mi-am pierdut

Mi-am pierdut inima pe undeva, pe drumul între 15 și 23 de ani, și nu am mai reușit să o recuperez, așa că m-am decis să plec în căutarea unei alte inimi. Mi-am făcut frumos bocceluța- câteva lucruri, teneșii preferați și cartea lui Emile Zola pe care o iubesc și o urăsc în același timp- și am pornit la drum. Am văzut Viena, Roma cu glorioasa ei istorie, Parisul, unde mi-am făcut nenumărate selfie-uri cu Turnul Eiffel, apoi morocănoasa Londra. Am bătut din poartă-n poartă și am întrebat în toate limbile și semnele pământului dacă are cineva să-mi vândă o inimă, dar toți s-au ferecat înăuntru îngroziți, de parcă aș fi vrut să le fur ceva.
  Toți oamenii aceia aveau câte o inimă, iar unii nici măcar nu o foloseau, și cu toate astea țineau la ea ca la ochii din cap. "Nu vreau să sufăr", spuneau, fără să știe cât de norocoși sunt că mai pot simți chiar și suferința.

Serile sunt ale mele

Va trebui să te omor, încet încet, cu melancolie de casnică nefericită. Nu-mi pasă că plângi și te doare, că lumina e prea puternică și praful de un centimetru în casă, că pielea mea miroase a romanță târzie...s-a stabilit că tu trebuie să mori, puțin câte puțin, din mine!

 Am uitat cum arată o seară fără să mă gândesc la tine, al naibii tu Charon, cât mai vrei să târăști după tine o amintire? Nu vezi că-i moartă demult iubirea noastră?

Serile sunt ale mele, lor mă dedic cu fidelitatea unei călugărițe. Doar la ceas de seară totul își pierde conturul și devine uniform...întuneric, amintiri, gânduri, și abia atunci sunt fericită fără tine.

Gustul imposibilului

Publicul te așteaptă! M-a privit cu ochii lui negri ca un hău, ochi mereu zâmbitori și a urcat cele trei trepte spre scenă. Dintre lumini, crea imagini de neînțeles, fiindcă "Uneori simplitatea e cea mai profundă, dar întotdeauna ce e complicat atrage", cum chiar el spunea. Iar eu îl priveam și mă gândeam: "îmi ești drag, copile!" și asta fără prea mare efort.

L-am cunoscut într-o vară. Ploua ca dracu iar eu îmi uitasem umbrela și plângeam ca proasta, mă despărțisem de un bou. Eram udă din cap până-n picioare, machiajul mi se scurgea rapid pe obraji formând probabil o picătură de toată jena în bărbie. Iar taxiurile mă ocoleau fără milă.
Am intrat în prima cafenea, convinsă că am bani la mine și mi-am comandat un ceai care avea gust de cianură. Nu mă-ntreba cum știu, am încercat toate variantele posibile până să ajung la tine.
Atunci un tip brunețel mi-a întins un bilet pe care scria: "Fii motivul pentru care cineva zâmbește astăzi". Evident, am început să plâng mai tare, așa că a trebuit să-mi dea și un pachet de șervețele.
- Merită? m-a întrebat.
- Categoric nu, am răspuns.
Atunci am început amândoi să râdem ca niște vechi prieteni regăsiți după nu știu câte secole.
Îl priveam curioasă. Avea ceva care mă atrăgea și mă îndepărta în același timp. Avea gustul imposibilului. O delicatesă pentru oamenii în căutare de nefericire.

Acum stau aici, în locul din umbră pe care l-am căutat de atâtea ori, și aplaud până nu-mi mai simt palmele. Și mă simt mândră de toate viitoarele realizări. Ca un copil care a învățat toată noaptea și știe că negreșit va lua zece!