o treaptă mai jos

am bătut la ușa cămăruței tale din pod, dar nu mi-ai răspuns. mi-am proptit urechea de lemnul tare și am așteptat. am așteptat să treacă rutina aceea confortabilă în care amândoi ne-am afundat până la bărbie, dar din interior nu s-a auzit niciun zgomot, așa mi-am propus să te aștept. o oră. două. cinci. până te saturi de sărutările celorlalte și ți se face dor de mine. și mi-am așezat capul pe treapta de sus: în somn nu trăiesc, în somn sunt fericită.

 credeam că sunt singură, dar pașii cuiva s-au auzit dinspre etajul 1, era un bărbat elegant. poate chiar salvatorul meu. l-am privit cu ochii înlăcrimați, ridicându-mă într-un cot să-i fac loc. mi-a zâmbit ca unui câine și a urcat mai departe: "nici ăsta nu e salvatorul meu", mi-am spus. nu mă mai atrage nimeni, nici tu și nici altul, sunt piatră. pietrele nu sunt atrase de pietre, poate doar de apă.

 secundele treceau atât de greu încât într-un final le-am pierdut șirul și am fost nevoită să-mi amintesc. momente. senzații. sentimente. gustul salivei tale după ultima țigară. omul de zăpadă pe care l-am ridicat cu trei ani în urmă. primele tale lacrimi și prima despărțire. nevoia de a zbura. libertate. o gară de nord înzăpezită și ceainicul țiuind nervos. așa o fi și în ultima clipă a vieții?

 te rugasem să mă strângi în brațe seara. tu miroseai a altă femeie, eu voiam o altfel de viață. dar era atât de frig în podul tău blestemat. atât de cald în brațele tale. doar acolo puteam să visez. și nicăieri nu mă simțeam mai departe de tine ca-n brațele tale. ca un străin pe care îl pot părăsi dimineața.

 apoi imaginea urmei de pernă pe obrazul tău dimineața. te-am întrebat unde se duc amintirile atunci când sunt uitate. ele trebuie să rămână undeva, în afara noastră. nu se poate să fi trăit atât de frumos... și să rămânem cu atât de puțin. 

 m-am încolăcit în colțul treptei și am așteptat să te întorci. nu știam că te mutasei demult din inima mea.

Sfatul

A dat cu pumnul în mană, zbierând:

- În casa asta nu se înjură!

Copiii au încremenit, inclusiv cei mici care nu erau vizați. Pentru prima oară își vedeau tatăl furios și păreau să nu-l mai recunoască. Madeline s-a ridicat de la locul ei și a început să strângă farfuriile murdare, mai mult ca să-și facă de lucru la bucătărie.

 George a așteptat neclintit continuarea, urmărind cu interes vena ce pulsa pe fruntea tatălui în timp ce acesta îi răspundea la privirea cu ochii injectați. Nu era prima oară când înjura în casa părintească, însă era într-adevăr prima oară când o făcea în ziua de Crăciun, în prezența musafirilor. bătrânul pastor ținea foarte mult la imaginea pe care o avea în comunitate, iar un tânăr needucat era exact ce nu voia să vadă străinii în persoana fiului său.

 În tot timpul cât v-am povestit acestea, în sufragerie a dominat liniștea. Musafirii mâncau stânjeniți, uitându-se unii la alții și întrebându-se din priviri dacă ar fi mai bine să plece.

După desert, membrii familiei și-au luat rămas bun de la oaspeții care s-au retras ușurați la casele lor. au rămas toți șapte în sufragerie; tatăl s-a așezat în fotoliul lui de unde putea cuprinde cu privirea întreaga încăpere, cu tot cu viețuitoarele din ea: George și viitoarea lui soție, Madeline, cei doi gemeni roșcovani și mama lor. Fiecare își făcea de lucru, ca-ntr-o seară obișnuită, în timp ce luminițele multicolore din brad le luminau jucăuș fețele. Cu toate astea, aerul era încărcat de prea multe reproșuri nerostite. 

 Adevăratul motiv pentru care se enervase pastorul nu erau cele trei cuvinte urâte spuse de fiul lui, într-o discuție contradictorie, ci faptul că la masă se afla viitoarea lui noră pe care nu o dorea în sânul familiei. Credea că a fost suficient de clar când, vorbind cu George la telefon, i-a repetat de două ori să vină singur.

 Kristine era o fată subțirică și scundă, cu trăsături cam colțuroase, mascate abundent cu fond de ten. Îi plăcea să poarte fuste foarte scurte și tocuri extrem de înalte, iar părul și-l ținea prins într-un coc dezordonat în creștetul capului, părând mereu trezintă din somn într-o dimineață caniculară.

 Deși era o fată timidă, când vorbeadădea impresia că se răstește și ridica ușor colțul buzei de sus ca și cum ar fi fost în permanență dezgustată de ceva.

 Așadar, de cum o văzuse prima oară, în urmă cu aproape un an, pastorul o bănuise de un trecut păcătos și își blama fiul pentru alegerea nefericită. Ce nu știa el era că fata fusese crescută de o mamă depresivă și încă de la o vârstă fragedă începuse să muncească pentru a plăti chiria și mâncarea. Traiul greu o înăsprise, cinismul luase loc inocenței. 

 Astfel, George era cumva salvarea ei. Provenind dintr-o familie înstărită, acesta îi putea asigura tot ce-i lipsise în trecut. Pe lângă asta, se simțea sincer atașată de el, așa cum se simte un maidanez de omul care l-a salvat de pe stradă.

 Din fotoliul său, pastorul o privea pe deasupra ziarului, încercând să găsească motive pentru a o accepta, însă fericirea fiului său nu-i era de ajuns. Ce faci atunci când ai un plan atât de frumos entru copilul tău, iar acesta se răzvrătește și face numai cum vrea el? Spera să îl vadă preot într-o bună zi, să calce pe urmele sale, sau măcar profesor, ca mama lui. El, în schimb, era pasionat de șofat și drumuri lungi, așa că voia să devină șofer de tir. Acest lucru era inacceptabil pentru capul familiei ca, de altfel,orice alegere pe care o făcea fiul lui cel mare.

 În tot timpul cât pastorul o studia, Kristine se uita pe un album de poze cu logodnicul ei de când era mic și râdea zgomotos. George îi povestea contextul fiecărei poze și părea entuziasmat de interesul ei.
- Aș vrea să vorbim! i-a întrerupt pastorul, ridicându-se din fotoliu și făcându-i semn lui George să îl urmeze în birou.
 Încăperea era mică, iar rafturile pline cu cărți o făceau și mai neîncăpătoare. Tatăl s-a așezat la biroul de lemn negru, în fața fiului:
- Am discutat ceva și observ că încă nu ai încredere în judecata mea, a început el dojana. Fata asta nu e bună pentru tine, de ce nu vrei să înțelegi?
- De un știi ce e bine pentru mine și ce nu?
- Fiindcă te cunosc! Ești fiul meu, te știu de când erai cât palma! O să-ți dai seama că ai făcut o greșeală, dar o să fie prea târziu!
- O iubesc pe Kris, nu mai are rost să discutăm asta! Mă așteptam ca un om al Domnului să fie mai tolerant! Cum rămâne cum Maria Magdalena și iertarea?
 Pastorul a deschis gura spre a spune ceva, dar s-a oprit înmărmurit. Așadar presupunrea lui era adevărată.
- Eu nu sunt Iisus, a răspuns cu jumătate de glas.
Apoi, cu mișcări ca-n reluare, și-a dat ochelarii jos și a început să își frece ochii. Era prea mult pentru o zi. Fără să mai spună ceva, a arătat către sertarul dulapului. George s-a ridicat și a scos de acolo un dosar: testamentul tatălui său.
- Ia-l în camera ta și citește-l. Mâine să fie la loc.
Acestea fiind spuse, tatăl a ieșit din birou și și-a rleuat locul în fotoliu, cu aerul că nu s-ar fi întâmplat nimic neobișnuit.
A doua zi, dis de dimineață, dosarul era la locul lui, iar George și Kristine așteptau trenul în gara înghețată. Nu dezmoștenirea îi mâhna sufletul, ci depărtarea de tatăl său în condiții atât de triste și totodată absurde.

Șapte luni mai târziu, pastorul și-a dat ultima suflare în patul său, înconjurt de familie. Erau toți acolo, în afară de George care se afla la volanul unui camion, în drum spre Londra. La radio cânta o melodie country, iar el fixa drumul cu ochii împăienjeniți de lacrimi. Un gând amar nu-i dădea pace: cum ar fi arătat viața dacă asculta sfatul tatălui?