Se zvonea că a apărut o străină în oraș. Toți locuitorii vorbeau despre ea, bucuroși că au un subiect nou de discuție. Unii spuneau că e o artistă care a renunțat la filme în favoarea căutării liniștii interioare. Alții îi puneau în cârcă fapte scandaloase (variantă care le plăcea la nebunie femeilor invidoase pe frumusețea ei). Adevărul însă nu era foarte departe. Femeia necunoscută era o soprană renumită care, în urma unui scandal incluzând un tenor și o moștenire, decisese să se retragă undeva până se liniștesc apele. Nu întâmplător și-a ales un orășel cât un sfert de punct pe hartă, unde era sigură că nu va fi recunoscută. Mai ales că o dată cu noua locație, și-a schimbat și numele; noii vecini o cunoșteau drept Erika Jensen. Un nume banal, depotrivit cu figura ei care nu putea trece neobservată. Nu era frumoasă, dar avea un aer de distincție care făcea orice fată să pălească pe lângă ea.
Nu ieșea des din casă, dar când totuși o făcea, avea o atitudine de căprioară printre porci. Și, pentru a continua comparația, își ținea nasul pe sus întocmai ca și cum ar fi intrat într-un coteț.
Era discretă. Mergea rar la cumpărături, de cele mai multe ori trimitea câte o fată de prin oraș să-i ia cele necesare. Așadar, singurele dăți când își făcea simțită prezența erau serile în care răsuna toată casa de vocea ei înaltă sau duminicile când mergea la slujbă. Atunci se îmbrăca în negru, de parcă purta mereu doliu, și își saluta vecinii, dând din cap cu un insesizabil dezgust întipărit pe buze. Aceștia se interesau de viața ei, în special bărbații care, prin căi ascunse, încercau să afle dacă este singură. După ce se convingeau, începeau să dea târcoale casei, folosind diverse pretexte. Acest lucru le exaspera pe femei, așa cum se întâmplă când un bărbat, fie el prea puțin cunoscut, cade în farmecele altei femei. Astfel, bărbații salivau, femeile clocoteau. Și puneau la cale cum să o denigreze în mod eficient, să îi distrugă irecuperabil reputația! (de parcă se putea mai rău). Și tot adunându-se când într-o sufragerie, când în alta, complotau.
- Să le povestim bărbaților noștri lucruri urâte despre ea!
- Da, ceva rușinos, denigrant!
- Sau să o atragem într-o capcană și să vadă singuri cu ochii lor...
- Să o omorâm! Scăpăm lumea de o distrugătoare de căsnicii! se trezea câte una mai isteață , apoi își sorbeau ceaiul gânditoare, în liniștea bruscă.
În fond, nu era o idee atât de rea! Gheața fusese deja spartă, așa că puteau trece la planuri mai amănunțite. Fiecare venea cu altă propunere și dezbăteau însuflețite cum ar fi mai bine: accident, sufocare, cădere liberă pe scări- doar se știa că domnițele erau foarte vulnerabile în vremea despre care vorbim. Vremea pudismului, a gleznelor acoperite și a sexului cu lumina stinsă și doar în spațiul conjugal. Pe atunci, femeile erau incredibil de sensibile: o vorbă urâtă putea duce la leșin! Și dacă se afla lângă o balustradă, cu atât mai rău!
Astfel, localnicele își făcuseră un obicei din a folosi moartea sopranei drept subiect principal al serilor lor. Erau seri plăcute, în care simțeau că dețin controlul dincolo de spațiul domestic, și își întind tentaculele gingașe peste granițele bucătăriei. Și dezbăteau tot mai aprinse, fără simț al vinovăției întrucât totul se petrecea doar în imaginație. O mică eliberare de frustrarea de a se ști pe locul al doilea.
Totuși, nici până în ziua de azi nu se știe ce s-a întâmplat cu soprana după ce într-o duminică nu a mai apărut la slujbă și nici vocea ei nu a mai ridicat toată casa-n picioare. Unii spuneau că s-a întors la tenorul care a făcut-o nefericită, alții că în lacul de la marginea orașului s-a găsit o femeie înecată, deși nimeni nu putea spune sincer că a văzut vreun cadavru. Cert este că soprana a dispărut ca fumul, iar femeile au fost fericite, ascunzând chiar și unele față de celelalte un mic sentiment de vinovăție. Oare și-au dus planul la capăt? Nu vom ști niciodată!
