Când eram mică, aveam o viziune romantică asupra prieteniei. Mi se părea că rostul meu în societate nu este îndeplinit, dacă nu am cel puțin câțiva oameni în jur pe care să îi pot numi prieteni. Vedeam la părinții mei- o generație atât de diferită- vechi prieteni cu care își petreceau sărbătorile, zilele onomastice sau duminicile în care pur și simplu beau și își aminteau de excursiile și petrecerile din trecut. Prietenii erau acolo nu doar la bine, ci și la greu. Îi ajutau pe ai mei la culesul viei, grădinărit sau construit câte ceva la casa de la țară, iar ei le întorceau ajutorul la fel de entuziaști. Totul părea firesc și, deși se mai certau uneori, întotdeauna găseau o cale de a se împăca.
Crescând cu imaginea idilică a prieteniei, am încercat să găsesc, la rândul meu, astfel de oameni. Având totuși o fire mult mai introvertită, m-am rezumat la câte o persoană pe care am simțit-o mai aproape de felul de meu de a fi. Și de fiecare dată am crezut că am găsit prietena ideală, dar niciuna dintre aceste prietenii nu a rezistat la testul timpului.
Cele câteva fete cu care ies de trei-patru ori pe an la un suc, făcând eforturi să mi le reamintesc- cum erau înainte, ce lucruri aveam în comun și ce ne-a îndepărtat- sunt mai mult vechi cunoștințe. Prietenia noastră a avut un crescendo în anii de liceu, când credeam că suntem la fel, iar discuțiile noastre se rezumau la:
*cum ți se pare noul coleg?*
*ai văzut că tipul de la clasa X s-a uitat la mine? Oare mă place?*
și făceam schimb de informații inutile, cum ar fi:
*n-am învățat nimic pentru testul de azi!*
Uneori mai vorbeam despre trupe rock și soliști pletoși care ne făceau să oftăm mult după ce am ascultat a mia oară o melodie, crezând că eram speciale, diferite și norocoase că ne-am găsit..
Facultatea a risipit naiva noastră prietenie; ne-am schimbat, lăsând în urmă colidoarele liceului cu atât de multe amintiri. Revederile sunt ciudate, stânjenitoare și uneori nesincere. Oare așa arată prietenia adevărată?
Totuși nu este doar prietenia dintre femei, ci oamenii, în general, s-au schimbat. Avem sute de *prieteni* virtuali în listele de Facebook, cunoaștem despre ei detalii care nici măcar nu ne interesează, dăm și primim like-uri din amabilitate dar, când ne vedem pe stradă, întoarcem privirea. Tehnologia ne-a îndepărtat, suntem îndemnați să acceptăm, ba chiar să îmbrățișăm singurătatea, individualismul, să fim egoiști și răzbunători. Într-o lume în care putem vorbi mult mai simplu, la orice oră din zi sau din noapte, suntem mult mai departe unii de ceilalți decât erau străbunicii noștri care comunicau prin scrisori. Pe atunci era într-adevăr mare dorința de a fi aproape de celălalt, ignorând timpul și spațiul, iar relațiile dintre oameni păreau mult mai sincere, mai trainice și mai firești.
