Mici reflecții nocturne

        Este foarte greu să găsești persoana care rezonează perfect cu sentimentele și trăirile tale, care te completează nu atât comportamental, cât sufletește. O persoană căruia îi poți spune absolut orice te bucură sau îngrijorează, știind că-ți va oferi suport și, prin cuvinte și gesturi, te va face să uiți cât de singur/ă ești , de fapt, în mica ta lume interioară.

         Alergăm după trăiri intense, satisfacerea imediată a nevoii de dragoste și apreciere, complimente și asigurarea că suntem buni, demni de iubire, dar uităm de nevoia de a avea pe cineva care ne înțelege în totalitate. Vrem să fim percepuți ca fiind interesanți, din toate punctele de vedere, dar o dată ce această percepție a celorlalți despre noi dispare, ne trezim privind tavanul întunecat, întrebându-ne, poate, cu ce am greșit. Iar viața e crudă dacă nu realizezi la timp că nu fizicul sau simțul umorului sau chiar erudiția, contează la omul cu care vrei să-ți petreci viața, ci cât de mult te înțelege și te anticipează persoana respectivă, cât de mult îți respectă principiile și felul de a fi. Cât de bine știe să-ți îngrijească rănile atunci când doare, și cum știe să-ți fie alături în fiecare pas.

               

       Marea realizare este să știi că ai lângă tine oameni care te cunosc și iubesc cu adevărat, și că în nicio dimineață nu vei simți că omul lângă care te-ai trezit este un străin.  Doar doi străini atrași unul de celălalt, sau poate nici măcar atât.

Dimineți de toamnă

  Mirosul dimineților de toamnă îmi aduce aminte de copilărie. Pe atunci, Crăciunul era ziua mea preferată din tot anul, îl așteptam încă de la prima frunză căzută alene pe trotuar și-mi notam într-un calendar improvizat câte zile au mai rămas. Toamna era o așteptare continuă și rămâneam nepăsătoare la gustul strugurilor, la puful de pe gutui și la serile răcoroase care mă-ndemnau să intru mai devreme în casă. Iar începerea școlii făcea așteptarea și mai lungă...Tânjeam după zăpadă și senzația de amorțeală a degetelor după ce mă jucam în frig, toată ziua, fără mănuși. Și-mi era dor de vinul fiert cu zahăr și scorțișoară pe care bunica ni-l dădeam să bem, mai ferit de ochii părinților.

Dar prima brumă, vai ce bucurie! Geamurile înghețate mă făceau să jubilez, desenam în caiete crăiese ale zăpezii și fulgi de nea plutind voioși deasupra cifrelor și formelor geometrice prea puțin interesante pentru mintea mea de atunci (în privința interesului pentru matematică nu s-a schimbat nimic)...Și ce sentiment plăcut, ajunul Crăciunului, când mergeam la colindat din scară-n scară, pentru câteva eugenii, și ne strângeam apoi toți copiii cartierului pentru a inventaria câștigul. Sărbătorile aveau farmec pe atunci, miroseau a cetină, a scorțișoară și măr copt, a cozonaci și lemn ars. Iar oamenii erau parcă mai uniți și mai buni, nu fiindcă reclamele la Coca-Cola le spuneau să fie așa, ci fiindcă se simțeau într-adevăr mai apropiați.

Acum, diminețile de toamnă miros a frig, a frunze veștede și ploaie mocănească, a melancolia vremurilor trecute. Și parcă așteptarea nu mai e atât de grea.

Tania. Un început

Pisicul mă privește insistent cu ochii lui de smarald. Sau topaz? Cine știe, n-am mai văzut un diamant de când ieșeam cu George care mă umplea de cadouri după fiecare partidă se sex. Stau răstingnită pe canapea iar el, pisicul, toarce cu reproș lângă mine, parcă ar spune:

-  Știu cine ești! Doar o altă cocotă care umple patul iubitului meu stăpân! (sigur n-ar ști ce înseamnă cocotă, dar îmi imaginez că e un motan citit și diplomat, iar cuvântul "curvă" e prea dur pentru el). Mâine o să fie alta în locul tău, așa că nu am de ce să mă port frumos.

  Miaună brusc, al naibii pisoi, și tresar ca arsă. Unde e Alin, să mă scape de tortură? Ah, da, e la baie. Urinează zgomotos de 2 minute.

-  Nu am să-ți dau de mâncare! îi spun.

Miaună iar:

-  Nici nu vreau, nu ești stăpâna mea. Pun pariu că n-ai bani pentru ce-mi place mie să mănânc.

-  Vrei un șoarece mort?

-  Vrei o zgârietură? La câte ai pe gât, nici nu s-ar cunoaște.

 Îmi pipăi uimită gâtul. Alin e sălbatic, îi place hardcore, știe mâța ce știe!

 Mă întind după telecomandă:

-  La ce vrei să ne uităm? întreb, butonând.

-  La nimic. Sunt o pisică, nu mă interesează politica sau emisiunile culinare.

 Râd înfundat. Are umor patrupedul. Dacă mă gândesc mai bine, are mai mult umor decât stăpânul. Alin e atât de anost, fiecare întâlnire e doar o repetare a acelorași lucruri. Mult spus întâlnire. Ne vedem de fiecare dată la el, vin cu taxiul, nici nu mi-l plătește. Și, din comoditate, nici nu mă deranjează. E prea bun la pat ca să mai țin cont de chestii materiale. Dar totuși ar merge ceva de mâncare, mi s-a făcut o foame de nici pisica nu mai pare necomestibilă.

-  Auzi, cum ai prefera să fii consumată, prăjită sau la rotisor?

-  Cu cine vorbești? mă întreabă Alin căscând, în timp ce-și aranjează "bijuteriile" în pantaloni. (ironic, singurele bijuterii pe care le primesc de la el).

- Cu pisica.

- Ah!

El înțelege, e atât de pastilat încât nu-l mai miră nimic. Cine știe ce conversații poartă împreună când nu e nimeni de față...

-  Îmi e foame, pot să mănânc pisica?

-  Nu vrei mai bine o pizza?

-  Ba daaaa, că bine ai grăit! Hai să comandăm o pizza!

-  Ai bani?

-  Tu nu ai?

-  Nu.

Am uitat că e jobless sau, cum îi place să-și spună pompos, liber profesionist. Mănâncă din mila prietenilor și puținii bani pe care îi are, cine știe de unde, îi dă pe droguri.

- Mai bine mănânc acasă...(mă gândesc la tocănițele pe care le arde Maria. După o noapte ca asta, aș mânca fără mofturi, numai la foame mi se-nvârte mintea).

-  Mai stai puțin, spune prinzându-mă de gleznă.

Mă trage cu totul spre el și mă sărută pe gât. Miroase a pastă de dinți și a parfum ieftin. În fond, nu mă așteaptă nimeni acasă, așa că îmi las capul pe spate și o luăm de la capăt, sub ochii oripilați ai pisicii.

Deja se întunecă. Stomacul îmi dă ghionturi că n-a mai primit nimic de aseară. Oare ce am mâncat? Cred că niște pui de trei zile pe care l-am găsit în frigider, și două roșii pe jumătate stricate. Visez la o shaorma ca un copil din Africa la apa potabilă. Nu e de glumă. mă ridic cu genunchii tremurând și deschid frigiderul. Parcă văd rostogolindu-se din el un ghemotoc de praf, ca în filmele din vestul sălbatic. Și, dacă îmi încordez auzul, mi se pare că șuieră vântul.

- De când nu mai ai nimic?

- Cine știe...îmi răspunde plictisit de pe canapea.

Scot o hârtie de 50 lei din buzunar și i-o arunc demonstrativ:

- Mă duc acasă. Ia-ți și tu ceva, nu-i da pe porcării.

Îngână un da și îmi trimite o bezea prin aer. Mă fac că o scap și ies din casă. Îmi miroase părul a fum de țigară și a nespălat, oare câte zile am pierdut iar aici?

Pe drum îmi iau o shaorma, îmi spun. Ba nu, iau trei și pentru fete. Una fără usturoi, că nu-i place Ilincăi. Sau Mariei? Dracu știe! Deci una fără usturoi.

 Tot făcându-mi calcule, ajung acasă.

- E cineva aici? Nu? În sfârșit sunt singură, pot să mă uit la emisiuni proaste sau la telenovele lacrimogene și să mă smiorcăi?

 O văd pe Maria ieșind din cameră. E palidă și plânsă.

- De ce nu m-ai așteptat și pe mine? Plângeam împreună...

Dacă ai putea schimba ceva din trecut

 - Dacă ai putea schimba ceva din trecut, cu riscul de a afecta prezentul, ce ai schimba?

O privesc amuzat, toate tâmpeniile îi trec prin cap!

-  Mă, da tu altă treabă n-ai?

-  Te rog, e important! insistă, privindu-mă cu ochii ei de căprioară în bătaia puștii. 

Îmi trec mâna prin barbă și mă gândesc...Ce aș schimba cu riscul de a afecta prezentul? Poate că l-ar afecta în bine, și atunci aș schimba hotărârea maică-mii de a pleca peste hotare. Atunci ea ar rămâne alături de taică-miu și l-ar face să treacă mai ușor prin boală, iar eu nu m-aș mai muta din orașul natal. Dar nu, mai bine aș schimba momentul în care boala s-a declanșat și, indiferent de decizia maică-mii, el încă ar trăi și ar fi ok. Știu că astea sunt aberații, nu se mai poate schimba nimic din trecut. Mă simt ca în "Butterfly effect", totuși nu i-o spun și ei, care mă privește intrigată, analizându-mi expresiile faciale. Încă de când ne-am cunoscut, mă trece prin tot felul de teste de imaginație, nevrând să înțeleagă că nu am așa ceva...Și acum, ca în atâtea alte dăți, așteaptă cu sufletul la gură un răspuns, o mică portiță spre rețeaua de gânduri care mă ține ocupat, în timp ce privesc în gol spre ecranul laptopului.

 -  Nu știu, sunt prea obosit să mă gândesc la asta, vine răspunsul care o dezamăgește.

 Știu că se referă la mariajul nostru și, prin felul ei voalat de a pune problema, mă întreabă dacă regret că m-am însurat cu ea. E atât de mică și neigură, mă amuză încercările ei de a elimina taciturnul din mine, de a mă înțelege atunci când nici măcar nu am nevoie să fiu înțeles. E ca un joc pe care îl acceptăm amândoi și, deși uneori ajunge să mă agaseze cu întrebări la care nu am răspuns, îmi place să văd cât de departe merge cu imaginația.

 Îmi atribuie gândurile romantice pe care ea le are despre viață și oameni, iar în timp ce eu mă amuz să-i văd licărul de dezamăgire din priviri, ea se simte jignită de gândire mea rațională  și rece ca de un afront personal.

  De cele mai multe ori, "sunt obosit" este motivul pe care îl invoc pentru a evita discuții de genul, dar în seara asta e diferit.

  După jumătate de oră, ea își șterge oja de pe unghii cu aerul îmbufnat al unui copil pedepsit, iar eu încă mă gândesc la ce aș putea schimba. Poate, de dragul ei...

- Nu aș schimba nimic, toate lucrurile care s-au întâmplat m-au adus în punctul ăsta în care mă simt împăcat cu mine și cu viața noastră, îi răspund și văd că pe buze îi apare un mic surâs de mulțumire.

 Știe că nu înseamnă nimic, dar măcar e un progres faptul că m-am gândit la întrebare. Până la urmă, nu sunt o cauză pierdută și acum aștept: oare cu ce o să mă mai surprindă data viitoare?

Când te-am cunoscut, Cristina!

  Am ajuns cu zece minute mai târziu la locul stabilit și am căutat-o din priviri. O fată cu trăsături fine, drăguță, dar care se pierde în mulțime; o voce calmă, sigură pe ea. Atât știam din pozele de pe facebook și câteva apeluri la ore târzii.

 Am dat o tură de restaurant, până am găsit-o într-un colț, răsfoind gânditoare meniul.

- Ocupat? am întrebat-o și m-am așezat, fără să-i aștept răspunsul. 

Părea ușor intimidată, a zâmbit stânjenită:

- Aș vrea să fumez, hai să mergem pe terasă.

Am urmat-o. Ciudat cum o tipă atât de mică, cu un chip drăgălaș de copil și bureți de 5 cm la sutien poate fi numită femeie. Purta o rochie roz pal sau o culoare asemănătoare, dantelată, strânsă pe corp și foarte scurtă, iar părul blond, ars de vopsiri prea dese, și l-a lăsat pe spate (în meseria mea, fiecare detaliu contează).

 S-a așezat la o masă, tot într-un colț, și a comandat o cafea și o cola, iar eu o bere.

- Ești ok? am întrebat-o.

- Da. Mă gândeam că începe ploaia și nu am umbrelă.

Și-a aprins o țigară și brusc s-a transformat. Ca și cum primul fum ar fi fost catalizatorul îndrăznelii ei native. A pus o mână pe masă, cealaltă în aer cu țigara fumegând, și și-a pironit ochii albaștri, incredibili de mari, în ai mei:

- Ai omorât vreodată un om?

Deși înceată, vocea îi era foarte sigură. Am tras din țigară așa cum am tras și de timp. Deconcertat.

- De ce mă întrebi asta?

- Nu-mi răspunde cu o întrebare.

Am privit-o fără să clipesc, cu cea mai suspicioasă privire pe care știam că o am. Nu a dat nicio clipă înapoi, ci mi-a susținut privirea, hotărâtă. Atunci am știut că totul a fost un plan. Știa prea bine cine sunt și acum știam și eu ce interes o adusese la întâlnirea cu mine.

- Da.

- Vreau să-mi omori soțul!

- Poftim? am întrebat, deși auzisem prea bine. Nici măcar nu știam că e măritată.

- Vreau să îmi omori soțul!

- Ce te face să crezi că aș face asta?

- Ai mai făcut-o, iar banii pe care ți-i dau...

- Crezi că mă-njosesc în halul ăsta? Măgării cu soți infideli și soții disperate? Chiar așa, ce ți-a făcut de îl urăști atât de tare?

 - Nu îl urăsc, îl iubesc. Dar el nu mă mai iubește.

- Te înseală?

- Nu.

- Te bate, te umilește?

- Nu.

- Atunci?

- Nu mă mai iubește, de câte ori să repet? Vreau să îl omori.

- Cum să îl omor...?

- Nu știu, tu ești profesionistul! Aș face-o eu, dacă aș ști cum.

- Nu, adică...ești nebună? Cum să fac asta?

- Cum ai făcut și altele.

- Văd că ești informată.

- Nu am nevoie de ajutprul tău, am nevoie de serviciul tău.

Eram singuri pe terasă, până a venit o tipă care s-a așezat chiar lângă masa noastră. Era îmbrăcată în negru, cu ochelari de soare și avea o mică cicatrice la gât. Vorbea tare la telefon, gesticula, se certa cu cineva. Poate cu un bărbat care nu o mai iubește.

Am schimbat câteva priviri cu partenera mea și am cerut nota, deși nici nu ne-am atins de băuturi. Când am ieșit, ploua mărunt. Mi-am desfăcut jacheta de blug și am luat-o în brațe; îmi ajungea până la umăr, o acopeream aproape complet.

- Dacă nu te mai iubește, de ce nu îl părăsești și îți cauți pe altul? am întrebat-o, aproape strigând. Ploaia s-a transformat în torențială cu pietre mici, usturătoare când cădeau pe piele. Ne-am adăpostit lângă o clădire veche.

- Fiindcă îl iubesc și nu vreau să fie al alteia. Iar sentimentul meu o să moară o dată cu el, e singura soluție.

  Își mușca buza de jos cu încăpățânare, parcă să nu plângă. Mi-a amintit de prima mea iubire, din clasa a șasea. O fată scundă și agitată, cu care mă certam pe culoarele școlii, o alergam până în curtea din spate, unde o luam cu forța în brațe și o pupam apăsat pe buze. Nu știam pe atunci ce înseamnă sărut. Străina de lângă mine semăna foarte mult cu ea, doar că era mult mai mare și o chema Cristina; o prezență concretă, nu o amintire.

- Dacă îl părăsesc, ar însemna să rup intenționat o parte din mine, și să sufăr că nu o mai am. Știu că nu mă iubește, deși susține contrariul. O simt! Nu ascult niciodată ce-mi spune un om, trupul lui îmi arată tot ce am nevoie să știu. Iar eu am văzut demult asta la el. Să dispară e singura soluție pentru amândoi!

- Îmi pare rău pentru suferința ta, dar nu sunt omul tău pentru asta!

Și-a ridicat privirea albastră spre mine, cu încrâncentarea unui copil pedepsit.

- Ba ești, și o vei face!

M-a tras de mânecă după ea și am intrat împreună într-o mașină parcată la câțiva metri de noi; un Mini cochet de femeie independentă. Mi-era greu să mi-o imaginez șofând, dar ceva din determinarea ei m-a făcut să-mi pierd logica gândurilor. Și-a trecut mâinile prin păr să îl usuce și și-a verificat chipul în oglindă. Avea ceva fascinant în gesturile pe care le făcea atât de neatentă.

- O vei face fiindcă asta este meseria ta și nu îți permiți să refuzi o ofertă atât de bună. Nu mă interesează cum se va întâmpla sau unde, nu vreau să aflu niciodată. Adu-mi doar o dovadă și nu vei mai auzi vreodată de mine.

- Ești...

Nebună, voiam să zic, dar m-am lovit de hotărârea din privirea ei. Nimic din atitudine nu trăda o femeie suferindă, și am văzut destule femei disperate la viața mea! Femei care își plâng sau își detestă soții, femei răzbunătoare sau resemnate, soții intreținute sau pur și simplu îndrăgostite. Dar niciodată atâta indiferență față de soarta omului de lângă ele.

 Văzând că ezit, s-a aplecat spre mine și a scos un plic din torpedo. Apropierea ei mi-a dat fiori pe șira spinării, și m-am întors 15 ani în trecut, pe vremea adolescenței, când jinduiam după nevasta șefului de la primul loc de muncă. L-a desfăcut și mi-a arătat conținutul: bacnote de euro în toate culorile, noi și tentante, alături de o foaie roz umplută cu un scris mărunt:

- Aici ai toate datele de care ai nevoie. Ce spui? m-a întrebat, arcuindu-și buzele ca și cum, în caz de refuz, ar fi fost dispusă să mă convingă și în alte moduri. 

 Dar ea știa deja că am să o fac. Pusese stăpânire pe voința mea, acea făptură atât de firavă cu cea mai hotărâtă și convingătoare privire. Am luat plicul, simțindu-mă umilit fără să știu de ce și, înainte să deschid portiera, m-am aplecat spre ea, i-am cuprins chipul între mâini și am sărutat-o apăsat, cu ciudă. S-a zbătut ușor, fără convingere. Am ieșit repede, înainte de palma pe care eram convins că o voi primi, în schimb am fost uimit să văd că zâmbea. Zâmbea ca și cum ar fi spus: Ești al meu acum!

Uneori, nopțile

 Te aștept să vii, ca-n fiecare noapte. Ești ca un lait motiv pentru mintea mea, îți rostesc numele până devine banal. Un nume anost pentru un chip atât de frumos. Părinții tăi te-au blestemat să fii veșnic mic, un diminutiv.

 Ascult muzica îndrăgită de tine, sperând să te înțeleg. De parcă s-ar putea înțelege o umbră. Și mă repet la infinit, în numele iubirii ce ți-o port. N-aș putea să o reinventez, e mereu aceeași, statornică și încăpățânată, la fel ca hotărârea mea de a te aștepta o noapte, trei, o veșnicie...indiferent cât timp îți ia să realizezi că sunt marea ta iubire.

 Ceasul bate ora trei. E mult spus bate, dar sună atât de bine expresia, sună a vechi și nostalgie. Cu picioarele desculțe în cada rece, încerc să-mi alung somnul. Știu că nu mai pot avea încă un coșmar legat de depărtarea de tine. Te-am visat de atâtea ori încât mi se pare că nici nu mai știu cum arăți în realitate, e totul distorsionat și confuz. Eu sunt confuză. Oare e dragoste ceea ce simt, sau doar o obsesie trecătoare, ca multe altele? Dacă aș fi regizor, te-aș avea ca actor în fiecare film al meu. Îmi place lipsa ta de expresivitate, glasul cald și tremurul ușor al buzei de jos când te abții să nu zâmbești. Am studiat totul, ai fost analizat mai amănunțit decât portretul Mona Lisei, și am găsit în fiecare defect o calitate. 

 Intru in bucătărie și-mi torn vin în pahar. Dumnezeule, urăsc vinul, dar este singurul care mă poate face să te uit, măcar pentru o noapte. Dar până să iau prima înghițitură, ușa se deschide și tu intri ușor amețit, ținându-ți brațul- frumosul braț la care am visat de atâtea ori- peste umerii unei fete. Ce are ea, și nu am eu? ar întreba Delia. Eu doar mă fac mică la masa din bucătărie și aștept să treci, fără să mă observi. Pentru câteva ore uitasem că pentru tine sunt doar un pic mai mult decât o piesă de mobilier. Dar nu-i nimic, vor urma și alte nopți în care, în singurătatea mea, vei fi doar al meu.

Amintiri

   Când viața dă cu tine de pământ, trebuie să te ridici și să continui lupta. Așa suntem învățați încă de mici: să fim puternici, veseli și optimiști, capabili să înfruntăm orice obstacol în drumul nostru. Nimeni nu subliniază faptul că nu-i deloc ușor să te menții la suprafață, când toate greutățile te trag în larg. Nici că nu întotdeauna mâinile care se-ntind spre tine vor să-ți fie de ajutor. Pe astea le înveți singur, experimentând, suferind și mergând mai departe.

 Toți oamenii dragi îți promit că o să-ți fie mereu alături, nu te învață ce înseamnă să-i pierzi decât când este prea târziu. Și pierdem atât de mulți oameni în atât de multe moduri, fără să ne întrebăm cât de singuri suntem, de fapt, la final.

 Pierdem oameni, sentimente, amintiri. Oare se duc toate în același loc? În acel neant atât de temut? Aș vrea să știu unde îmi pot regăsi copilăria, bunicii, prima iubire, bucuria de a-mi afunda picioarele în nisipul fierbinte și a-mi simți ceafa arsă de soare, sărutul părinților pe fruntea mea adormită, emoțiile de dinaintea întâlnirilor sau a examenelor, prietenele din liceu și secretele noastre...Poate sunt strânse toate la un loc cu cele ale altor persoane și doar așteaptă să fie regăsite. Tare mi-ar plăcea să fie așa, am încă multe "te iubesc" și  "mi-e dor" nerostite....

  

Seri

Privesc pe fereastră același peisaj, de ani de zile, ascultând o melodie tristă.  Nimic nou nu se întâmplă, parcă văd aceiași oameni alergând grăbiți spre muncă, aceleași mașini colorate gonind pe șosele, același cer când însorit, când mohorât sau întunecat cu mici pistrui de lumină. În unele nopți nu pot să dorm, ies pe balcon și beau un pahar de vin- întotdeauna alcoolul mă face somnlentă, greoaie și totodată parcă plutesc. E absurd. Beau și fumez și privesc afară, ascultând liniștea, concentrându-mă la ea. Încerc să nu-mi aduc aminte de tine fiindcă doare. Am citit recent o carte despre o tipă care ajunge alcoolică din cauza bărbatului care a înselat-o. Îmi spun că ea a atins limita cea mai de jos, n-am să ajung așa. Și totuși îmi vine să te sun obsesiv în nopțile când beau singură și sunt deprimată. Te caut doar o dată, nu îmi răspunzi mereu. Poate nu ajungi la telefon fiindcă ea doarme cu capul pe brațul tău. Poate m-ai trecut în telefon cu nume de bărbat, cum pe aveai pe ea...

  

  -Au nevoie de mine la spital, spuneai grăbindu-te să te îmbraci.

Într-adevăr, avea ea nevoie de respirație gură la gură.

Și acum mi se strânge inima ca un pumn de nisip când îmi amintesc cum e să te simți dat la o parte. Nici eu nu am fost o sfântă. Nu am fost perfectă, cum ai fi vrut. Curios cum oamenii cu sufletul cel mai găunos cer perfecțiunea de la ceilalți.

 Stau la etajul 4, văd oamenii în miniatură. În părcușețul din fața blocului, o mamă încearcă să-și îmbrace fetița care nu stă locului o clipă. Nu-mi plac copiii. Sunt ca niște jucării drăgălașe, dar stricate. Plâng prea mult, țipă și tropăi cu piciorușele lor mici pe creierul tău. Parcă abia aștepți să crească, și atunci ajung obraznici. Nu e de mine, eu sunt devotată vinului și, mai nou, singurătății!

 Oricât de dureros ar fi în unele seri să stau tolănită pe canapea, să beau și să mă uit la aceleași știri care se repetă de 4-5 ori pe zi, prefer asta decât să mai trec încă o dată prin focurile iubirii și să fiu apoi părăsită, aruncată ca un obiect vechi pentru care ți-ai pierdut interesul, chiar dacă în trecut te-a costat o avere. Prefer monotonia.

https://www.youtube.com/watch?v=wXP4D_hCfqw

Mother!

Probabil s-a mai scris despre acest film apărut în 2017, în regia lui Darren Aronofsky. Înainte să-l descarc însă, am citit doar câteva descrieri sumare din care am aflat că trebuie să ai noțiuni biblice pentru a-l înțelege. M-am gândit că nu poate fi atât de dificil și aseară, când l-am văzut, mi-am zis: Ce porcărie! O tipă cu evidente probleme în căsnicie și ceva puteri paranormale, fiindcă poate simți prin pereți inima casei în care trăiește. Un tip care se chinuie să scrie următorul mare roman și nu reușește din cauza lipsei de inspirație și a monotoniei.

 Viața lor este armonioasă în aparență, dar venirea a doi oaspeți nepoftiți- un cuplu excentric și foarte dubios- îi schimbă radical cursul firesc.

 Totul începe cu diamantul pe care scriitorul îl prețuiește atât de mult încât are un loc special în casă. Musafirii, atrași de frumusețea lui, îl sparg din greșeală și de acolo lucrurile încep să o ia razna: Adam și Eva mușcă din fructul interzis. Apoi intră în casă, la fel de nepoftiți, cei doi băieți ai cuplului, certându-se pentru moștenirea tatălui lor muribund. Se bat orbește prin toată casa, neînduplecați de strigătele și implorările celorlalți, până când unul dintre ei îl omoară pe celălalt, zdrobindu-i capul cu un obiect luat la întâmplare, asemeni lui Cain si Abel. Dârele celui ucis persistă pe podea, clocotind ca o rană deschisă.

 Cum cei doi părinți nu au unde să țină privegiul fiului lor, își cheamă rudele și prietenii în casa gazdelor- tot felul de oameni perindându-se prin camere, curioși și de neoprit, distrugând mobilierul și zugrăvind absurd pereții, până când sunt alungați cu brutalitate.

Timpul trece, viața își reia cursul obișnuit, femeia rămâne însărcinată, iar bărbatul își regăsește echilibrul creator, scriind o carte impresionantă. Succesul nu întârzie să se arate și, când credeau că s-a reinstalat armonia, sunt luați cu asalt de fani care au citit cartea și reporteri avizi după imagini inedite cu scriitorul și muza lui. Dau buzna în casă, fac poze, mănâncă din mâncarea gătită de femeie pentru soțul ei, devastează pereții, fură obiecte, intervine poliția și se crează un haos greu de urmărit- războiul, foametea, confuzia generală și animalitatea ce iese la suprafață.

 Ea se târăște înfricoșată printre cadavre, încercând să-și nască copilul, în timp ce bărbatul este în extaz la gândul că opera sa are un atât de mare și neobișnuit impact: oamenii îl venerează ca pe un Dumnezeu. Iar el le este atât de recunoscător pentru credința lor încât le oferă copilul nou-născut pe care aceștia, din prea multă idolatrizare, îl devorează. În acest punct, disperată, femeia începe să ucidă pe oricine se apropie de ea și incendiază casa, cu tot cu oamenii din interior.

În final, apare creatorul purtând-o în brațe, pe jumătate carbonizată.

"Îmi pare rău că nu am fost suficientă pentru tine!

"Nimic nu este suficient", îi răspunde el, adăugând că mai are nevoie de un ultim lucru de la ea"

"Nu mai am nimic de dat. Ce vrei de la mine?"

" Dragostea ta! Mai este acolo?"

"Ia-o!"

Iar el îi desprinde inima din piept, privind-o cu adorație- diamantul lui prețios pe care îl așează la locul ce îi este predestinat. Și astfel se formează un nou început, casa se reface, soarele inundând camerele și iubita lui, o altă femeie, preia rolul de Natura Mamă!

Deși am descris acțiunea în stilul unei compuneri de clasa a 5-a, am simțit nevoia să scriu despre acest film deoarece l-am înțeles abia a doua zi, treptat, legând secvențele între ele, mulțumită ca în fața unei mari revelații. Un film care se apropie de ceea ce numesc eu genial, datorită ciudățeniei și originalității lui!

Un alt ianuarie

- Vreau să îmi iau o carte! spun entuziasmată, după ce citesc recenzii promițătoare despre Povestea slujitoarei, de Margaret Atwood.

 El ridică privirea din telefon și răspunde:

- Ia-ți! apoi își continuă activitatea.

 Suntem într-o cafenea, e forfotă; familii numeroase și guralive, prieteni care nu s-au mai văzut demult și schimbă impresii, încercând să fie amuzanți de dragul glumelor din tinerețe. Iar noi butonăm concentrați. La asta duce excesul de tehnologie: revenim după doi ani la cafeneaua unde mergeam în primele zile ale lungului șir de întâlniri și, în loc să vorbim despre noi, despre cum ne-a transformat relația, cât de mult ne-am schimbat și cum încă ne iubim cu același entuziasm, stăm și butonăm telefoanele în căutare de meme-uri la care să râdem. A murit curiozitatea reciprocă și a rămas doar o vagă apatie care revine din când în când. În așteptarea următoarei ieșiri pe terasă, la țigară, contemplăm ecranele sau tablourile cunoscute de pe pereți, gândindu-ne fiecare la ce vom face mâine, la cum să rezolvăm problemele de la muncă sau pe ce echipă să mai pariem data viitoare.

 Îi întind să citească și el ce scriu, și exclamă:

- Aoleu, ce e asta?

Parcurge rândurile ușor amuzat, și îl întreb:

- Cum ți se pare?

- Ai talent, ce-i drept! Ești ca la securitate. Numai pe timpul lui Ceușescu stăteai de vorbă cu unul și a doua zi apărea pe hârtie.

 Zâmbesc privindu-l intens, gândindu-mă că îl iubesc pe zi ce trece mai mult. Îl cunosc ca pe propria-mi palmă, nu mai sunt multe de descoperit, ca la început, dar nu mai am nici nesiguranța de atunci. Este al meu și o știu.

  Propune să ieșim pe terasă. Acolo patru tipi discută despre munca la call-center: Ăștia copiau temele de la tine, d-asta s-au ratat toți! Iar altul: Lasă că au ajuns bine, sunt la call-center. Într-o zi m-a sunat mama și la final i-am mulțumit pentru apel și i-am urat o zi bună!

 Râdem înfundat, privindu-ne cu subînțeles. E frig și îi tremură țigara între degete, iar părul îi stă zburlit pe tâmple și frunte, ca unui copil ieșit la derdeluș. Asta îmi aduce aminte de a doua întâlnire în parc, într-un ianuarie când ne plimbam tăcuți prin troienele de zăpadă. Pe deal erau resturi de plăci și pungi folosite pe post de sănii. Ia una, se așează pe ea și alunecă vijelios pe gheață. Îmbujorat, frumos și parcă intimidat de propriul giumbușluc. Îl urmăresc și mă întreb ce ar crede colegii lui dacă l-ar vedea: seriosul și autoritarul Ionuț, chiuind ca un copil și dând cu fundul de dâmburi de zăpadă, în goana la vale.

 Roșii de frig și obosiți, ne întoarcem în gangul blocului. Nu știm ce să ne mai spunem, doar zâmbim tâmp amândoi și mă gândesc: Oare mi s-a întins machiajul? Mă pupă de la revedere și simt cum fluturași neghiobi mi se zbat în stomac. E semn că ceva începe.

 Și continuă promițător, cu mici pauze de verificat mail-uri și notificări. Tehnologia încă nu a distrus frumosul din noi, dar poate într-o zi o va face.

 Până atunci, ne ridicăm de la masă și, mână de mână, străbatem prin noapte frigul lui ianuarie, exact ca acum doi ani.