Îți scriu atunci când cuvintele nu mai au nicio putere, când privirile au murit demult în spatele luminii. Te caut în colțuri de palat mucegăite, te strig eu, ca ecoul, și ne răspunde pustiul.
Tu ești blestemul meu cel mai drag. Tu ești durerea mea, te vreau dinadins, ca un masochist ce caută vinovat plăcerea. Ești dorul meu cel mai aprins, îmi apari în fiecare coșmar, un lait motiv de care nu vreau să scap.
Vreau să te găsesc în fiecare fibră a firii, să râdem împreună și să suferim. Să îți simt din nou mâinile pe gâtul meu, o ultimă tresărire înainte de prăbușirea în neant. Să rupem apoi din cer ca din vată de zahăr, doi copii flămânzi de iubire. Să fim cum am fost cândva, înainte de începerea coșmarului.
Te urăsc nespus de mult pentru că te iubesc. Fără speranță, fără drumuri de întoarcere, fără scăpare. Un alb-negru deprimant în care fiecare vis pare roșu aprins. Tu ești teama mea cea mai mare, teama de a nu ști să te pierd. Puterea mă lasă atunci când te privesc; un animal de pradă însetat de viață, alergând spre nicăieri- nicio pradă nu e suficientă pentru tine.
Te cert în gând, fiindcă buzele nu mai știu a rosti cuvinte. Îți păstrez amintirea, suspinând. Încotro te îndrepți? Ai trecut pe lângă mine fără să mă observi, iar tot ce ți-am scris a rămas mai dureros ca regretul unui scriitor de a se ști anonim. Lași în urmă doar parfum dulceag și uitare, iar eu plec spre un alt coșmar, poate unul mai plin de culoare.
