îți vei mai aminti de mine?

 

   Eram copil și credeam- fără să conștientizez cu adevărat ce înseamnă asta- că  lumea îmi aparține. Un arhitect necunoscut, cu un talent impresionant, a creat piatră cu piatră, val cu val și toți copacii în diferitele lor culori doar pentru bucuria mea. Iar eu am trecut prin toate, le-am admirat și am crezut că pasul meu va lăsa o urmă în nisipul fierbinte, însă marea l-a acoperit imediat ce am întors spatele.

 Ce bucurie molatecă atunci când, cu soarele arzându-mi umerii dezgoliți, răsfoiam o carte, tolănită pe nisip, iar briza mării îmi șuiera la ureche un cântec vechi. Sau când urcam pe traseu de munte, călcând pe urmele lăsate de tatăl meu în colbul gros și mă simțeam de neînvins.

Nu știam pe atunci cât de mică sunt...chiar și pentru propriul meu univers. Am învățat asta ratând ocazii, greșind față de ceilalți, fiind umilită și m-am resemnat cu gândul că sunt doar un fir de praf plutind pe o rază de soare într-o zi de octombrie.

Veliko Tarnovo (2)

 Toamna aceasta am ajuns pentru a treia oară în orașul bulgar Veliko Târnovo (cunoscut și ca "Orașul Țarilor"), atrași fiind în special de drumurile întortocheate ce urcă și coboară printre case vechi, vitrine cu suveniruri și ferestre cu ghivece colorate. Noaptea orașul este viu, plin de sunet, de tineri care se plimbă pe bulevard, printre magazine de modă și mai sus spre casele tăcute din centru. Aici am găsit câteva clădiri impunătoare, cu semnificații istorice- cum ar fi Fortăreața Tsaravets de unde se vede superb orașul străbătut de râul Yantra, Catedrala Patriarhală sau Monumentul Asenevtsi, dar și străzile cu piatră cubica, atelierele unde artiștii pictează sub privirile trecătorilor, magazinele de haine lucrate în lână și restaurante din care străbat mirosuri ademenitoare. De la cel mai luxos local până la fast-food-ul din colț unde se vând sandwich-uri ieftine, mâncarea este foarte bună, făcută cu grijă și respect pentru client, iar prețurile sunt accesibile. 

  Din fericire am avut o vreme frumoasă și ne-am putut plimba prin oraș, din când în când grăbind sau încetinind pasul alături de micuțul nostru. Acesta nu s-a lăsat impresionat de culorile intense ale toamnei presărate atât de frumos printre frunze, ci s-a bucurat de piericelele mici și plate din pavaj, a adunat castane și s-a oprit la fiecare magazin de suveniruri să inspecteze magneții de frigider. La final și-a ales o oaie pufoasă care a rămas rapid fără un ochi și am spus cu toții un "la revedere" orașului pe care am promis să îl vizităm și după ce îmbracă haine albe de iarnă. 

 

(detalii: https://audiotravelguide.ro/monumentul-asenevtsi-veliko-tarnovo/

 https://travelplanner.ro/blog/top-13-lucruri-pe-care-trebuie-sa-le-faci-in-veliko-tarnovo-bulgaria/)

 

 

 

Rutina mamei

 Diminețile sunt întunecate și de afară vin în valuri  zgomotele orașului- uneori se aud ca și cum patul meu s-ar afla în mijlocul intersecției. O rază- două se strecoară pe lângă draperie, iar copilașul se întinde, cască, rupându-mi visul la jumătate. Îl iau în brațe, părul îi miroase întotdeauna frumos, indiferent de cât de mult se tăvălește pe jos, și îi lipesc un pupic pe frunte. Apoi se dă jos și din diferite colțuri ale casei încep să se audă roboțeii de jucărie: "hai să numărăm până la 10! 1...2...3...", "d este delfinul ce-n ocean înoată..."

Pașii îl duc la bucătărie, de acolo ajunge la mine sunetul binecunoscut al ușii trântindu-se și copilașul ciufulit vine cu cutia de lapte praf într-o mână și biberonul în alta: "latele...","latele!" Iar eu,somnoroasă, îl urmez  să pun apa la fiert, cu gândul la visul întrerupt și la ce vom face...plimbarea în parc, printre copacii galbeni și arămii, culesul de castane și conuri, lebedele cu puiuții lor alunecând domol pe suprafața lacului, joaca în nisip și alergatul printre topogane, veselia molipsitoare urmată de oboseală și somnul adânc al copilașului în drumul spre casă.

Așadar începe o nouă dimineață cu aceeași rutină binefăcătoare!

Mansarda cu amintiri

 ...Trăiam într-o mansardă cu pereții plini de igrasie dintr-un imobil vechi, uitat parcă de timp. Unica fereastră decupată spre cer era năpădită de iederă, astfel că lumina soarelui pe timpul verii nu ajungea până în camera mea. O atmosferă destul de deprimantă sau care te îmbia la a fi creativ, cum spunea Eduard, luându-mi în râs ambiția de a ajunge scriitoare. 

   Serile mi le petreceam cu prietenii în centrul vechi al orașului, împărțind o narghilea urmată de câțiva cheeseburgeri la colț de stradă, apoi ne despărțeam zgomotos și ei se-ntorceau în casele confortabile ale părinților, iar eu în acea cămară întunecată și răcoroasă. Nu vreau să sugerez că aș fi fost mai fără de noroc decât prietenii mei, dimpotrivă. Aveam tot ce îmi doream, mai puțin talentul de a face dintr-un trai anost o poveste remarcabilă. 

 Zilele mi le petreceam la biblioteca facultății de unde împrumutam câteva cărți pe săptămână și-mi notam în agendă fraze care mă impresionau, apoi le transformam puțin și le adăugam în romanul meu. În fond, cine mai poate fi original în ziua de astăzi? Până și cei mai importanți scriitori ai lumii au tratat aceleași subiecte, schimbând doar nuanța!

 "Nu mai citește nimeni cărți", îmi spuneau unii binevoitori, bătându-mă ironic pe umăr. Dar eu citeam, iar la bibliotecă erau câțiva cititori devotați; pentru acei puțini oameni aș fi putut scrie ceva care ar fi meritat dezbătut în cercurile literare din vreun pub de pe o stradă lăturalnică.

"Din asta nu o să faci bani!" mă căina mama, sperând în zadar să mă-ndrept spre un domeniu mai bine plătit. "Dar din ce se poate face bani în țara asta?" ripostam arțăgoasă, chiar dacă știam cât de greu este să-ți urmezi un vis care nu mai inspiră pe nimeni.

 Când a trebuit să părăsesc mansarda aceea fiindcă nu mai aveam bani de chirie, mi-am dat seama că toți ceilalți au avut dreptate. Mi-am luat un job suficient de bun încât să nu-mi fie rușine să declar unde lucrez, am cunoscut un băiat drăguț și ne-am logodit, lăsând în urmă multe vise neîmplinite. Schițele mele zac într-un sertar, sub televizorul cu diagonală mare și documentele din laptop sunt deschise o dată pe an, din greșeală.

 Uneori mă mai gândesc la mansarda adolescenței mele și oftez, întristată de ideea că aș fi putut ajunge altfel, altundeva, altcineva. Însă am învățat că fiecare eșec este urmat de un succes, printr-o lege a compensației greu de înțeles...