zâmbetul din urmă

   Am atât de puține momente de fericire încât le-aș putea număra pe degetele de la o mână. Cu toate astea, sunt anumite întâlniri cu anumiți oameni care se manifestă ca niște revelații și îmi readuc zâmbetul pe buze. Fie că primesc un sfat bun, un compliment, o încurajare sau pur și simplu o povestioară menită să-mi deschidă ochii asupra lucrurilor pe care le țineam în umbră de teama consecințelor.

 În acele momente, parcă un fel de reflector este îndreptat înspre mine, goală și neputincioasă, lăsându-mă să mă văd exact așa cum sunt, nici mai mult nici mai puțin. Ceilalți rămân în umbră sau nu mai există și totul este doar conștiință de sine. Iar atunci zâmbesc în sinea mea, mulțumită de ceea ce simt.

Este foarte greu de explicat senzația, o portretizare ar fi aceea a revederii unei persoane pe care o așezasei pe un piedestal și o fereai de noroiul celorlalți de teamă să nu ți se altereze imaginea despre ea. Nu ei erau nebunii, ci doar fantezia ta de romancieră tânjind după povești de dragoste nemaiîntâlnite în persoane lipsite de fond. Îți dai seama apoi că statuia era din carton lucrat atât de prost încât te miri cum de nu se destrămase la prima ploaie.  

Îți asumi, dar o dai mai departe? Te mulțumești să crezi reflexia ta din ochii celorlalți, fără să te întrebi dacă într-adevăr tu ești acela. Iar unii ochi sunt atât de orbi în a vedea dincolo de evident...

Personaj de ocazie

  Stătea pe marginea patului, dezbrăcat, și-mi spunea că i-ar plăcea să scriu despre el. Un personaj care să-i poarte numele; să îi descriu trăsăturile și ticurile, să notez dialogurile și mai ales, dar mai ales! să afle toată lumea cât de mult îl iubesc.

-  Honey, dar tu în sine ești un personaj, nu ai nevoie să fii precizat într-un roman.

Încercam să mint frumos, de dragul orgoliului lui la care țineam mai mult decât la al meu. Așa spunea bunica, în termeni provinciali desigur, că pe un bărbat îl ții lângă tine hrănindu-i orgoliul. 

Nu era un personaj în sine fiindcă nu se evidenția cu nimic. În cel mai bun caz, ar fi fost un personaj secundar, cu câteva replici pe tot parcursul romanului, menționat când și când de ceilalți, iar cititorul ar fi fost nevoit să dea paginile înapoi pentru a-și reaminti cine era. Uneori, când mă enerva, mă gândeam cum l-aș descrie și primul lucru care îmi venea în minte era: "săruta atât de ciudat încât nu înțelegeam ce rol mai are limba pe care o țineam inertă, așteptând să fiu sufocată. Oare i-a spus vreodată cineva că sărută groaznic, sau și sărutul e la fel de subiectiv ca celelalte lucruri?" Alteori, când se purta frumos, mă gândeam la ochii lui de un albastru impecabil și atât de luminos încât mă miram că nu se văd și în întuneric.

 În unele momente mi se părea inteligent și îi admiram ambiția, chiar dacă aceasta se limita la lucruri mărunte și copilărești, dar pe care le făcea cu atâta pasiune. În alte momente însă, îmi povestea cu privire idolatrizantă despre vreun profesor care a spus cine știe ce minunăție, contrazicând vreo trei filozofi deodată, iar eu mă gândeam cu un mic sentiment de duioșie: "ce simpatic e, a împrumutat un creier pentru după-amiaza asta!" și lăsam discuția la nivelul de: știm amândoi că profesorul tău caută puțină atenție în cel mai bun caz, așa că acum putem discuta despre altceva. Iar atunci discutam despre rude ale căror nume mă puneau în dificultate mai rău decât personajele lui Dostoievski. 

  Alteori îmi spunea că vrea să scrie o carte despre viața lui, cu mici înfloritori de scriitor iscusit: vreo zece femei în plus, trei povești de iubire extraordinare, câteva faze împrumutate din filme, toate presărate desigur cu mult talent! Iar eu îl ascultam și simțeam cum efectiv în acel moment o editură dă faliment și câțiva editori încep să cerșească în Piața Victoriei.

- Baby, tu poți face orice! replicam, mulțumită că undeva, în ceruri, bunica zâmbește aprobator.

După ce a plecat din mica mansardă, am rămas singură cu foile mele, gândindu-mă la cum aș putea să-l descriu și în ce context. Personajul arăta mânios și urâțit, toate calitățile lui păleau în fața imaginii ușii trântite și atunci mi-am dat seama de ce nu scriu despre oameni reali. Sunt urâți, meschini, egoiști, iar pe hârtie par atât de goi încât nu ai cum să te îndrăgostești de ei....

D-asta nu-mi mai plac bărbații

M-am întâlnit zilele trecute cu buna mea prietenă, Nicoleta, o tipă mărunțică cu părul scurt, blond-argintiu și ochii negri. E o fată frumoasă, dar cu desăvârșire lipsită de noroc în dragoste.

S-a așezat turcește pe o bancă în parc și și-a aprins ultima țigară luată la bucată din chioșcul de la colț. E studentă în anul trei la științe politice, stă într-o garsonieră de prin Berceni și pe lângă facultate, merge la tot felul de joburi part-time pentru a-și plăti datoriile și mâncarea pechinezului bătrân și antisocial.

Trage din țigară și începe să vorbească cu vocea ei rârâită de adult necrescut:

- Tina, eu sunt sătulă de bărbați. Recordul meu amoros e de șase luni. Nu mă plâng, am cunoscut foarte mulți bărbați, atât de mulți încât dacă ar trebui să le fac o radiografie psihică, mi-ar ieși un singur exemplar. Am cunoscut artiști învinși de sistem, așteptând marele proiect care să le scoată mâna din buzunarul mamei, fotografi netalentați în căutare de inspirație, programatori nesiguri pe ei, familiști convinși care își caută jumătatea dar până atunci tot încearcă, pierde-vară prin cazinouri, game testeri care lâncezesc comod în copilăria lor întârziată, tipi de afaceri cu nasul atât de sus încât inspiră aerul de pe Intercontinental...toți, absolut toți au în comun faptul că urmăresc același lucru, Într-o formă sau alta. Singura diferență dintre ei e abordarea: unii joacă cartea sincerității "Ori mă accepți așa cum sunt (aka afemeiat, pierde-vară, nesimțit), ori pa!". Alții sunt actori ceva mai buni și te fac să crezi că sunt însuși Zeus acuși picat din cer, și dacă ești proastă, îi crezi. Mai sunt și ăia de bună credință, pe principiul: am încercat să fac lucrurile să meargă, dar adevărul e că nu vrem aceleași lucruri ( adică blowjoburi mai dese ). Sunt sătulă până aici- și ridică palma spre cer- de întâlniri, fiindcă toate decurg cam în aceeași manieră. Sunt sătulă de tipi care mă țin de mână pe stradă, în timp ce le curg ochii după jartierele vreunei trecătoare, de "ți-ar sta bine roșcată" sau "reacționezi așa fiindcă ești la pms". De fantezii cu lesbiene. De glume despre sâni mici, auzi și tu. Noi suntem ok și de gașcă dacă râdem la glume despre sânii mici, dar dacă-i spui vreunuia că o are mică, sare-n sus și nu te mai f**e o săptămână.

Se oprește, se enervează și mai tare și aruncă țigara pe jumătate nefumată, apoi își verifică telefonul:

- Vorbesc de o săptămână cu unu, m-a invitat la film, o porcărie, nici nu mai știu cum se numea, după mergem la un suc și nu doar că trebuie să-mi plătesc singură consumația, dar își mai și calculează pe telefon câți bani a cheltuit cu mine. Apoi, colac peste pupăză, mă întreabă dacă am chef să vin la el să vedem un film. Dar ce pana mea am văzut până acum? Știi bancul ăla: Mamă, tu ce ai vrut- fată sau băiat? La care mă-sa: eu am vrut doar să mă uit la film. E cea mai răsuflată invitație la sex.

- Nu e chiar așa, îi răspund oarecum timid, am văzut o groază de filme fără să se întâmple ceva după.

- Asta fiindcă nu ai vrut tu. Crede-mă, intenția era acolo. Și mai e o chestie: toți, dar absolut toți o să-ți spună că sunt diferiți. Iar replica asta e atât de răsuflată ca faptul că femeile nu vor tipi cu bani. O porcărie, normal că vrem stabilitate financiară, cine se combină cu unu care n-are nici după ce bea apă?

- Mai sunt și alte chestii în afară de asta...

- Da, p**a mare, ai dreptate!

Râdem amândouă, ea se întristează și rămâne pe gânduri. Se joacă cu unul din cele trei inele de pe deget, apoi oftează:

- Ultimul tip m-a dus la Roma. Era putred de bani, nu știu cum îi făcea, arăta și bine al dracu. Se purta frumos, parcă eram cine știe ce prințesă. Și adevărul e că nu-s de lepădat. Credeam că am dat peste Făt-Frumos, până m-a lăsat pentru alta. Acum e prin Londra. Știi, când eram mică chiar credeam în prostiile alea cu Făt-Frumos pe cal alb, acum știu că nu există așa ceva. La început ni se par bărbații perfecți, dar mai devreme sau mai târziu tot vine vremea când ne cuceresc și se simt îndreptățiți să tragă vânturi pe sub plapumă de rearanjează cutele cearșafului. Totul și la propriu și la figurat. O dată ce te-a avut, devii neinteresantă, oricât de frumoasă, inteligentă, cu bani și simțul umorului ai fi- întotdeauna au impresia că pot mai bine de atât și ajung la 35 de ani să se mulțumească cu neveste urâte și cicălitoare. Cu ce se mai laudă atunci? Cu o listă imensă de femei pe care le-au avut, dar se întreabă oare vreunul câte dintre ele l-au iubit cu adevărat? Fiindcă mi se pare halucinant să iubești un bărbat care nu te merită.

- Nu e ok să-i bagi pe toți în aceeași oală. Cunosc bărbați care au suferit foarte mult după despărțiri.

- Cum au suferit? Dedesubt sau deasupra următoarei?

- Crede-mă, e cel mai trist lucru să vezi un bărbat plângând!

- Nu știu, n-am văzut niciodată, dar mi-aș dat juma' de avere să se întâmple. M-aș simți răzbunată pentru toate nopțile în care am plâns așteptând să mă sune.

- Nu mai fi tristă, am încercat s-o consolez. Ai dat tu peste bărbați aiurea, asta nu înseamnă că toți sunt la fel.

- Nu sunt tristă, sunt revoltată. Tot ce vreau e un bărbat drăguț și cu bun simț, care să mă iubească mai presus de orice. Nu mi se pare de neconceput. Sau cel puțin nu mi se părea. Dar când schimbi tiparul și totuși dai mereu de aceleași rezultate, când te schimbi până nu te mai recunoști și ajungi să fii tot nefericită, înseamnă că nu la tine e problema. Și nu mă lua și tu cu: dacă ești mulțumit cu tine, nu mai ai nevoie de nimeni. Asta e o porcărie vehiculată de cărțile de dezvoltare personală...Suntem ființe sociale, avem nevoie de apreciere și iubire. Într-adevăr, n-am văzut vreo tipă plângând într-un Ferrari, dar dacă nu are cu cine cânta "I want to break free" în timp ce e la volan, tot degeaba.

- Hei, melodia aia o poate cânta oriunde, cu oricine.

- Da, dar nu e același lucru ca atunci când o cânți cu persoana iubită, și te uiți siropos în ochii ei, știi ce zic?

- Nu chiar. Eu o cânt de fiecare dată când dau cu aspiratorul și mă simt fericită.

- Poor little child! m-a luat în brațe compătimitor, apoi a propus să ne mai plimbăm fiindcă i-au amorțit picioarele.

Ne-am oprit la chioșc de unde și-a făcut plinul cu țigări, și am dat o tură de IOR. Era frig ca dracu și ne-nghesuiam una-ntr-alta nehotărâte dacă să mergem spre casă sau nu. Și pentru prima oară mi s-a părut că seamănă foarte mult cu Natalie Portman în filmul Closer.

- În fine, iartă-mă că te-am înnebunit cu problemele mele, spune-mi ce ai mai făcut tu.

- Nimic special.

- Ei, haide, nu te molipsi cu negativism de la mine. Eu doar îți povesteam că d-asta nu-mi mai plac bărbații. Apropo, ai niște ochi foarte frumoși!

Sweet november

Laura era o persoană specială. O priveam cum doarme cu capul pe braț și părul lipit de față, încercându-mă din nou senzația confuză că-mi aparține și totuși poate dispărea oricând. În fiecare noapte o pierdeam treptat în nesfâșitele ei coșmaruri care o făceau să se încrunte și să geamă în somn, iar dimineața se trezea ciufulită și transpirată, cu o mică grimasă-n colțul gurii, expresie a fricii. Întotdeauna refuza să-mi povestească ce a visat, spunând că în felul ăsta o să uite mai repede.

  Fiecare zi cu ea era ca noiembrie- imprevizibilă. Uneori o uram din tot sufletul și îmi imaginam cum o strâng de gât până încetează să mai respire, alteori o iubeam atât de mult încât mi-aș fi dat viața pentru ea, fără să clipesc.

 Avea un fel al ei de a fi: înjura ca un taximetrist când era nervoasă, arunca șosetele într-un colț al camerei pe care îl curăța doar când se certa cu mine, gătea genial dar incredibil de rar și stătea cu orele în oglindă să se machieze. În mansarda noastră mirosea întotdeauna a portocală, fiindcă ea atârna coji la ferestre, spunând că în felul ăsta se simte ca și cum ar fi Crăciun în fiecare zi.

Nu avea ureche muzicală, cu toate astea cânta de fiecare dată când spăla vasele, pretextând că asta face treaba să fie mai agreabilă. Și avea o fustă roșie, indecent de scurtă, pe care o purta doar când ne certam, știind că nu mai am nevoie de niciun alt argument pentru a-mi trece supărarea.

 De fiecare dată când nu-i convenea un lucru, se-ncrunta și tăcea cu înverșunare, așteptând să-mi dau seama ce a deranjat-o. Atunci, nici o tonă de ciocolată nu o înveselea și nici măcar Nick Cave dat la maxim nu o mai facea să se legene ca o fetiță în rochia ei prea scurtă. Alteori stătea într-un colț al canapelei, turcește, și bea vin fiert cu scorțișoară până începea să râdă, să plângă, și în cele din urmă adormea. Ce îmi plăcea cel mai mult la ea era că nu încerca să mă facă fericit, ci prin firea ei reușea întotdeauna asta și eram atât de veșnic îndrăgostit încât mă purtam prostește doar de dragul unei îmbrățișări.

O iubeam cu deznădejdea marinarului că nu va mai călca vreodată pe pământ. Și, întocmai ca unul, m-am pierdut în ochii-i albaștri și am rămas undeva, la orizont, mult timp după plecarea ei.

Anatemă

Întotdeauna m-am întrebat oare cum se simte un călugăr alungat din mănăstire? Dacă a fost alungat, înseamnă că și-a dorit dinadins asta? Nu sunt credincioasă, dar dacă ar există Dumnezeu, cred că ar trebui să fie femeie. Poate o să vă întrebați de ce, poate nu...eu tot am să răspund: deoarece femeile iubesc mai mult. Niciun argument nu mă va convinge că mă înșel. 

 Așadar, Dumnezeița imaginată de mine ar fi o femeie comună, care ar găti incredibil de bine, ar merge la cumpărături ținând într-o mână plasele, în cealaltă un copil veșnic gălăgios, ar face curățenie în zilele de sâmbătă și ar citi în timp ce fierbe legumele. Și-ar iubi soțul cu aceeași iubire naivă de la început, s-ar îmbufna atunci când ar fi jignită și ar ierta repede.

 Nu ar fi iubită. Cine iubește sincer divinitatea? Cu toate astea ar fi fericită tot timpul, i-ar ajuta pe cei care au nevoie, ar șterge lacrimile celor care plâng, ar săruta pe cei singuri. 

Două probleme ar exista: în numele și din cauza ei s-ar da mult mai multe războaie (mai ales când ar fi la pms), iar unele înjurături ar fi mai misogine decât sunt acum. În rest, ar fi genul de zeitate la care s-ar închina și ateii fiindcă, fie vorba între noi, cine nu îndrăgește o femeie îndrăgostită?

Final

Am mers pe o stradă pustie pe urmele tale. Piciorul săpa adânc în zăpadă, fumul rămânea în aer ca o dovadă că încă există vicii. În liniștea tremurătoare am încercat să ucid și ultima rămășiță de rațiune, plângând dens ca o ploaie de vară.

Nu ți-a plăcut finalul meu, acum va trebui să îl rescriu, dând un sens cuvintelor. De parcă ele ar ajuta cu ceva. 

Ți-am spus că nu-mi plac bărbații cu părul lung și ți-ai lăsat creastă. Ți-am spus că nu-mi plac hipsterii, și te-ai ras complet. Ți-am spus că nu-mi plac pușcăriașii și ai scuipat cu scârbă-n șanț, trăgând apoi din țigară.

Te-am urmat orbește prin pădurea albă, tremurând de frig.

Ți-am spus că nu îmi place jacheta ta, ai aruncat-o. Ți-am spus că nu-mi place cum mă privești, ai privit în altă parte. Ți-am spus că nu te iubesc, ai plecat.

De parcă n-ai ști că atunci când am învățat să vorbesc, am spus numai cuvinte urâte. Ce rost au, dragul meu, sentimentele, atunci când în jur e doar iarnă? Niciun vin nu e suficient de fiert încât să ne încălzească sufletele și așa amorțite de prea mult urât.

Am rămas în urmă, ca de obicei, strigându-ți numele până când și-a pierdut sensul. Alex nu mai pare atât de frumos rostit de buze înghețate.

Apoi m-am apucat să rescriu un final fericit, cu un cămin în care troznesc lemne și o pătură groasă care ne acoperă până la bărbii. Mirosul de scorțișoară, pe care știu că îl adori, plutește prin cabană, iar tu fredonezi o melodie de la Queen. Ba nu, nu fredonezi fiindcă nu ai voce, doar asculți, frecându-mi mâinile într-ale tale. Ce să mai pun în jur, un fotoliu învelit în catifea roșie, o pisică torcând liniștită? Sau să descriu în continuare fericirea pe care o simt când sunt lângă tine? Dacă îți plac minciunile, să știi că sunt fericită. Și afară ninge ca în poveștile de Frații Grimm.

Spune-mi, nu este finalul pe care ți-l doreai? Noi doi, undeva în munți, știuți de nimeni, doriți de nimeni, adoptându-ne reciproc precum doi bătrâni cu teamă de moarte-n priviri.

26 de ani fără ea

Te-am cunoscut prea puțin și am încercat să dau tăcerilor tale înțelesuri filozofice. Erai îndrăgostit, erai trist, erai dornic de moarte?

Întotdeauna egal, atât de egal încât nimic nu părea să îți tulbure aparenta liniște. Cărai după tine amintiri pe care eram invidioasă, o dragoste atât de completă încât cei 26 de ani fără ea păreau lipsiți de logică. Cu toate că o furasei de la părinți când încă era o copilă, ea ți-a fost ca o mamă, o soră, o iubită, și de cuvântul ei atârna voința ta.

Erai un copil. Un veșnic neajutorat care nu cere nimănui ajutor. Și tare mi-ar fi plăcut să te înțeleg mai mult și să găsesc mai des cuvinte calde pentru a-ți alina teama din priviri.

Aș vrea să-ți scriu o scrisoare, ca Isabel Allende, deși știu că nu o vei citi. Aș mai vrea și să dau timpul înapoi și să-ți spun cât de mult te iubesc fiindcă, vezi tu, dragostea nerostită la timp doare ca dracu.

Ești fericit acum? Eu te iubesc atât de mult, te rog ține cont de asta acolo unde ești!

Orașul Fantomă

Se povestește că prin anii '20 exista un orășel la poale de munte, unde oamenii trăiau după reguli nescrise dar îndelung respectate. Acolo totul era în armonie cu natura, chiar dacă viața de zi cu zi se ducea între câteva linii trasate cu cretă colorată de către locuitori. Nu existau garduri, copaci și nici animale, totul era format din desene pe asfalt și ecouri de voci care se propagau de-a lungul unui munte de carton, ca-ntr-un film de Lars von Trier. Singura lege acolo consta în faptul că nimic din ce exista nu era real. Sentimentele, dialogurile, totul era o minciună la care contribuia fiecare în spirit de loialitate pentru istoria ținutului respectiv.

Prieteniile se contruiau cu ușurință, fiecare nou venit era adoptat și inițiat în traiul acela, iar puțini părăseau orașul o dată ajunși acolo.

 Într-o zi de august, un cuplu a coborât în gara părăginită, în căutarea unei aventuri de neuitat pentru luna de miere. Auziseră multe despre locul respectiv, povești șoptite în jurul unei mese slab luminate sau în gări cu trenuri fără destinații precise, așa că au decis să vadă cu ochii lor vestitul orășel.

De cum au intrat în gară, cerul a prins o culoare sângerie de continuu asfințit, aerul s-a rarefiat, iar șinele de tren, tăiate și curbate în sus, păreau că s-au oprit la capătul lumii.

 Au pășit cu teamă pe peron, unde doi copii se jucau cu o minge improvizată și i-au întrebat cum se ajunge spre centru.

-  Nu există centru aici! au răspuns în cor, fără să-i privească.

Atunci femeia și-a luat geanta și am pornit într-o direcție aleatorie:

-  Nu uita, aici totul e o minciună! a strigat peste umăr către soțul ei.

Au mers fără țintă câteva ore, sau cel puțin așa li s-a părut privind ceasul care stătuse în loc, până când au ajuns la muntele de carton.

Acolo, câțiva oameni stăteau turcește pe câte un pătrățel colorat, și vorbeau despre cât de rar se zăresc păsări în orășelul lor.

- Ia te uită, aventurieri! a exclamat unul din ei, scoțându-și teatral pălăria. Ce vă aduce pe la noi, oameni buni?

-  Am auzit multe despre locul ăsta și am venit să îl vedem.

Cei patru localnici au schimbat priviri amuzate:

-  Nu e nimic de văzut aici, doar un oraș de munte ca toate celelalte.

-  Din ce am văzut până acum, e destul de atipic, a replicat femeia privind în jur. Unde ne-am putea caza?

Unul dintre localnici a scos din buzunarul vestei o cretă verde și le-a întins-o:

-  Unde vreți voi.

Amuzați, cei doi tineri au luat creta și au trasat un pătrat unde și-au așezat bagajele. Apoi au desenat o inimă încadrată de câteva flori pe care au scris: "pat" și s-au întins obosiți, privind cerul văduvit de stele.

-  Îmi place aici, a spus bărbatul, luându-și soția în brațe.

A doua zi era târgul săptămânal. Fiecare localnic se trezea dis de dimineață și pornea spre Piatra de Sticlă. Acolo se strângeau toți și făceau troc cu cretă, pături cârpite în pătrățele colorate, ciuperci și verdețuri culese din orașele vecine, lemne de foc și sticle mari cu băuturi verzi-albăstrui care luceau la întuneric. Cum spiritul de sărbătoare cuprindea tot orașul, tinerii turiști și-au luat bagajele și au mers să vadă despre ce e vorba, animați de entuziasmul general.

Câțiva copii strigau în gura mare că vând camioane de jucărie improvizate, alții se opreau să urmărească piesele de teatru care făceau deliciul publicului în fiecare zi de târg. Luminițe multicolore erau atârnate de copacii de hârtie, și panglici uriașe delimitau zona. O muzică în surdină, amplificată de ecou, se auzea ca și cum ar fi pornit direct din cer.

-  Ce frumos, a exclamat tânăra, totul pare un continuu festival!

Câțiva trecători le-au dat ghionturi să treacă mai departe, scuzându-se apoi cu ample gesticulații. Au mers în rând cu lumea și au ajuns în fața scenei pe care doi actori de ocazie, îmbrăcați în alb, își strigau dragostea în versuri stângace, agitând panglici spre public. Localnicii priveau spectacolul cu zâmbete împietrite pe buze și exclamau din când în când, fără uimire: "oh, ce frumos!"

 Femeia a luat mâna soțului și a sărutat-o cu căldură, șoptind un mic "te iubesc" auzit doar de ei.

Timp de o săptămână, cei doi au trăit la un loc cu orășenii, luând parte la puținele evenimente care mai agitau din când în când viața lor tihnită. Un asfel de eveniment a avut loc în a șasea zi, când au fost treziți de clopotele unei biserici nevăzute. Speriați, s-au ridicat din culcușul lor improvizat și au porniy în direcția zgomotelor, întrebând în stânga și-n dreapta ce se întâmplă. Astfel, au aflat că cineva murise. Contrar așteptărilor, toată lumea părea fericită. Râdeau și chiuiau în jurul decedatului ca și cum s-ar fi reîntors în perioada dacilor când moartea era motiv de bucurie.

- De ce sunteți fericiți? a întrebat tânăra, fără a fi auzită.

Abia spre seară, spiritele s-au potolit și fiecare s-a așezat în pătrățelul său. Era o noapte liniștită și un vag miros de liliac plutea în aer, venit poate din orașele vecine.

Cei doi tineri s-au înghesuit sub o pătură și, ținându-se în brațe, și-au șoptit:

-  Te iubesc

privindu-se lipsiți de emoție, ca și cum ar fi rostit-o dintr-un automatism. De acum erau veritabili locuitori al Orașului Fantomă!

Crimă în pădure

-  Calmează-te! a strigat Adina cu ecou din celălalt capăt al pădurii.

Loviturile de sapă se propagau cu zgomot în pământul tare, făcând să vibreze brațul femeii. Cu fruntea asudată ca-ntr-o zi de caniculă și părul prins în creștetul capului, se rezema cu toată greutatea-n unealtă. În jur era aproape beznă, doar o luminiță clipocea departe la ecranul unui telefon.

-  O să îl îngropăm AICI?! Nu există altă variantă? Să-l dăm la porci, să-l aruncăm în apă, să-l ascundem în beton?

-  Vino și ajută-mă, nu te mai văicări ca o călugăriță-n zi de post!

-  Dar de unde știi tu cum se văicăresc? a replicat Andreea și, dacă ar fi fost mai aproape, ar fi văzut cum Adina își dă ochii peste cap în semn de sictir.

 S-a apropiat de cadavru și l-a studiat în lumina albăstruie. Părea în stare bună, atât cât poate fi un cadavru.

-  Știi că dacă ne prinde cineva aici, am pus-o, nu?

-  Dacă ai un kg de marijuana la tine, yep, we're screwed!

 Au continuat să sape, pe rând, până ce au dat de o cutie metalică în care erau câteva bacnote vechi, de pe timpul regelui Carol 1.

- Na, drăcie, acum suntem și bogate! Oare cât ne luăm p-astea?

- Ia sapa, dă-mi să văd.

Au întors hârtiile de pe o parte pe alta dezamăgite, apoi le-au așezat în cutie. Groapa era suficient de mare cât să încapă un bărbat de înălțime și greutate medie, așa că au luat cadavrul și l-au azvârlit în pământ, apoi l-au acoperit.

 Câteva minute, la îndemnul Andreei, au ținut un moment de reculegere în care amândouă au lăcrimat fără să o recunoască, apoi au pornit spre mașină.

- Știi, mă simt vinovată, a rupt Andreea tăcerea. E prima crimă comisă, chiar dacă a fost un accident.

- Nu ai de ce, dumbass, eu eram la volan!

- Da, dar îl văzusem înainte ta și efectiv m-am blocat...Era așa de mic și afară întuneric...

-  N-avem ce face acum, asta e.

Au continuat în tăcere drumul ce tăia în două pădurea, privind concentrate luminile farurilor de teamă să nu mai zărească prea târziu un pui de căprioară.

Crepuscular

 Îți mai amintești ultimul sărut? Eram la gura de metrou, fiecare grăbit să plece pe drumul lui, într-un mod mai metaforic decât credeam. Pe atunci nu știam că o să te transformi și o să mi te scurgi printre degete ca un nămol.

 Acum îți scriu și te privesc cum te târăști pe coate, cerând dreptul la regret. Nu te urăsc, ura în sine e tot un sentiment iar de asta nu mai sunt demult capabilă. Mi-e doar comod disprețul pe care l-am învățat de la tine.

 Nu sunt iubirea vieții nimănui, așa cum nici păsările nu au dumnezei. Credeai că mă cunoști și zborurile mele vor fi repetitive, dar te-am înșelat cu zâmbetul pe buze.

Ai suspinat visător la doi ochi albaștri și o gură tristă, fără să observi grimasa răutății. Ești nefericit, dragul meu? Mă bucur pentru tine! Acum trage zăvorul propriei colivii și înghesuie-te în sine, căci ești singura pasăre cu Dumnezeu, când aripile singur ți le-ai frânt.

 Nu te mai cunosc. O altă tină te-a iubit cu suflet copilăresc, sperând că din nimic poate clădi un castel cu grădini multicolore unde să te ascunzi atunci când negura minții tale te hăituiește. Strop cu strop, vis cu vis, ai omorât-o, iar acum te rogi la o statuie ca un păgân convins că nu e singur pe lume. Dar vocea ta e doar ecou, încercând să mimezi strigătul lui Munch, în timp ce fantasmele îți râd în față.

 Ești o pietricică aruncată în lac, dragul meu. Câteva cercuri nesigure, apoi luciul deplin al apei care strălucește în cel mai frumos și real soare. Așadar, citește-l ca pe un testament tardiv al iubirii noastre calpe și întoarce-te în neguri, căci mie îmi place lumina!...

Visători cu plumb în ochi

 Ne-am sinucis nopțile una câte una, prea egoiste să le schimbăm la amanet pentru zile mai bune. Eu eram albă și îți cunoșteam fiecare semn al exclamării, tu erai neagră și mă iubeai orbește cum își iubește un cățel salvatorul. Ne purtam pe brațe într-o lume verticală și visam cu ochii deschiși la shoturi de tequila și apusuri pe acoperișuri solitare.
 Mergeam în sens contrar, dădeam coate trecătorilor, râdeam de propria nebunie, ca-ntr-un videoclip cu lesbiene frumoase, iar totul era perfect.

Eram perfectă, fiindcă te aveam pe tine. Ți-am scris în repetate rânduri din acea noapte, dar nu mi-ai răspuns, ca și cum din toată povestea au rămas doar trei puncte de suspensie printre care încă te caut. Zilele trecute te-am zărit la Romană, nu mai era brunetă și nici singură. Tristețea din priviri dispăruse, zâmbeai strâmb și erai ca celelalte o mie. Iar eu...eu încă te descriam ca pe iubirea vieții tuturor, lipind afișe pe garduri de țară, de teamă să nu te găsească cineva înaintea mea.

În nopțile singuratice, invoc cea mai frumoasă parte a poveștii, cea de la mijloc. Am stabilit împreună că începuturile și sfârșiturile sunt cele mai urâte; răsfoiam cărțile în sens invers, vedeam filme de la jumate, treceam peste preludiu, ne trezeam în toiul zilei și ne iubeam cu entuziasmul jumătății de măsură. Iar visurile, ei bine, visurile erau atât de irealizabile încât simpla lor amintire ne făcea să zâmbim.

 Am ajuns însă la sfârșit. Știai cât urăsc finalurile fericite și ai plecat în căutarea altor visători cu plumb în ochi, doar de dragul alternosferei, lăsându-mă să creez patetic alte nopți de insomnie.

An awesome wave

  Dacă ai fi un drog, te-aș inspira adânc în plămâni până când mi-ar exploda pieptul, cu tot cu fericirea în particulele ei cele mai fine. Și nici măcar atunci nu aș spune că sunt fericită fiindcă, vezi tu, unii oameni s-au născut cu negația-n priviri. Cu semnul întrebării veșnic neșters.

Sunt invizibilă, atât de invizibilă încât doare fiecare ghiont nevinovat primit pe stradă de la un trecător, și când te gândești că asta e puterea supranaturală pe care mi-am dorit-o până să te știu. Până să exagerez fiecare zâmbet, până să invoc fiecare lacrimă ca pe cea mai bună cură împotriva tristeții.

 Te știu de o viață, ce-i drept. Te scriu în fiecare melodie, te descriu în fiecare mișcare, te caut pe fiecare chip și te reneg de fiecare dată când te regăsesc. Te iert cu patima virginei pentru primul bărbat, te adopt ca pe un refugiat gonit de timp, te simt în fiecare gând și ești prezent în fiecare monolog.

 Te chem din nou, cu speranță și regret, cu dezamăgire de sine, iar tu îmi răspunzi îndepărtat, prea îndepărtat, ca-ntr-un coșmar în care știi că cineva e acolo, dar nu vezi nimic în beznă.

 Iubirea e ca o epavă pe care o tragi sper mal, știind că-i un gest inutil, dar însuși efortul te ajută să treci prin tinerețe cu zâmbet optimist. Totul e o iluzie, înțelegi acum? Nu există îngeri și nici demoni, suntem o invenție, honey! Așa ne place să ne mințim de veacuri, ne ajută să ne-nfruptăm unii dintr-alții fără regret...

 Îmi spui că sunt dramatică, îți spun că mă prefac. Și nici măcar eu nu mai știu care e adevărul, știu doar că te iubesc cu superficialitatea ființei lipsite de suflet care se agață de orice pentru un zâmbet mai puțin ipocrit.

Anonimul 12

 Având în vedere că este primul an în care am mers la Festivalul de Film Independent Anonimul din Sfântul Gheorghe, m-am gândit că ar fi frumos să împrăștii în zare câteva impresii. Mint, de fapt mi-a spus cineva: "Așteptăm să citim părerile" (chestie care, recunosc, mi-a crescut ego-ul cu un grad), așa că m-am pus pe treabă și iată ce am clocit:

În primul rând țin să spun că Delta Dunării, pe care o văd pentru prima oară în ultimii 20 de ani, este un mic colț de Rai unde timpul literalmente a stat în loc. Peisajele sunt de-a dreptul idilice, cuvintele nu mă ajută să le descriu la adevărata valoarea, dar în fotografiile prietenilor mei par desprinse dintr-o țară îndepărată, tot timpul verde.

 Ploaia și vântul ne-au cam stat în gât pe parcursul festivalului, diminuând treptat din voia bună cu care am ajuns, dar trecând peste asta, am cunoscut oameni frumoși cu cel puțin o pasiune în comun: filmul, delta sau atmosfera de festival. Iar muzica a fost o revelație continuă: "Ce mișto e melodia asta, caut-o pe Shazam!" M-am simțit ca un copil care dă iama în cofetărie și nu se decide care prăjitură e mai bună. exact așa.

Campingul e curat și arată ca un sătuc în sine, iar oamenii par că se ghidează după reguli nescrise dar îndelung respectate: în spatele clubului se adună să cânte la chitară, fiecare contribuind cu câte o idee,  vocea sau doar băutură și țigări. Pe băncuțele din fața ecranului se strâng pasionații de film, iar pe ponton cei care vor să stea la povești, acompaniați de dialogul filmelor. 

 Comparativ cu ideea pe care mi-o făcusem despre festival și vremea care o să fie, mi-a părut că sunt atât de puțini oameni și se plimbă dintr-un loc într-altul încât începusem să cred că ori  seamănă foarte mult între ei, ori îmi sunt deja familiari.

Trecând peste descrierile de decor, motivul principal pentru care am mers au fost desigur filmele. Cu toate astea, am apucat să văd doar un lungmetraj cap-coadă și câteva shortcut-uri, în restul timpului dârdâind pe un colț de bancă, cu trei straturi de haine pe mine. Ca să vă faceți o idee, a fost genul de vreme în care nu-ți mai pasă cum arăți, atât timp cât îți e cald.

Filmul pe care l-am văzut- "Chuck Norris vs Communism" a fost un documentar cu mai multe povești având-o ca personaj-cheie pe Irina Margareta Nistor, în care erau prezentate dificultatea și riscurile de a vedea un film străin în România anilor 70, dar și puterea pe care o poate avea acesta asupra mentalității oamenilor. Am râs, mi-a plăcut, l-am votat.

Scurtmetrajele au fost mai puțin decât m-aș fi așteptat, se putea mai bine. Mult mai bine. Ce vreau să spun e că nu sunt suficient de inteligentă încât să înțeleg un film cu un cal care-și face laba apoi merge la curve (femei, nici măcar iepe!) și vomită pe ele. Nici toate substraturile metafizico-abstracte prezentate în celelalte filme pe care le-am văzut. Good job, Irina Nistor, cu selecția! Sperăm ca la anul să avem și noi o animație care să restabilească reputația festivalului. Sau nu. "Nu există-n lumea asta".

Trofeul Anonimul l-a câștigat lungmetrajul românesc "Lumea e a mea", film despre care nu comentez fiindcă nu am ajuns să-l văd, dar am auzit numai lucruri bune. Deci, probabil că merită.

În final, Robin and the Backstabbers au fost dezamăgitori, dar ne-am bucurat că măcar a stat ploaia, iar focul de artificii, pe melodia Alegria- Cirque du Soleil (poate îmi spune și mie cineva care e legătura dintre Anonimul și...) ne-a mai "încălzit"puțin. Sau era de la vodkă, nu știu exact.

În mare, a fost o experiență frumoasă care m-a determinat să-mi regândesc prioritățile- nu ai cum să nu faci asta după ce vezi entuziasmul de pe chipurile participanților- și sper ca la anul Delta să se vadă într-o cu totul altă lumină.

01:00

  Ești atât de drăguț încât te urăsc. E cea mai verosimilă declarație de dragoste pe care sunt capabilă să o fac la o oră târzie, după ce ți-am revăzut pozele de atât de multe ori încât încep să-mi schimb părerea despre mine.

Situația stă în felul următor. Există câștigători și pierzători. Când pierzi de prea multe ori, ajungi să capitulezi încă dinainte de a începe partida. Așa mă simt eu mereu și pot spune că aproape mă complac. Da, ăsta e cuvântul cel mai potrivit, mi-am rezumat întreaga personalitate la un singur cuvânt, ceea ce mă face un geniu, nu-i așa? Nu, nu-i așa. De fapt, în curând am să-ncep să cânt: Da mamă, sunt beată, fiindcă altfel nu-l pot uita, după care îmi fac harakiri, ca să fie Delia fericită.

Drama mea stă în felul următor: Nu am nicio dramă, am doar speranțe pe care nu știu cum să le materializez altfel decât prin scris. Aș face-o mândră pe Sandra Brown dacă le-aș pune-ntr-un roman și toată lumea m-ar întreba de unde mi-a venit ideea. Iar eu aș răspunde: De la el, afurisitul.
 Dar de fapt ar fi de la mine, fiindcă el se schimbă ca personajele din piesele de teatru japoneze, nici nu știi când și-a terminat monologul că apare altul în locul lui. Iar spectatorii, cu suflet de hârtie, ar rămâne blocați preț de câteva secunde, apoi ar uita de celelalte personaje și ar lua-o de la capăt ca și cum piesa abia începe. Are sens ce spun?

Bineînțeles că nu. Ideea e că te vreau așa cum vrea un copil bicicletă de ziua lui: cu speranță, încăpățânare și egoism. Bătutul din picior e adițional.

Apocalypse please

 Asfințitul sângeriu se întindea pe cer cât vedeai cu ochii și nimic din frumusețea lui trecută nu prevestea pacea. În buncăr, vreo treizeci de oameni se înghesuiau abia respirând în propriul damf de transpirație. Câțiva copii, cu ochii mari și panicați, plângeau strângând la piept genunchii mamelor.

- Parcă s-a liniștit, a rupt tăcerea un bătrân, privind întrebător spre ceilalți. În bezna aceea plină de tenebre, vocea lui suna ca o ultimă rugăciune.

- Oare mai e cineva, sau suntem ultimii?

Tăcere. Un scâncet metalic sfâșie văzduhul și buncărul se zdruncină din temelii. O femeie începu să țipe isteric și încetă abia când palma bărbatului ei îi răsună pe obraz:

- Taci, femeie!

Ropot de bombe aruncate din cer foarte aproape. Însuși pământul părea să se încline înainte puterii exploziilor. Totul dură incredibil de mult, ca și cum nimic altceva nu mai exista în afară de moarte.

Abia la miezul nopții se reinstală liniștea și oamenii începură să se întrebe dacă nu ar fi bine să iasă la aer, să vadă ce se întâmplă. Un bărbat mai solid își făcu curaj:

- Dacă nu mă întorc, rămâneți aici! și urcă.

Ieșind afară, primul lucru pe care l-a văzut a fost o dâră imensă de fum și pucioasă, ridicându-se parcă din măruntaiele pământului. Și-a dus mâna la ochi și i-a frecat cu violență, apoi a inspirat adânc aerul înecăcios. Priveliștea era dezolantă, peste tot numai rămășițe de oameni, clădiri și arme, printre pâcle de foc arzând neîncetat.

În depărtare se auzea clopotul unei biserici, iar omul se îndreptă într-acolo sperând să găsească pe cineva care l-ar putea ajuta. Cu cât înainte mai mult, cu atât sunetul părea să se îndepărteze, și astfel a mers câțiva kilometri, ghidându-se doar după clopot. Când a ajuns acolo, a descoperit scheletul bisericii înălțându-se spre cer, cu clopotul bătând în vânt.

Omul a căzut în genunchi plângând amarnic.

- Ce cauți aici? s-a auzit o voce în spatele lui.

Când s-a întors, se afla în fața unei creaturi imense, metalice, cu două lumini albastre în loc de ochi și o gură căscată imitând foarte bine maxilarul uman. Omul s-a dat înapoi disperat.

- Nu te teme, moartea e preferabilă față de ce o să urmeze! i-a prins umărul cu brațul său de fier din care ieșeau cabluri luminoase și l-a ridicat doi metri în sus, până la nivelul feței:

- Ce alegi? TU sau CEILALȚI?

Bărbatul îngăimă ceva de neînțeles.

- Oricum nu contează! spuse robotul și îi suflă în față un jet de aer fierbinte, lăsându-l apoi să cadă inert la pământ.

Din spatele bisericii au apărut treptat alți roboți, atât de mulți încât părea că planeta le aparținuse de la începutul timpului și cu toții au pornit în pas molcom spre buncăr.

https://www.youtube.com/watch?v=YFrl01aPPkA

între două propoziții

S-a aplecat să stingă țigara în scrumieră și l-am privit lung, ca și cum aș fi vrut să păstrez pentru totdeauna în amintire acel moment. Exact momentul în care, cu capul plecat și pleoapele întredeschise, strivea țigara în scrum.

O clipă de calm aparent, de tăcere inutilă între două propoziții.

Îl iubeam ca pe un copil renegat de toți. Cu milă și groază- că nu voi fi de ajuns. Cu sentimentul clar că nu lângă el mi-e locul. Dar cine spune unde ar trebui să fii?
Între cele două propoziții spuse pe ton de ură îl iubeam cel mai mult; știam că se gândește la ce a greșit și regretă, dar inerția pentru el era ceva inevitabil. Din inerție ura pe toată lumea, și pe el mai mult ca pe oricine...Se lupta cu arme invizibile, vâna monștrii rațiunii lui defecte, unul câte unul, fiind mereu pierzător.

Între cele două propoziții, ploaia cădea drept, mărunt și cu lene dintr-un cer aproape senin. Ne bătea vântul prin plete ca la adolescenții visători din filmele cu hipioți. Și doar eu eram fericită lângă el, ca un nebun care, pe timp de furtună, împinge o barcă în larg cu speranța că în curând va ieși soarele.

Era singurul meu salvator. Doar un om mai distrus te poate ridica la suprafață sau te poate afunda și mai mult în mocirlă. Dar ce mai conta? Numele meu oricum era tină.

Sinaia 30 iunie

Un fel de confesiune (2)

Scriu pentru că îmi place. Nu sunt suficient de profundă încât să găsesc un răspuns filozofic pentru asta... Nu scriu pentru fete amorezate care caută pe internet explicații despre comportamentul bărbaților, îmi pare rău.  Nu am răspuns la nici o întrebare, am doar încercări.
 Îmi place să adun cuvinte. Și să asociez melodii cu persoane, conversații cu locuri, senzații cu culori. Sunt o ciudată, în sensul categoric al cuvântului. De ce?
Fiindcă mă uit la filme romantice după despărțiri, doar pentru a mă convinge că există totuși iubire. Cred în zodii, deși știu că e o prostie inventată de oameni, ca multe altele. Am capricii mărunte și trecătoare, mă obosesc oamenii care vorbesc mult și urăsc să iau decizii- sunt sub limitele normale ale nehotărârii. O simplă întrebare mă poate pune în dificultate: Vanilie sau ciocolată?
M-am hotărât la ce facultate să dau în ultima oră de înscrieri, și asta cu multe mustrări de conștiință.

Nu știu să spun Nu categoric, tocmai d-asta îl iubesc pe Jim Carrey, și-mi plac oamenii cărora le plac jocurile. Țin minte conversațiile până la ultimul detaliu- context, cadru etc, dar uit persoanele cu care le-am purtat...Dacă m-aș fi făcut actriță, probabil aș fi confundat personajele...

Cu cât cunosc mai mult oamenii, cu atât îmi iubesc mai mult câinele. Și pe Einstein, fără de care nu aș fi putut să fac pe deșteapta spunând asta. Admir oamenii inteligenți, care știu să pună în cuvinte ce noi ne străduim să arătăm prin semne, cu eforturi și bâlbâieli...
Și mă îndrăgostesc al naibii de greu, pentru a-mi trece incredibil de ușor. Știu că și tu pățești la fel, e produsul "evoluției" societății către individualism (cineva și-a făcut tema!).
Îmi plac finalurile deschise.

Bunicul

"Murim repetat în fiecare zi, și n-are cine să ne țină lumânarea", spunea tot timpul bunicul meu. Îmi plăcea de bunicul. Când se îmbăta vorbea în versuri. Era un poet ratat, cum se spune, deși el nu credea în ratare. Uneori, când stăteam împreună la masă, îmi recita din marii poeți, explicându-mi fiecare vers pe înțelesul meu de copil. Mă fascina Arghezi, datorită lui.

 Avea ochii de culoarea ierbii uscate și sprâncene atât de stufoase încât putea ascunde o întreagă armată sub ele. O armată de gânduri. Sprâncenele lui îmi dădeau siguranță, într-un mod inexplicabil. Poate fiindcă nicio trăznaie de-a mea nu le putea face să se încrunte...

 În fiecare seară îmi citea o poveste și mă străduiam să nu adorm ca să nu pierd finalul, deși știam că-i întotdeauna același. Avea o voce caldă care ar fi putut domoli întreg Iadul.

Purta mereu pălărie- semn de distincție, spunea el amuzat și mă ținea cu mândrie de mână, ca și cum aș fi fost cea mai de preț comoară din lume. Iarna mă înfofolea într-o pătură de lână și mă plimba cu sania până îi înghețau mâinile și nasul, iar vara îmi aducea cireșe din pomul vecinului, luate pe datorie. Iar eu primeam toate astea cu egoism de copil răsfățat, neștiind că într-o zi va pleca și nici măcar atunci nu-i va ține cineva lumânarea...iar mie

mi-ar fi plăcut să rămâi mai mult, bunicule!

50 shades of...whatever!

S-a discutat mult despre filmul ăsta, iar în general părerile erau împărțite, înclinând spre concluzia că este un film prost. Ei bine, nu se putea să îl văd și să nu-mi dau și eu cu părerea (lipsea marte din post?), așa că...Ah, cu ce să încep?

În primul rând, cu tipa care se duce să ia interviu unui miliardar îmbrăcată ca pentru un test de chimie, fără să aibă habar despre ce o să fie vorba. "Sunteți gay?" îl întreabă fata, și mai să cred că personajul e inspirat din jurnalistele românce.
 Treacă, meargă, tipul e fascinat de privirea ei de vițelușă și amână o ședință importantă pentru a-i asculta elucubrațiile pseudo-sentimentale, iar a doua zi îi face o vizită la magazin (Dă-mi, Doamne, un miliardar care să vină după mine la Media Galaxy și să îmi cumpere trei frigidere deodată, iar eu să mă prefac că nu e nimic ciudat în asta!)
Dintr-una-ntr-alta, ce să o mai lungesc, tipul o respinge pe motiv că nu e ceea ce are ea nevoie, iar după o oră îi trimite un cadou extrem de scump (nu e un drăgălaș? mai că-ți vine să-i ierți faza cu contractul). Ah, contractul! Aici este esența filmului, tipul face un contract prin care îi cere iubitei aka jucărie sexuală să nu bea, să nu fumeze, să nu se drogheze, în schimb o va lega de mobilă (cu sfori și cârlige costisitoare, like a sir!) și o va bate ca pe covoare. Așa s-o proceda la ei, cine știe...La noi la țară femeia are măcar dreptul să bea o țuiculiță înainte să-și ia bătaie, dar vorba aia:"câte bordeie, atâtea obiceie!"

O scenă care merită să intre în istoria cinematografiei și să fie preluată de filmele pornografice este cea în care se întâlnesc în sala de ședințe pentru a negocia contractul. Tipa nu e proastă, dimpotrivă, elimină metodele prea dureroase și le păstrează pe cele rezonabile (câte nu faci din iubire...) și după un lung schimb de priviri insinuante, bat palma.

Toate bune și frumoase, povestea parcă nu ar fi chiar așa dubioasă- în ciuda contractului- dacă miliardarul Christian (măcar numele e bine ales) nu ar fi un ciudat care nu suportă să fie atins de teamă să nu ia virusul normalității.

Finalul se vrea un fel de Pe aripile vântului, părerea mea era că mai bine rămânea o singură parte. Se putea spune că a fost un film prost și atât, dar unii oameni chiar nu știu când să se oprească...

mi-am pierdut

Mi-am pierdut inima pe undeva, pe drumul între 15 și 23 de ani, și nu am mai reușit să o recuperez, așa că m-am decis să plec în căutarea unei alte inimi. Mi-am făcut frumos bocceluța- câteva lucruri, teneșii preferați și cartea lui Emile Zola pe care o iubesc și o urăsc în același timp- și am pornit la drum. Am văzut Viena, Roma cu glorioasa ei istorie, Parisul, unde mi-am făcut nenumărate selfie-uri cu Turnul Eiffel, apoi morocănoasa Londra. Am bătut din poartă-n poartă și am întrebat în toate limbile și semnele pământului dacă are cineva să-mi vândă o inimă, dar toți s-au ferecat înăuntru îngroziți, de parcă aș fi vrut să le fur ceva.
  Toți oamenii aceia aveau câte o inimă, iar unii nici măcar nu o foloseau, și cu toate astea țineau la ea ca la ochii din cap. "Nu vreau să sufăr", spuneau, fără să știe cât de norocoși sunt că mai pot simți chiar și suferința.

Serile sunt ale mele

Va trebui să te omor, încet încet, cu melancolie de casnică nefericită. Nu-mi pasă că plângi și te doare, că lumina e prea puternică și praful de un centimetru în casă, că pielea mea miroase a romanță târzie...s-a stabilit că tu trebuie să mori, puțin câte puțin, din mine!

 Am uitat cum arată o seară fără să mă gândesc la tine, al naibii tu Charon, cât mai vrei să târăști după tine o amintire? Nu vezi că-i moartă demult iubirea noastră?

Serile sunt ale mele, lor mă dedic cu fidelitatea unei călugărițe. Doar la ceas de seară totul își pierde conturul și devine uniform...întuneric, amintiri, gânduri, și abia atunci sunt fericită fără tine.

Gustul imposibilului

Publicul te așteaptă! M-a privit cu ochii lui negri ca un hău, ochi mereu zâmbitori și a urcat cele trei trepte spre scenă. Dintre lumini, crea imagini de neînțeles, fiindcă "Uneori simplitatea e cea mai profundă, dar întotdeauna ce e complicat atrage", cum chiar el spunea. Iar eu îl priveam și mă gândeam: "îmi ești drag, copile!" și asta fără prea mare efort.

L-am cunoscut într-o vară. Ploua ca dracu iar eu îmi uitasem umbrela și plângeam ca proasta, mă despărțisem de un bou. Eram udă din cap până-n picioare, machiajul mi se scurgea rapid pe obraji formând probabil o picătură de toată jena în bărbie. Iar taxiurile mă ocoleau fără milă.
Am intrat în prima cafenea, convinsă că am bani la mine și mi-am comandat un ceai care avea gust de cianură. Nu mă-ntreba cum știu, am încercat toate variantele posibile până să ajung la tine.
Atunci un tip brunețel mi-a întins un bilet pe care scria: "Fii motivul pentru care cineva zâmbește astăzi". Evident, am început să plâng mai tare, așa că a trebuit să-mi dea și un pachet de șervețele.
- Merită? m-a întrebat.
- Categoric nu, am răspuns.
Atunci am început amândoi să râdem ca niște vechi prieteni regăsiți după nu știu câte secole.
Îl priveam curioasă. Avea ceva care mă atrăgea și mă îndepărta în același timp. Avea gustul imposibilului. O delicatesă pentru oamenii în căutare de nefericire.

Acum stau aici, în locul din umbră pe care l-am căutat de atâtea ori, și aplaud până nu-mi mai simt palmele. Și mă simt mândră de toate viitoarele realizări. Ca un copil care a învățat toată noaptea și știe că negreșit va lua zece!

My personal Hell

Mi-ai jurat că într-o zi ai să te lepezi de mine...

- Nu sunt demonul tău personal, și nici nu port vină că ți-ai vândut sufletul pe un preț de nimic. Ți-am spus doar: "Vizitează-mi Iadul!" iar tu m-ai urmat. Te-am fascinat. Dragul meu, fiecare dragoste lasă umbre înainte de înserare, iar cele mai frumoase aripi sunt cele negre, acum înțelegi?

Plângi în pumni și sângerezi, cerând iertare că ai pierdut sensul inocenței. Plângi după îngeri nedecăzuți. Ai greșit drumul, acesta e fără întoarcere!

- E cald aici, ca-ntr-un iglu de foc, și te iubesc cu atâta deznădejde încât doare! zbieri patetic, trezindu-mi demonii.

 Iar eu râd, culegându-ți visurile de pe asfalt. Ce satisfacție, iubitule, Dumnezeul tău e mort și fiecare geamăt mă coboară mai mult și mai mult...

Un fel de confesiune

 Credeam că n-am să mai cresc niciodată.

 Pe vremea aia îmi doream să ajung profesoară de franceză, deși n-aveam nicio înclinație pentru limbile străine. Predam copiilor imaginari lecții într-o bâlbâială ce se voia de bon ton, iar ei mă ascultau cu bărbiile în palme, ca niște buni școlari.
 Apoi am descoperit pictura și mă murdăream pe mâini și pe față cu atâta entuziasm, încât l-aș fi făcut invidios chiar și pe Pollock. Mai târziu, plictisită de culori, am început să scriu. Povestioare telenovelistice cu eroi pe front și eroine care îi așteptau caste, cum vezi numai în filme. În viziunea mea eram un fel de Erich Maria Remarque, dar mai bună. Eram cea mai bună scriitoare și cea mai bună cititoare. Singura, de altfel.
 Și-apoi am început să cresc. Și-am început să iubesc. Na drăcie! Am adoptat atâtea pasiuni câți băieți am îndrăgit. De la chitară, cățărat, baschet, la șah, muzică electronică, poezie și lista continuă. Am rămas cu puțin din fiecare și ei n-au rămas cu nimic din mine.

Apoi am ajuns la vârsta la care mi se pare că sunt matură și înțeleaptă, deși habar n-am ce implică asta...Dar îmi place să mă amăgesc și o fac destul de bine!

Într-un final, am ajuns aici. Eterna studentă între două joburi și două relații, așteptând momentul perfect să demarez afacerea secolului. Între timp, scriu un roman, deși...cine ar citi povestea unui om care îl caută pe Dumnezeu prin mijloace mai puțin...obișnuite?

Verde

 

  Imaginați-vă o cameră cu totul verde. Pereții, podeaua, ferestrele verzi, iar într-un colț un felinar. Da da, un felinar întocmai ca cele de pe străzile pariziene.

 În centrul camerei, două scaune puse față în față. Un el- stând cu coatele pe genunchi și bărbia în palmă. O ea- picior peste picior, cu privirea în gol.

 La mijloc, o minge în patru culori.

- Care e rostul tău? se aude vocea feminină.

- Rostul meu?! el își ridică privirea în semn de mirare, ca un om trezit prea devreme.

- Da, rostul tău aici.

Se lasă tăcerea și gândurile lor par că se rotesc prin încăpere, ca niște mingii într-o piscină. Vocile interioare capătă forme ciudate: un triunghi, o lalea, un fum de țigară.

- Rostul meu e să adun verdele și să-l transform în albastru.

Ea râde ironic:

- Ești poet, dar asta nu te ajută.

- Nu sunt poet, sunt actor.

Și se ridică, făcând o plecăciune spre nicăieri, apoi iese pe ușa verde.

Femeia rămâne în aceeași poziție, nedumerită. Își scoate un carnețel și începe să scrie: "Suspectul se comportă suspect". Apoi desenează un chip de bărbat cu ochii strâmbi și barbă deasă.

O pisică- nu ați văzut-o fiindcă nu exista până acum decât în imaginația lui Thorndike- se alintă de piciorul scaunului și toarce.

- Îmi place să cred că nu sunt un rinocer, vorbește femeia. Vedeți voi, ne comportăm ca o turmă, fără a avea totuși un rost. Poate doar acela de a găsi ciobanul care să ne spună: săriți! iar noi să sărim. Ei bine, eu vreau să fiu cioban!

Și iese din cameră, stingând felinarul.

Povestea Reginei Sofia despre frumusețe

Într-o dimineață, regina Sofia și-a adunat cei șapte fii în fața tronului și le-a grăit:

- Dragii mei fii, v-am crescut și v-am educat să fiți oameni de onoare, plini de respect și înțelegere față de semeni- de la rege până la țăran-și recunoscători pentru tot ce v-a fost dat. Acum a venit momentul să-mi mulțumiți!

Spunând aceasta, regina s-a apropiat de fiecare în parte, învăluindu-i într-o privire caldă. Sala tronului era luminată prin ferestrele lungi, iar soarele lăsa artistic pete de culoare pe podea. 

Cei șapte tineri, frumos înveșmântați, drepți ca în fața plutonului de execuție, așteptau continuarea.

- Așadar, mă aștept de la voi să mă răsplătiți, găsind cea mai frumoasă fată din regat, o tânără cu adevărat demnă de a fi regină. Acela dintre voi care o va găsi, va primi întreg regatul și va domni până la adânci bătrâneți.

Tinerii s-au privit nedumeriți câteva clipe. Cel întâi născut a făcut un pas în față și a grăit astfel:

- Dragă mamă, de unde o să știm că cea aleasă e cea mai frumoasă din regat?

- La această întrebare, inima vă va răspunde!

A doua zi, fiii au plecat în căutarea fetelor de măritat. Au călătorit prin tot regatul, deghizați sau îmbrăcați normal, călare sau pe jos, prin sate și bodegi, la petreceri de țărani și de boieri. Spre seară a venit fiecare cu câte o fată, care mai de care mai plăcută privirii.

 Regina le-a studiat amănunțit pe fiecare și, după ce a recunoscut că toate sunt frumoase, le-a supus la un mic test de o săptămână. Nu exista nicio cerință, în afară de aceea de a se comporta normal, ca și cum s-ar fi aflat acasă, în mediul lor.

După o săptămână, și-a chemat fiii în sala tronului pentru a le da sentința:

- Iubiții mei fii, în această săptămână le-am studiat îndeaproape pe logodnicele voastre și iată care-mi sunt concluziile:

Prima fată, frumoasă desigur, este totuși mult prea superficială și ușor de impresionat. Toată săptămâna a privit și cântărit frumusețile din palatul nostru cu ochi materialiști, fără să acorde nici cel mai mic interes față de fiul meu cel mare.

A doua fată, la fel de frumoasă, a lenevit încontinuu în paturile noastre și a dat ordine servitorilor ca și cum deja i-ar fi aparținut.

A treia fată, minunată într-adevăr, mi-a părut cea mai potrivită până ce mi-au ajuns la urechi zvonuri despre comportarea ei nerușinată față de tinerii din palat.

A patra fată, considerându-se mai puțin frumoasă, a început să le bârfească pe celelalte, dând dovadă de invidie, încercând să le denigreze prin vorbe deloc potrivite unei regine.

A cincea fată, frumoasă ce-i drept, s-a purtat urât cu fiul meu, socotindu-l un netrebnic incapabil să conducă un regat.

A șasea fată, cea mai frumoasă dinte toate, a plecat înainte de a se împlini o săptămână, spunând că nu vrea să-și ia o responsabilitate atât de mare ca aceea de regină.

A șaptea fată în schimb, cea mai puțin frumoasă, a reușit să mă impresioneze prin candoarea și totodată puterea ei, dând dovadă de înțelegere și altruism, trăsături atât de esențiale pentru o femeie!

Așadar, am decis, dragul meu- a grăit regina privindu-și mezinul, ca după moartea mea, regatul să îți aparțină, fiind încredințată acum că alegerea ta este cea mai bună. 

Vedeți, iubiții mei fii, ați alergat în căutarea unei femei superbe, ignorând calitățile sufletești fără de care o frumusețea pălește ca o floare ruptă timpuriu din grădină!

Spunând aceastea, regina s-a așezat obosită pe tron, făcând semn tinerilor să părăsească sala. În încăpere încă plutea parfumul dulce al celor șapte fete.

Muntele Tartar

Mi-a spus la un moment dat un bătrân, arătându-mi spre creasta muntelui:

 - Pe partea cealaltă, printre copaci și ierburi, într-un loc ferit de priviri e o scară care te duce pe vârf. Nu mulți știu de ea, fraierii escaladează muntele și își dau duhul până să ajungă sus.

 - Nu cred, am replicat. Ce fel de scară e asta, și cine a pus-o acolo?

 - E cioplită în stânca muntelui. Se spune că a fost făcută la comanda unui împărat care voia să se refugieze acolo în vreme de război. Au murit mulți la cioplirea ei, din cauza frigului. Muntele ăsta nu cunoaște primăvară.

 - Și împăratul? Ce s-a întâmplat cu el?

 - A trăit acolo vreme de 30 de ani, ca un exilat. Și-a scris biografia dar foile au fost furate sau pierdute, nu se mai știe nimic de conținutul lor...

 L-am privit suspicioasă. Ochiul lui de sticlă mă fixa ca o mustrare.

 - De ce îmi spui toate astea? am întrebat privind aburii cafelei.

 - Te văd dornică de țeluri. Ăsta e un țel măreț, să ajungi pe muntele Tartar, dar nu ca nătăfleții de alpiniști avizi după recorduri.

 - Nu vreau să urc pe munte, cine ți-a spus că aș vrea un țel ca ăsta?

 - Imposibil să nu-l vrei, a zâmbit mai șiret decât mi-ar fi plăcut. De pe vârful lui vezi o priveliște la care nici nu ai îndrăznit să visezi vreodată. Se spune că puțini din cei care au ajuns au reușit să o vadă, dar asta fiindcă nu au știut cum să privească.

 - Tu ai văzut-o?

 - Da.

Priveam scara cu un fel de pietate. Până spre cer, rece și cenușie, părea că mă așteaptă. Am urcat prima treaptă, apoi a doua, și tot așa, ținându-mă de ierburile din jur. Era obositor, dar mă gândeam că nu la fel ca dacă l-aș fi escaladat.

 După două zile am ajuns în vârf. Am privit în jur...Ceață. Atât de densă încât păream în vid. Ningea aprig, împungându-mi fața cu fulgi ca acele.

 Am coborât dezamăgită.

 - Nu am văzut nimic! Doar ceață...i-am spus bătrânului când l-am reîntâlnit.

 - Nu ai știut să privești dincolo de aparențe...păcat, mi-a răspuns cu un fel de tristețe în glas.