La malul mării, acolo unde valul macină nisipul, și cerul nopții pistruiat se întinde deasupra, un bărbat stă pe o stâncă lovită de ape. Privirea îngândurată nu încearcă să pătrundă prin întuneric, ci îi este orientată undeva spre trecut. Se vede la o masă încărcată cu platouri de mâncare: carne de vânat, fructe, vinuri aromate în pocale de argint, alături de prieteni vechi și oameni importanți. Pe lângă ei trec femei cu multe brățări pe brațele goale și rochii albe atârnate pe-un umăr, lăsând insolent un sân la vedere. În capătul mesei tronează Augustul Împărat, râzând zgomotos cu ochii aprinși de alcool, iar lângă el, câțiva cântăreți își încearcă șansa, urmărind cu privirile încordate reacția împăratului, însă acesta nici nu-i aude. Zgomotul este prea mare, vorbele de duh urmate de de râsete încarcă atmosfera.
Ovidiu stă la capătul mesei, privind și luând aminte la cele din jur. În gând, recită propriile poeme, alegându-le pe cele potrivite pentru urechile unui suveran. Știe că după desert îi va veni rândul să îl amuze pe împărat, iar această atribuție îi încântă egoul. Este adulat la curte și, odată cu moartea lui Horațiu, a devenit cel mai apreciat poet din Roma, privilegiile fiindu-i nenumărate.
La un semn al lui Augustus, muzica se oprește. I-a venit rândul:
- Ovidius!
Se ridică îndreptându-și spatele cu mândrie și începe. Pe măsură ce recită, mesenii întorc privirile de la el la împărat, căutându-i reacția. Unii rând în bărbie, alții se încruntă, iar suveranul se întunecă la față.
Încă nu-și dă seama când a început căderea. Era răsfățatul nobilimii, de la cele de pe stradă la fiicele de împărați, toate femeile îl adorau și mereu își permitea să spună ce gândește, iar acum, exilat la Tomis, își așteaptă în zadar iertarea.
Valurile se sparg de stâncă, stropindu-l; obrajii îi sunt uzi de apă sărată și lacrimi. Se singe încet într-un loc izolat, pradă sălbăticiei fascinante a Pontului Euxin.
„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul
Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”
Publius Ovidius Naso
