Azi după-amiază, întorcându-mă acasă, am trecut prin gangul de lângă bloc. Mirosea a pâine arsă și dintr-o sufragerie de la parter se auzeau reclame tv. Mi-am amintit de copilărie.
Bunica mea locuia într-o garsonieră lângă un gang și, de fiecare dată când ieșeam de la școală, mă opream pe la ea să mănânc dulceață de trandafiri. Mă întâmpina mereu zâmbitoare și ușor surprinsă, ca și cum nu s-ar fi așteptat să revin. Eu mă așezam la masă, cu bărbia pe brațe, și bunica îmi punea ceaiul alături de felii mari de pâine prăjită cu unt și dulceață. Uneori ținea pâinea pe plită până când se umplea bucătăria de fum. Nu avea miros, de multe ori eu eram câinele detectiv atunci când se hotăra să facă curățenie în frigider.
Cel mai mult îmi plăcea toamna la ea. Afară ploua apatic, dar în casă era cald și mă afundam într-o pătură, în timp ce ea gătea. Alteori îi citeam povești sau învățam împreună poezii pentru școală. Nu era o bunică exemplară, dar încerca și pentru asta o iubeam cel mai mult. Mă făcea să mă simt în siguranță, acea fărâmă de om cu păr lung, alb și împletit în coadă, scundă și mereu zâmbitoare.
Nu am mai văzut-o de aproape 15 ani, și totuși azi dimineață mi-a părut mai aproape ca oricând.
