Stătea cu bărbia sprijinită în palmă și privirea spre fereastra întredeschisă. Am făcut câțiva pași spre ea și am simțit parfumul de iasomie de care se leagă cele mai frumoase amintiri din copilăria mea, când o îmbrățișam cu chipul afundat în șalul de pe umărul ei sau când îi adormeam în brațe seara, cu glasurile personajelor animate pe fundal. Pentru o clipă m-am simțit din nou copila ce ridica ochii veseli spre buna ei mamă.
- Cum te simți? am întrebat-o.
A tresărit și m-a privit ca prin ceață, fără să mă recunoască.
- Aaa, tu erai! și în obraz i-a apărut o cută ce cândva era o gropiță. Sunt bine, știi cum e...
- la ce te uiți?
- Tatăl tău sapă grădina, i-a scăpat o parcelă.
Am înghițit în sec și mi-am încrucișat mâinile să nu mai simt junghiul din stomac.
- Tata nu este aici.
- Ba da, uite-l...
Un bărbat între două vârste, îmbrăcat într-o haină ponosită, plimba un furtun prin iarba deasă și culcată la pământ fără vreo intenție de a o uda. Simțindu-ne privirea, a ridicat ochii și a făcut un semn de salut milităresc cu mâna la frunte.
- Vezi, nu este tata...am insistat cu vocea cât mai calmă.
- Îmi spui ce să văd?
- Nu, așa este...Dar pe mine mă vezi? i-am luat mâinile și i le-am lipit de obrajii mei.
- Amina, tu ești prea singură, așa-i?
- De ce spui asta?
- Vii prea des pe aici.
-Mamă...
-Ssst, sunt bine. Doar avem nevoie să mai stăm singuri, eu și cu tatăl tău. Mereu ne întrerupe cineva când vorbim.
- Ce vorbiți?
- De tine, de fratele tău, de munte, de vreme și amintiri...Încă avem multe să ne povestim.
- Mă bucur, mamă! Mă bucur că încă vă înțelegeți, îi spun cu vocea tremurândă. Mereu v-ați iubit!
- Da, da, așa e, da...
Și-a luat ușor mâinile dintr-ale mele și s-a întors spre fereastră, zâmbind propriilor amintiri. M-am ridicat de lângă ea cu gândul să-i sărut fruntea, când în cameră a intrat femeia aceea în alb, cu privirea obosită, și a pus pe noptieră o tavă încărcată cu boluri aburinde și câteva flacoane de pastile.
- E ora mesei, Rodica!
- Eu am să...
- Da, da, sigur, a spus asistenta. Azi este melancolică, poate reveniți și mâine.
- Dar știți că îl vede pe tata?
- Se întâmplă tot mai des. Se îndepărtează de realitate și totuși pare mai liniștită, mai...cum să spun...
- Împăcată?
- Da, așa!
Mi-am luat rămas bun și am ieșit din încăpere cu sufletul greu. Ajunsă în curte, o caut cu privirea: e acolo, la fereastră și pentru o clipă îmi pare că plec într-o excursie din care mă voi întoarce nerăbdatoare să îi povestesc tot ce am trăit, așa cum făceam pe vremuri...
