Prietenii (ne)adevărate

   Când eram mică, aveam o viziune romantică asupra prieteniei. Mi se părea că rostul meu în societate nu este îndeplinit, dacă nu am cel puțin câțiva oameni în jur pe care să îi pot numi prieteni. Vedeam la părinții mei- o generație atât de diferită- vechi prieteni cu care își petreceau sărbătorile, zilele onomastice sau duminicile în care pur și simplu beau și își aminteau de excursiile și petrecerile din trecut. Prietenii erau acolo nu doar la bine, ci și la greu. Îi ajutau pe ai mei la culesul viei, grădinărit sau construit câte ceva la casa de la țară, iar ei le întorceau ajutorul la fel de entuziaști. Totul părea firesc și, deși se mai certau uneori, întotdeauna găseau o cale de a se împăca.

  Crescând cu imaginea idilică a prieteniei, am încercat să găsesc, la rândul meu, astfel de oameni. Având totuși o fire mult mai introvertită, m-am rezumat la câte o persoană pe care am simțit-o mai aproape de felul de meu de a fi. Și de fiecare dată am crezut că am găsit prietena ideală, dar niciuna dintre aceste prietenii nu a rezistat la testul timpului. 

   Cele câteva fete cu care ies de trei-patru ori pe an la un suc, făcând eforturi să mi le reamintesc- cum erau înainte, ce lucruri aveam în comun și ce ne-a îndepărtat- sunt mai mult vechi cunoștințe. Prietenia noastră a avut un crescendo în anii de liceu, când credeam că suntem la fel, iar discuțiile noastre se rezumau la:

*cum ți se pare noul coleg?*

*ai văzut că tipul de la clasa X s-a uitat la mine? Oare mă place?*

și făceam schimb de informații inutile, cum ar fi:

*n-am învățat nimic pentru testul de azi!*

 Uneori mai vorbeam despre trupe rock și soliști pletoși care ne făceau să oftăm mult după ce am ascultat a mia oară o melodie, crezând că eram speciale, diferite și norocoase că ne-am găsit..

Facultatea a risipit naiva noastră prietenie; ne-am schimbat, lăsând în urmă colidoarele liceului cu atât de multe amintiri. Revederile sunt ciudate, stânjenitoare și uneori nesincere. Oare așa arată prietenia adevărată?

  Totuși nu este doar prietenia dintre femei, ci oamenii, în general, s-au schimbat. Avem sute de *prieteni* virtuali în listele de Facebook, cunoaștem despre ei detalii care nici măcar nu ne interesează, dăm și primim like-uri din amabilitate dar, când ne vedem pe stradă, întoarcem privirea. Tehnologia ne-a îndepărtat, suntem îndemnați să acceptăm, ba chiar să îmbrățișăm  singurătatea, individualismul, să fim egoiști și răzbunători. Într-o lume în care putem vorbi mult mai simplu, la orice oră din zi sau din noapte, suntem mult mai departe unii de ceilalți decât erau străbunicii noștri care comunicau prin scrisori. Pe atunci era într-adevăr mare dorința de a fi aproape de celălalt, ignorând timpul și spațiul, iar relațiile dintre oameni păreau mult mai sincere, mai trainice și mai firești.

un adio tomnatic

   Atunci s-a produs ruptura. A fost lină, fără lacrimi și dramă inutilă, fără regrete și promisiuni înșelătoare. Ne-am desprins treptat, pe nesimțite, și am rămas ca doi străini care nu mai au ce își spune. 

   A fost epuizant să îți veghez somnul, mereu cu lacrimi în ochi după o altă nereușită sau umilință dureroasă. Nu ai avut auz pentru strigătul meu mut, nu am avut răbdare pentru tăcerile tale. Ne-am încăpățânat să fim fericiți când fericirea era deja o noțiune fără sens, iar viitorul din ce în ce mai trist.

  Nu ai înțeles nimic din ceea ce sunt și îmi doresc, la ce îmi palpită sufletul și ce mă doare, deși ți-am oferit totul. M-am dezvăluit cum nu am mai făcut-o față de nimeni, și am primit în schimb tăcere și răceală.

Nu-mi pare rău. Am încercat, am eșuat, ca fiecare om. Aceasta este o scrisoare de adio. Adio celei care am fost și rămas bun tuturor lucrurilor frumoase ce ar fi putut să se întâmple, dacă sufletul meu nu s-ar fi lovit de atâtea ori de rigiditatea zidului pe care ți l-ai construit în jurul tău. Am să-mi îngrop sensibilitatea ca pe un complice trădător și am să dau uitării, ca de fiecare dată, nenumăratele eșecuri. Iar obrazul tău nu va cunoaște întristarea, căci suferința aceasta nu este menită pentru amandoi!

M-am întors la tine

Mi-era dor de albastrul tău învolburat, să-mi culc pletele pe valurile tale sărate, în plin soare de vară. Mi-au lipsit atâtea luni serile răcoroase cu sunet sacadat, odihnitor și, în depărtare, muzică și râsete tinere. Oricum ți s-ar numi plajele, îmi ești dragă de când abia învățam să îți spun în cuvinte cât de dor mi-a fost de tine. O iubire de copilă romantică, la poalele tale mi-am depus atâtea visuri...Câte secrete păstrezi oare? Sau poate, nepăsătoare ca după o îndelungată văduvie, nu te mai mișcă sentimentele. Doar vântul...doar el te mai face să dansezi.

  Ca atunci când eram mică, întind brațele să te cuprind și mi-aș petrece toată viața la malul tău, fără nicio clipă de nefericire. Iar tu, fidelă, m-ai strânge lângă tine înconjurându-mă.

  Iernile sunt din ce în ce mai lungi. Credeam că este doar o bucurie de copil să te văd în fiecare an, dar am crescut și tot la tine îmi îndrept gândul la fiecare început de vară. Și câți oare te mai caută, câți au tânjit după răcoarea ta în zilele toride...

  E prea puțin timp și din nou trebuie să-ți urez rămas bun, sperând să revin iar și iar, sperând să mă aștepți ca-n fiecare an!

23.06.2019

Oostende și ceai de trandafiri

   Era seară de aprilie și ne plimbam braț la braț pe faleză, îngânați de valurile mării și hohotele pescărușilor. Eram obosiți, dar fascinați de locurile vizitate. Îi spusesem de dimineață, între două stații de tren:
-  Dacă aș putea să îmi aleg unde să-mi fac o casă, oriunde, în moemntul ăsta aș alege Belgia. Într-unul dintre satele de aici, să am o curte cu balansoar pentru copii și o grădină de flori.
   Marea se agita printre talazuri și noi priveam în zarea întunecată.Oostende mi-a părut un orășel curat și primitor, având port la Marea Nordului și terase cochete înșirate pe faleză. O construcție fascinantă este Catedrala Sfinții Petru și Paul, pe care am văzut-o doar la lumina lunii, furând o ultimă oră înainte de plecare. Am făcut multe poze, în timp ce soțul meu se uita medidativ în zare, probabil cu gândul la cum ar arăta o zi petrecută pe malul mării, cu lansete și undițe, în așteptarea capturii mistice.

  Când valurile și-au mai potolit avântul și pescărușii s-au retras la somn, am intrat într-o cafenea drăguță cu nume de pictor flamand. Eram singurii clienți, aproape de ora închiderii. Ne-am așezat oarecum stânjeniți la masa cea mai apropiată de ieșire, iar chelnerul ne-a luat comanda.
-  Merci!i-am spus la final, mulțumită că știu câteva cuvinte în limba lui.
-  Parlez-vous Francais? m-a întrebat surprins.
Din păcate, nu știu franceză chiar la nivel conversațional, așa că i-am explicat în engleză pe scurt și cu gesturi ample că avem cuvinte în comun.

În încăpere mirosea a mirodenii și se auzea o muzică italiană de vacanță, iubire, dolce far niente...Și m-a cuprins o toropeală plăcută, unul din acele momente în care îmi place unde mă aflu, închid ochii și inspir adânc, realizând că sunt fericită. Ceaiul pe care l-am comandat era de trandafiri și mirosea ca o grădină de primăvară din care nu aș fi vrut să mai plec vreodată.
  Totuși nu am stat mai mult de un sfert de oră; ceasul de pe perete bătea mustrător și ne-a fost milă de bărbatul amabil din spatele tejghelei, așa că am plecat lăsându-i un bacșiș consistent. Pe drum, ne imaginam cum ajunge acasă și-i spune nevestei:
-  Femeie, fă-ți bagajele, plecăm în Tenerife! și aruncă banii pe masă.
Soția exclamă "oh, mon Dieu!"în timp ce îndeasă hainele copiilor în valize...

 Mi-a părut atât de rău că a trebuit să plecăm din locul ăla minunat, dar am rămas cu amintirea ceaiului de trandafiri și sentimentul plăcută că, preț de un sfert de oră, am fost cu adevărat fericită.

Blankenberge la malul mării

    Blankenberge este un oraș la malul Mării Nordului pe care l-am vizitat în dorința de a vedea Sea Life, o expoziție de pești fascinanți. Am găsit acolo creaturi impresionant de ciudate, în încăperi decorate cu copaci, verdeață marină, lumini difuze și pe fundal o muzică alertă puțin înfricoșătoare (mai ales când am trecut prin tunelul în ai cărui pereți de sticlă înotau rechini și pisici de mare, chiar pe deasupra capetelor noastre). Tot aici i-am găsit pe Nemo și Dory!

Apoi ne-am plimbat pe malul mării, înfruntând stoic vântul, târșâind bocancii în nisipul incredibil de fin. E atât de ciudat, atâta risipă de frumos! O plajă mare, superbă și apa curată, dar mult prea rece pentru a face baie în ea (indiferent de data din calendar). Mi-a părut rău că n-am mai putut sta, dar timpul era prea puțin și lucruri de văzut prea multe, așa că am pornit spre următoarea destinație.

Gent și gofre belgiene

  Următoarea destinație a fost Gent, un orășel la o stație de tren depărtare de Brugge. Dacă cel din urmă are un aer festiv, cu case viu colorate, acesta este mai sobru și-și arată vechimea prin clădirile lui nerenovate. Am vizitat Gravensteen (Castelul Conților), unde intrarea este 10 euro și turul a durat cam o oră. Nu a mai rămas nimic în afară de construcție în sine și o expoziție cu obiecte de tortură; sunt doar încăperi goale dar, cu ghidul audio, mi-am putut face o idee despre cum era în urmă cu aproximativ 10 secole. Mai târziu am aflat că turnurile rotunde au fost construite ulterior, pentru un aspect mai romantic. Erau destul de mulți turiști, toți plimbându-se cu chipurile zâmbitoare de-a lungul castelului.

Am urcat apoi în Turnul Belfort, de unde se vede o priveliște minunată: Biserica Saint Nicholas, Catedrala Sf Bavo  (o construcție superbă care găzduiește picturi semnate de artiști celebri, cum ar fi Peter Paul Rubens) și o parte din oraș (pozele nu sunt prea drepte...mi-e frică de înălțime!) Spre deosebire de Brugge, circulă mai puține mașini, oamenii preferând bicicletele. Există parcări special amenajate, dar sunt și localnici care le lasă sprijinite de câte un gard sau copac, fără teama că le-ar putea fi furate.

   După ce am vizitat câteva atracții turistice, am lenevit preț de 40 minute în barca ce aluneca alene pe canalul navigabil, admirând construcțiile vechi, luminoase ale orașului. Este comparabil cu Bruggeul, amândouă fiind orașe medievale, cu case din cărămidă și canale pe care circulă necontenit bărci cu motor, doar că acesta este mai întins și mai puțin populat de turiști.

  Dulle Griet este un pub în centrul orașului unde anumite tipuri de bere sunt servite în pahare imense pentru care trebuie să lași, drept garanție, un pantof. Poate că au avut experiențe neplăcute în trecut, sau vor doar să fie originali, efectul este același: stai pe jumătate desculț în timp ce bei una dintre cele mai bune beri! Când au intrat doi bărbați în costume elegante, mi-i imaginam amuzată cum o să stea picior peste picior, cu șosetele flaușate la vedere.

   Și am ajuns și la partea mea preferată: dulciurile! În Gent am mâncat cele mai bune gofre. Simple, lângă un cappucino, la o terasă din piața centrală, în timp ce analizam cu entuziasm trecătorii. Trebuie spus că belgienii se îmbracă cu gust; mulți bărbați la costum, iar femeile cu fuste scurte și paltoane elegante. Sexul frumos e puțin inversat, bărbații fiind mai atractivi, în timp ce meritul femeilor este că sunt foarte naturale, fără machiaj strident și au, majoritatea, un zâmbet foarte frumos.

Brugge cu aromă de ciocolată

 M-am îndrăgostit iremediabil de Brugge, un orășel medieval din nord-vestul Belgiei, pe care l-am străbătut câteva zile fără să mă satur de el. M-am plimbat cu barca pe canalele lui și am făcut nenumărate poze, am mâncat ciocolată belgiană (the best!) și gofre proaspete cu tot felul de fructe și arome.

  Orașul e colorat și miroase frumos, a scorțișoară și încă ceva (poate ciocolată, poate cozonac, nu am reușit să-mi dau seama). Sunt mulți turiști, dar și localnici amabili, cu zâmbetul pe buze- oamenii cântă și fluieră pe străzi, la propriu! Am vizitat monumentele lor istorice și-am lenevit în piața centrală, înconjurată de calești cu cai impunători, m-am uitat pe ferestre în casele oamenilor și am dansat pe străzile liniștite în noapte. Sunt multe multe de povestit, dar o să las imaginile să facă asta pentru mine:

  Belgienii au un foarte mare respect pentru ciocolată, motiv pentru care este atât de renumită. Vitrinele lor sunt aranjate creativ și au chiar un muzeu al ciocolatei, unde poți afla istoria pe scurt a ciocolatei, poți admira figurine din ciocolată și îți sunt puse la dispoziție mostre pentru a te îndulci pe parcursul turului. Tot aici, la fiecare 20 de minute, un maestru cofetar face o demonstrație de cum să prepari bomboane în diverse forme și arome.

   

       Pe lângă ciocolată, Belgia este renumită pentru bere, iar Brugge nu face excepție. Au sute de sortimente deosebite de bere și chiar un muzeu dedicat acestei băuturi, în care o încăpere are pereții "căptușiți" cu sticle multicolore. Nu sunt o fană a berii, dar cea cu fructe mi-a plăcut foarte mult!

      La final, doritorii își pot cumpăra o sticlă de bere personalizată.

 

O altă atracție este marele Belfort van Brugge, din turnul căruia poți vedea o panoramă superbă a orașului. Până acolo am numărat 322 de trepte, dar sunt convinsă că am sărit câteva din greșeală...

   Muzeul de istorie m-a surprins plăcut prin abordarea modernă a unei povești clasice. O întâmplare din viața ucenicului lui Jan van Eyck, un pictor flamand din perioada Evului Mediu târziu. Încăperile erau decorate conform poveștii; piețe de fructe și pește, camere cu ferestre luminate de fulgere, papagali împăiați și un manechin din plastic tolănit pe un scaun, sforăind ca și cum ar fi real. Mirosurile, de asemenea, m-au dus cu gândul la perioada respectivă. O experiență care n-ar trebui ratată. 

 Cât despre bucătăria belgiană, din ce am reușit să-mi dau seama în cele câteva zile, nu este una foarte complexă. Se bazează foarte mult pe preparate din fructe de mare; fac niște scoici cu ceapă delicioase, condimentate și servite în oala în care au fost gătite. Cât despre desert, în afară de ciocolată, sunt experți în gofre și se găsesc peste tot în centrul orașului. Arată foarte bine asortate cu frișcă, fructe și diverse siropuri. Poate ele sunt cele care dau aerului un miros atât de plăcut!

 Cam acesta este, pe scurt, Bruggeul. Nu aș avea loc și timp să descriu fiecare detaliu care mi-a plăcut, sunt multe care, per total, m-au făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de Brugge și să sper că o să revin curând. Cred că ar trebui să fie o destinație demnă de luat în calcul pentru toți cei care se gândesc la o vacanță. Nu este o țară ieftină, asta-i clar, dar merită fiecare cent, fiindcă rămâi cu amintirea unui orășel de poveste!

Micile frici recurente

Frica are un rol diferit în viața fiecărui om, în funcție de personalitatea și modul lui de gândire, dar și de situații pe care le întâmpină zi de zi. La mine este un sentiment aproape constant. Frica de faptul că părinții îmbătrânesc și poate nu mai au timp să viziteze țările frumoase în care își doresc să ajungă. Teama că o să-mi pierd cățelușa pe care o iubesc de nu mai pot. Groaza că la un moment dat o să rămân blocată sau chiar o să cad cu liftul. Totul s-ar putea rezuma la frica de moarte, venind în doze mici în fiecare zi. Subconștientul meu are o satisfacție morbidă în a dezvolta povești dramatice. Iar noaptea este de neoprit...Toate micile frici recurente capătă în coșmar proporții colosale. Sunt ca entitățile descrise în filmul Bird Box, doar că în cazul meu nu au urmări atât de drastice.

  Imaginația mea mi-a omorât rând pe rând sau toți deodată oamenii pe care îi iubesc, și am plâns cu patos, ca și cum ar fi fost adevărat. Am trecut prin diferite ipostaze fatidice, fără a putea schimba finalul; ca într-un coșmar din care nu te poți trezi, chiar dacă realizezi că este doar un vis urât....Și singurul lucru bun din toate astea este deșteptarea la realitate; momentul în care îmi dau seama că totul a fost doar o festă a creierului meu ciudățel.

  Știu că avem cu toții fricile noastre, de aceea te întreb: Care este cea mai mare frică a ta?

Luna ghioceilor

Încep prin a-ți spune că ești una dintre cele mai bune persoane pe care le cunosc, și nu o spun doar fiindcă sună bine. Acum câteva zile, când mă plimbam prin parc, făceam o analiză a oamenilor pe care îi iubesc, un exercițiu mintal care mă ajută să îi înțeleg mai bine. Nu a trebuit să caut mult, și este probabil un lucru de care își dă seama oricine interacționează cu tine. Ești o persoană bună și știi să asculți, să te implici emoțional în poveștile noastre și să dai sfaturi bune.

  Ai o putere de dăruire care uneori mă sperie, fiindcă îți poate pune sănătatea în pericol. Ca de exemplu, jobul groaznic la care te duci, deși știi că nopțile pierdute îți pot scurta din viață, dar o faci pentru noi și pentru timpul rămas, care sper să îți aducă numai bucurii!

  Știu că meriți mult mai mult decât ți-a oferit soarta, dar sper să vă pot ajuta, pe tine și pe tata, să profitați de anii ce vin, să călătoriți și să vă relaxați, după o viață de trudă pentru binele copiilor. 

Nu ți-a stat niciodată în fire să îți exprimi sentimentele și poate ți-a fost greu fiind așa, dar astfel m-ai învățat să îmi dau seama care sunt oamenii reci în aparență, dar incredibil de sensibili în realitate, să am grijă să nu îi rănesc. Da, ești o fire sensibilă, dar totodată foarte puternică și, dacă ar fi să te compar cu o floare, aceea sigur ar fi ghiocelul. Atât de plăpând, modest și pur, reușește să iasă de sub greutatea zăpezii și să ne facă să zâmbim cu gândul la primăvară.

  Ești o persoană specială și ai un loc aparte în inima mea, iar asta nu o să o schimbe nimeni și nimic. Știu că o mărturisesc mult prea rar, și niciodată vocal, dar te iubesc enorm, și nicio greutate nu este copleșitoare atât timp cât te am alături!

  La mulți ani, mamă dragă!

91 de ani

    Mamaia mea nu este bunica blândă descrisă de Barbu Ștefănescu Delavrancea, ci o femeie aspră și puternică, cu care viața nu a fost prea îngăduitoare.

   Ea a crescut câteva generații de copii, fiind mereu acolo pentru frații și surorile care trebuiau să meargă la muncă. A spălat tone de haine și a făcut orez cu lapte, a strâns în brațe și a alinat dureri cu leacuri auzite din străbuni. Câteodată e tristă că toată iubirea pe care a dăruit-o nu s-a întors la ea măcar printr-o vizită o dată pe an din partea adulților pe care i-a crescut.

   Boala a făcut-o casnică fără voie, dar nu a oprit-o să muncească la câmp cot la cot cu bărbații, cu o voință exemplară. Viața ei a însemnat o muncă continuă, mai ales după ce a rămas văduvă, și chiar și acum reușește să întrețină gospodăria, uneori cu ajutorul singurului ei fiu.

   Nu a fost niciodată o femeie blândă și deseori asprimea ei înlocuiește bunătatea. Îi place să-și amintească de nedreptățile celorlalți față de ea și să-i blameze, uneori fără motiv. Iar stările i-au fost întotdeauna imprevizibile. Acum bune prietene, în ziua următoare vecinele îi sunt insuportabile, astfel încât nu știu niciodată ce simte de fapt pentru oamenii din jur. Țintele preferate îi sunt oamenii cei mai apropiați; uneori soțul "a fost un om bun, am trăit bine cu el", alteori "era rău, lasă-l să stea acolo".

    Îi place să povestească întâmplări din trecut, refugiul bătrâneții ei. Atunci privește undeva departe, spre tinerețea ei, și vorbește cu vocea sacadată, iar mie îmi place să o ascult și să-i pun întrebări, chiar dacă știu deja toate poveștile. Viața ei ar putea fi subiect de roman; de la Al Doilea Război Mondial, când străbunica își ascundea fetele în pod, spunând rușilor că au febră tifoidă, apoi zilele petrecute în conacele boierești, gătind și având grijă de copii, începutul căsniciei cu bunicul (care are un loc special în amintirea ei), afinele și zmeura culese pentru a strânge bani și casa pe care au ridicat-o împreună, muncind zi și noapte, pentru ca fiul lor să aibă un cămin unde să crească frumos.

  Deși este o persoană pesimistă și deseori ipohondră, știe încă să glumească și o face cu atâta naturalețe încât de multe ori îmi notez ce spune. Mamaia mea este o persoană specială, asta o poate confirma oricine o cunoaște, iar astăzi împlinește 91 de ani. O vârstă incredibilă, dacă nu aș ști cât este de puternică și cum, trecând prin numeroase greutăți, încă se mai ridică din pat în fiecare dimineață, uneori mai bine, alteori mai rău, dar întotdeauna pregătită pentru o nouă zi.

   La mulți ani, mamaie! Te iubesc nespus!

Nu ne aplaudă nimeni când ne sărutăm

   

  Câte prostii nu facem atunci când suntem îndrăgostiți? În filmele romantice, totul pare ușor; cei doi protagoniști rămân la final împreună, după un moment de cumpănă care le pune la încercare iubirea. În viața reală nu ne găsim atât de ușor fericirea. Trebuie să luptăm, uneori să ne înjosim pentru oameni care nu ne împărtășesc sentimentele și să fim răniți fără certitudinea că la final va fi bine.
   La noi doi, însă, a fost totul mai simplu. Fără pași calculați, fără veniri și plecări inutile, fără "trebuie să-l ignor ca să par interesantă, deși tot ce vreau e să stau cu el încontinuu" sau "oare mă iubește?"
O poveste de dragoste ca atâtea alte relații, fără întorsături de situație palpitante. Nici certurile nu sunt spectaculoase, cu uși trântite și farfurii zburând prin cameră, iar împăcările le știm doar noi. Nu ne aplaudă nimeni când ne sărutăm pe peronul metroului, la ieșirea din restaurant sau la capătul pârtiei, înainte să plonjăm stângaci pe gheață.
 
  E dragostea la care am tânjit încă de când eram o copilă. O dragoste simplă, caldă și sigură, care mă face să mă simt pretutindeni, alături de tine, ca acasă.

Romanul meu

   Mi-am descoperit pasiunea pentru scris când eram mică, deși încă nu conștientizam. Îmi plăcea să citesc, iar asta îmi antrena imaginația și dorința de a expune ceea ce gândesc. Aveam caiete întregi cu povești inspirate din romane de aventuri și seriale rusești siropoase. Și îmi imaginam că voi ajunge scriitoare.

  Acum câțiva ani am început să lucrez la un roman. Mi-am ales ca loc al acțiunii un orășel modest, cum este Târgoviște, și l-am explorat mai multe luni la rând. Ce fel de oameni se plimbă pe străzile lui, care sunt atracțiile turistice, obiceiurile și neajunsurile. Am stabilit chiar o casă pentru personajul meu, undeva lângă gară, printre castani. Schița era destul de coerentă, până am început să scriu:

  S. și-a pierdut soția într-un accident de mașină și, vrând să scape cumva de vina care-l măcina, a decis să îl caute pe Dumnezeu pentru a-i cere socoteala. Încercam să scriu despre o căutare pe cre nu o cunosc, despre o durere pe care nu am avut-o, și astfel acțiunea înainta, fără voia mea, spre altceva. Scriam și simțeam că nu mai sunt eu cea care controlează firul poveștii. Era ceva neașteptat în fiecare pagină, în fiecare dialog. Personajele mă ignorau, își continuau viața ca și cum ar fi fost reale.

  Și atunci m-am simțit inutilă. Poate că S. îl va găsi pe Dumnezeu. Poate că l-a găsit deja și a purtat acea discuție cu El, sau poate că a înnebunit, așa cum mă așteptam să se întâmple. N-am mai simțit nevoia să mă implic în romanul meu. Mi-am spus că oricum nu îl va citi nimeni, și nici nu eram sigură că aș vrea să îl citească cineva. Și, mai presus de toate, m-am îndepărtat prea mult de momentul în care mi-a venit ideea cărții.

   Era o după-amiază mohorâtă. După ce plouase toată noaptea, se formaseră băltoace în cartier. Și atunci el a spus că, dacă ar fi față în față cu Dumnezeu, i-ar da un pumn pentru vremea rea. Apoi...dar nici măcar nu mai contează.

Doar că uneori deschid fișierul și mă uit nostalgică la numărul 86, ultima pagină scrisă a romanului care a fost odată al meu.