he...şi uite cum mi-am dat singură cu firma-n cap şi am mers la piesa asta. Partea rea e că mi-a şi plăcut, mie , cea care spuneam că nu vreau să o văd că câr că mâr şi uite că m-am dus! Abia acum am înţeles de ce-mi spunea Marius Manole că e o piesă cam ciudăţică...Este, dar în sensul bun. Un experiment care, din câte am văzut în seara asta, din partea publicului nu a reuşit. Era totuşi povestea dramatică prin care trecem cu toţii la un moment dat, iar câteva tipe cu neuronii blonzi râdeau când chiar nu era cazul, şi făceau tot felul de comentarii pe baza textelor din proiecţie. Păi îţi mai vine să joci cu asemenea oameni în faţa ta?

Florentina Ţilea a fost excepţională, atât de interesant a fost rolul şi interpretarea ei, încât am cam uitat că e şi Manole pe scenă, redescoperindu-l abia la sfârşit.

E incredibil cum am putut să mă regăsesc în amândoi, deşi o dragoste sfâşietoare ca a lor nu am trăit, dar dacă dragostea se poate înţelege, atunci eu le-am înţeles-o!

O dragoste cu un sfârşit demn de mine, ca să spun aşa cu riscul de a părea încrezută...Ideea este că şi eu l-aş fi spânzurat pe cel ce iubeşte mai mult, fiindcă o asemenea iubire nu poate muri de la sine!

Pictură în cuvinte

Niciodată nu m-am priceput la pus culori pe pânză, tocmai de aceea mi s-a părut întotdeauna fascinantă imaginea pictorului cu hainele pătate de culori, lucrând neobosit în atelierul său plin de praf şi naturi statice. E un fel de aspiraţie fantasmagorică de-a mea de a surprinde în culori mişcări şi expresii faciale, de a-mi umple camera cu tablouri în ale căror colţuri din stânga să scrie discret dar totuşi vizibil: Sofia Călinescu.

Nu am însă ambiţia autodistructivă a lui Michelangelo, şi nici talentul excepţional al lui Da Vinci, cu atât mai puţin genialitatea lui Dali, aşa că mă limitez la semne negre pe alb pentru a descrie ce cu pensula nu ştiu.

Îmi aleg un personaj care să nu fie frumos, deoarece frumuseţea egală îmi pare anostă, dar nici urât fiindcă privirii îi place să se relaxeze pe o imagine plăcută. Iau un bărbat de vreo treizeci de ani deoarece are trăsăturile deja formate.

Nu îl pun să stea nemişcat ore întregi, dimpotrivă, îl rog să vorbească, să povestească lucruri vesele sau triste, să râdă, să se încrunte, să privească în gol sau la un obiect anume...Îl las să fumeze în atelierul meu, să pună ce muzică îi place şi chiar să danseze dacă nu-i este ruşine de privirea mea. Îi dau o carte să citească, îl pun să inventeze poveşti şi-l provoc să descrie ce simte în clipa respectivă. El trebuie să mă asculte cuminte, şi să mă lase să-l "pictez" exact cum îl vad:

Are faţa uşor triunghiulară, cu pomeţi proeminenţi şi fruntea înaltă şi lată-nspre tâmplele acoperite de părul tăiat într-o tunsoare incertă-nici prea lung, dar nici prea scurt cum îl poartă majoritatea bărbaţilor. Sprâncenele-i sunt deschise la culoare, ca şi cum singurul lor scop ar fi de a accentua arcadele pronunţate peste care se mulează. Între ele, atunci când stă-ncruntat, se sapă două cute ce par a fi prelungirea nasului adâncit la bază şi vizibil proeminent doar din profil. Ochii-i sunt nici foarte mici dar nici prea mari , cu pleoape grele, negri si afundaţi in orbite, iar distanţa scurtă dintre ei îi dau un aspect de copil. Buzele subtiri, cu taietura dintre ele clar definită, sapă pe obraji două cute atunci când se deschid într-un zâmbet, dezvăluindu-i totodată dinţii albi şi frumos aliniaţi. Gâtul îi este scurt şi oarecum gros în comparaţie cu faţa, umerii nu foarte laţi, iar braţele lungi cu mâini mici şi degete scurte ce păstrează în ele amintirea copilului de odinioară.

Trăsăturile personajului meu nu sunt constante aşa cum ar fi normal, ci se schimbă odată cu trăirile sale interioare, ca o oglindă ce-i arată fără echivoc sufletul. Cu o singură mişcare a sprâncenelor aduse în sus la bază reflectă nesiguranţa, teama, creând imaginea unui suflet de copil neajutorat închis într-un trup de bărbat. O dată cu apropierea sprâncenelor una de alta, într-o încruntare nu tocmai convinsă, sugerează ideea de duritate pe care culoarea ochilor o accentuează. Cu un zâmbet i se luminează tot chipul, făcându-l să pară sincer şi inocent pe bărbatul ce în urmă cu câteva clipe privea încruntat şi nemilos.

Ochii-i sunt negri, iar când te privesc, nu o fac cu acea insistenţă şi profunzime caracteristică oamenilor cu ochi inchisi la culoare, ci par a privi în interior, afundaţi în gânduri la care nimic din afară nu are acces.

Personajul meu are vocea modulată în sunete înalte şi răguşite, sau joase şi liniştitoare, repetându-şi cuvintele fără a fi însă constant, cum nici trăsăturile sale nu sunt. El îşi odihneşte ţigara între degetul mijlociu şi cel arătător, fumul împrăştiindu-se ca dintr-o flacără de lumânare. Vorbeşte puţin şi-i place să-şi cântărească ideile înainte de a le rosti ştiind că, odată spuse, ele nu mai pot fi retrase. Priveşte obosit prin încăpere, sub ochi adunându-i-se cearcăne ce păstrează-n ele nopţi nedormite şi ore lungi şi obositoare de muncă necontenită.

Acesta este portretul unui personaj drag mie, pentru care însă nu am culori şi pensule, cu atât mai puţin pânză albă. Există oare culori pentru expresivitatea unui chip? Dar negru suficient de intunecat pentru o privire? Au ei, pictorii, materiale pentru a reda gânduri pe pânză? Dacă nu, şi dacă am reuşit să redau concret imaginea unui portret binecunoscut, înseamnă că-mi pot aşeza fără ezitare semnătura în stânga paginii.

Sofia Călinescu

Oscar şi tanti roz

Un spectacol căruia, chiar şi de aş vrea, nu i-aş putea găsi cusururi; asta poate se datorează şi faptului că de pe la jumătatea piesei privirea mi s-a înceţoşat din cauza lacrimilor.

Este vorba despre povestea unui copil ce suferă de cancer, pe care am făcut greşeala să o citesc dinainte şi ştiind astfel ce urmează, să plâng în avans. O poveste emoţionantă ce amestecă bucuria cu tristeţea, creând scene la care îţi vine să râzi şi să plângi în acelaşi timp. Cel puţin efectul acesta l-a avut piesa asupra mea.

Doi mari actori, doamna Oana Pellea şi Marius Manole, în complicitate cu regizoarea Chris Simion, se joacă cu conştiinţa spectatorilor, transmiţându-le un mesaj ce nu trebuie niciodată uitat, şi anume că Viaţa e pe zile!

Rămânând la ideea că nu s-au inventat suficiente cuvinte pentru a descrie stările complexe prin care poate trece un om, mă îndepărtez acum de emoţia creată de vizionarea piesei în sine, şi menţionez faptul că am trăit o experienţă de neuitat în seara asta. Poate părea un nimic pentru marea majoritate, însă îmi permit să scriu aici sigură fiind că puţinii oameni care vor citi, vor înţelege ce vreau să spun.

Este prima oara când o văd pe o scenă de teatru pe actriţa Oana Pellea, despre care ştiam că este talentată din serialele văzute la tv ...Ei bine, pentru a marca într-un fel întâlnirea aceasta atât de importantă pentru mine, am făcut un gest pe care nu l-am mai făcut pentru nicio altă actriţă până acum, şi anume i-am luat un buchet de flori. Singurul motiv pentru care am făcut asta a fost dorinţa de a-i surprinde privirea, şi aici mă refer la acea privire a Oanei Pellea omul, nu actriţa.

La sfârşitul piesei, plânsă toată, m-am ridicat de la locul meu nu prea confortabil de pe scări şi m-am apropiat de scenă în aşteptarea apariţiei actorilor. Îmi tremurau genunchii de parcă eram la Purgatoriu, nu alta! în timp ce încă-mi mai stăruiau în minte melodiile de la The Cranberries.

S-a apropiat Oana Pellea şi am urcat. În acel moment, mi-a dispărut orice urmă de emoţie de parcă nici n-ar fi fost; iar ea mi-a zâmbit uşor surprinsă şi mi-a cuprins mâna-ntra ei. Ei bine, gestul acela atât de prietenesc, familiar, m-a marcat într-un mod foarte plăcut...M-am simţit ca şi cum intrasem într-o lume în care nu există priviri răutăcioase, invidii, răutate, nimic...E fascinant!

Cum multe stări durează puţin, fiindcă d-asta se numesc stări, nu mai insist cu descrierea deoarece, cum spuneam şi mai sus, cuvintele-mi sunt prea puţine...

Oscar si tanti roz este una din piesele mele preferate! O piesă aparte ce descrie universul complex al unui puşti de 10-11 ani care se luptă cu o boală mult prea grea pentru puterile sale. Piesa aceasta ne arată o realitate valabilă pentru fiecare dintre noi, cu ajutorul ei putem învăţa să iubim şi să trăim fiecare zi de parcă am trăi 10 ani! Merită să o vedeţi!