Mat

Pe Tabla de Sah vreau sa fiu Eu regina. Iubita si urata de toata lumea, sa ma scald in dantele si parfumuri scumpe, sa rad zgomotos cu dinti de sidef si sa-mi ofer mainile spre a fi sarutate de buze mincinoase, in timp ce la colturi de palat, cersetori mor de foame si frig implorand indurare si omenie. Am sa calc cu picioarele-mi incaltate-n pantofi cu funde peste cuvintele ce-mi nesocotesc cuvantul si am sa dau verdict de moarte celor ce-mi doresc moartea.
Din calesti imbracate-n flori, am sa-mi risipesc frumusetea in palmele intinse ale adoratorilor si am sa ascult serenade seara la balconul incarcat de iedera...suspinand si dand falsa crezare arzatoarelor juraminti.
Pe Tabla de Sah vreau sa fiu Eu nebunul ce alearga neincetat, fara directie in cautarea lui Nimanui sau a lui Nicaieri. Haituit, lovit cu pietre si cuvinte, acuzat de vini imaginare si condamnat pentru libertatea mea, sa le rad in fata ca Eu stiu raspunsurile tuturor intrebarilor fara raspuns. Lumea mea in culori stridente si sunete vii sa le acapareze atentia, sa le provoace invidia; fericirea mea nejustificata sa o conteste in favoarea fericirii lor cumpanite. Sa pot alerga cu picioare desculte pe asfaltul murdarit de noroiul talpilor lor, sa zbier si sa ma scald in fantani cu ape adanci si soapte tainice de fermecatoare sirene, sa rad si sa iubesc tot ceea ce nu se poate iubi, tot ceea ce ei nu stiu sa iubeasca...
Pe Tabla de Sah vreau sa fiu Eu pionul supus, condamnat la tacere si sacrificiu, imbracat in manta-mi cenusie a mediocritatii, stand vesnic respectuos in umbra impunatoare a ilustrilor imparati. Razboiul sa-mi fie hrana, sabia si scutul-tacamuri, frontul de Vest-patul, iar iubita, o poza veche, rupta la colturi pe care-o pastrez ca pe-o tainica icoana. Iubit in vreme de glorie, blestemat la timpul infrangerii, sa-mi vand sufletul unui Satan incoronat si sa-mi dau viata pentru o idee in care cred cu toate puterile gandului meu.
Pe Tabla de Sah, in fine, vreau sa fiu Eu majestuosul rege al carui cuvant valoreaza totul in fata gloatei de supusi. O mare de slugi sa-mi apere tronul, coroana, si sufletul pana la ultima picatura de sange, pana la ultima inutila rasuflare. Mergand cu pasi marunti si indelung studiati, sa-naintez cu privirea spre misteriosul Zenit, in inaltul cerului al carui Zeu sa fiu Eu. Canturi de slava si poeme sa se scrie in cinstea regescului meu nume,iar parade si petreceri regale cu banali bufoni si curtezane fermecatoare sa aminteasca tuturor de preamarita-mi putere.

Da, vreau! Vreau sa fiu Eu toate piesele sahului tau, amator stangaci, iubitor de razboi si pace, dragoste inocenta si ura pacatoasa, glorie si josnicie, intelepciune si ignoranta. Pe universul meu in alb si negru sa-ti asterni gandurile, iar mana ta sfioasa sa treaca peste marmura rece a supusilor tai, indemnandu-i pe-un drum strajuit de intrebari fara raspuns...

Aripi pierdute

Cerul a repudiat-o ca pe-o Eva pacatoasa intr-un univers necunoscut, iar acum plange si bate la porti ferecate, implorand indurare. Oamenii insa sunt surzi si orbi la rugamintile si vederea ei.
Nepamanteana alearga cu picioarele desculte in zapada inghetata, cautandu-si aripile. Timpul o doare, secunda fiindu-i prea scurta si apasatoare, iar privirea si-o indreapta deseori spre cerul albastru si nesfarsit: " Cu ce am gresit de m-ai facut om? Te implor, da-mi o pedeapsa mai usoara..."

Uitand de Sine

Cuvintele sunt sterpe atunci cand n-are cine sa le asculte, privirea e oarba si muta, intoarsa-nspre sine, tacerile lungi si apasatoare...si totusi exista viata in Sine! Lumi dispersate se-ntind nesfarsite ca o mare nesecata de secole-ntregi, insa cine sa le-adune? Suntem prizonieri intr-un corp pe care nu ni l-am ales, intr-o tara pe care n-am dorit-o, intr-o lume care ne e straina, intr-un univers la care nu avem acces...
Cuvintele ne sunt prea putine pentru a exprima senzatii, culorile prea pale pentru a picta realitati, sunetele prea slabe pentru a ajunge dincolo de auz...

"-Cui se adreseaza muzica?
-Regelui?
-Nu.
-Dragostei?
-Nu.
-Auzului?
-Nu.
-Regretelor?
-Nu si iar nu.Muzica se adreseaza sufletului!"(Ste. Colombe)

Suntem prea mici si prea preocupati de marile nimicuri ale vietii pentru a diseca universul lui Sine; il abandonam, lasandu-l sa piara. "Ce fac azi?" ii ia locul lui "incotro ne-ndreptam?", iar "te iubesc" substituie gestul. Suntem din ce in ce mai goi, lipsiti de poezie, tacere si intelegere. Ne coboram Sinele la rang de inutilitate, ne abandonam imaginatia in brate nedemne,si-apoi ne aruncam intr-o mare de valuri egale ce mor toate la fel: resemnate-n uitare.

Singur intr-un parc pustiu

Tragea insetat din ultima tigara, urmarind tacut fumul gros care se inalta unduind in bezna noptii. Lumina palida a felinarului ii aluneca pe chip, iar adierea vantului i se impletea in parul castaniu. O tacere apasatoare se lasase peste parcul nu demult plin de strigate subtiri de copii si cantece de pasari ratacite.
Mi-a cerut sa tac...
Mi s-a parut o vesnicie timpul in care mi-am privit incurcata mainile,apoi cerul instelat si copacii incarcati cu flori mici si albe. Am retinut fiecare detaliu in parte din acel parc, incercand sa uit privirea lui incruntata. Mi-am muscat buzele pana la sange doar pentru a nu izbucni in plans, si l-am urat doar pentru a-l iubi din nou...
O singura intrebare ma chinuia...o singura intrebare pe care nu indrazneam sa i-o adresez:
"De ce nu ma iubesti?"
Stiam ca m-ar privi cu ochi negri si reci, iar incruntarea lui mi-ar fi cea mai grea pedeapsa. M-am ridicat tacuta de pe banca si-am vrut sa plec, mergand cu pasi inceti doar pentru a-i auzi chemarea. Mii de ganduri, imagini si intrebari fara raspuns imi veneau in minte...Sa ma intorc nu mai puteam...n-as mai fi gasit decat un strain fumand pe o banca intr-un parc pustiu...