Autogară, Mangalia

Autogară, Mangalia. Până aici am venit cu taxiul, de teamă să nu ne rătăcim. Lungi explicaţii, drumuri care cotesc ba la stânga, ba la dreapta. Umeri ridicaţi Suntem turişti, întrebaţi pe altcineva... E soare şi căldura lui topeşte asfaltul. Briza mării ne aduce miros de alge uscate şi de muguri.
Nu avem mărunt, schimbăm şi intrăm în sala de jocuri- aerul e răcoros şi miroase a metal. El se aşează şi trage la rame, eu îl privesc plictisită. Entuziasm aporape disperat, hotărârea de a nu pierde. Fără chef, măsor din ochi sala. Din ce în ce mai puţină lume, apoi linişte. Ieşim. Staţia e plină.
George se plimbă de la un capăt la altul turbat de nerăbdare, revine, mută bagajele, îmi spune să-l aştept şi dă fuga până la cel mai apropiat chioşc pentru a-şi lua ţigări. Două chinezoaice mici cât două păpuşi ruseşti râd subţirel şi vorbesc cu un glas neverosimil de gros. Lumea e nervoasă; autocarul întârzie.
Îmi aprind o ţigară, apoi o arunc nefumată. Mă mustră că fac risipă. Ştii că n-avem! Îmi trec mâna peste burtă, e încă acolo şi aşteaptă.
În sfârşit! Ne urcăm în maşină, cu cele două geamantane albastre. Înăuntru e zăpuşeală şi miros de salam. Geamurile sunt prăfuite,dar bine că nu e drum lung. Obzor, venim!
Facem un popas. George coboară să urineze, apoi revine la fel de ursuz. Deschide un ziar ilustrat, şi îl răsfoieşte înjurând încetişor căldura din autocar. E neras şi din perciuni îi picură broboane de transpiraţie.
Peisaj cu copaci abundând în verde şi case cu grădini peticite. Îmi simt pleoapele grele de nesomn şi mi-e ciudă că trebuie să dorm. Copilul mişcă uşor din picioruş, în ritm simţit doar de mine. Îi zâmbesc şi adorm...

Maşina se opreşte brusc, cu un cârâit supărător. Mă trezesc buimacă şi privesc în jur; toţi se îndreaptă spre ieşire.
- Am ajuns? îl întreb pe George.
- Da, am ajuns, îmi răspunde zâmbind pentru prima oară după victoria din sala de jocuri.
Mă ridic amorţită şi cu dorinţa imperioasă de a mă întinde. George ia ambele bagaje şi îmi oferă cotul să mă sprijin.
Aerul afară e mult mai proaspăt, iar lumina vioaie, nearsă, ne întâmpină încă de la primele trepte. Iarba e atât de verde şi uniformă încât ţi-e milă să o calci.
- E superb! exclam, uitându-mi gura căscată.
El mă trage mai aproape, din calea unui bătrân şi pornim pe alee. Ca un zvon de cântec răsună dialogul a doi italieni, în spatele nostru. Întorc privirea: o femeie încă tânără, cu ochelari mari de soare şi o pălărie albă, pe măsură, se mişcă unduios în rochia ei vaporoasă, la braţul unui bărbat înalt, cu părul scurt dat pe spate şi pomeţi proeminenţi. Amândoi sunt bronzaţi şi par desprinşi dintr-un film cu Sophia Loren.
George mă sărută pe obraz, atrăgându-mi atenţia. Parcă era neras, sau doar mi s-a părut mie...
Alţi italieni trec pe lângă noi; mă uit nedumerită în jur.
- Unde am ajuns? îl întreb pe George uşor panicată. Nu suntem în Obzor, aici e prea...
El nu-mi răspunde, ci doar zâmbeşte şăgalnic într-o parte. Îmi vine să ţip, să mă-nvârt până mi se desprinde părul şi ameţesc aşa de rău încât nu mă mai pot ţine pe picioare. Suntem în Roma! Tâmplele îmi zvâcnesc şi inspir cu nesaţ aerul.
- Dar cum...cât...unde o să stăm peste noapte?
- Avem o rezervare.
- De când plănuiai asta?
- De când te-am cunoscut, vine răspunsul.
Îmi trec mâna peste pântec. Pare mult mai mic decât ultima oară şi nu se mai distinge nicio mişcare. Îl privesc din nou nedumerită, iar el îşi trece mâna liberă pe după umerii mei.
- Vrei să mâncăm o prăjitură?
- Doar una?! îi răspund extaziată, uitând pe moment de surprindere. Suntem în cea mai frumoasă capitală a lumii, oraşul în care mi-am dorit întotdeauna să fim...Aşadar, spune-mi, doar una?!
Mă ciupeşte de obraz şi grăbeşte pasul. E bine, încă simt, deci nu visez. Îl urmez ca o şcolăriţă ascultătoare până la prima cafenea; o clădire cu pereţi de sticlă şi privelişte încântătoare, scăldată în soare şi mărginită de istorice ruine. În interior, înşirate ca-ntr-un veritabil muzeu, stau tablouri ce poartă semnături celebre şi mă trimit cu gândul la orele de istoria artelor în care răsfoiam albume cu picturi renascentiste.
Mesele sunt de diverse forme, răspândite în toată încăperea. Miroase a vanilie, a mandarine şi ţigări scumpe.
Ne aşezăm la una din mese, retraşi într-un colţ, ca doi străini imperfecţi într-o lume perfectă. El cere o prăjitură cu un nume sofisticat pe care-l pronunţă impecabil. Îl rog să ceară la fel şi pentru mine. Italiana lui mă uimeşte.
Scăldat în lumina soarelui, cu chipul radios, pare aproape frumos şi fericit, ceea ce mă încântă.
Prăjiturile arată incredibil, tăiate în formă de trunghi, cu două straturi de creme de culori diferite şi bucăţele de fructe, ornate cu frişcă din abundenţă, vişine şi câte o umbreluţă multicoloră. Înfig linguriţa în ea, şi gust, însă nu simt nimic. E fadă. George nu pare să fie de aceeaşi părere; buzele şi bărbia lui sunt pline de frişcă, iar prăjitura lui pe jumătate mâncată. Delicioasă...delicioasă poate că ar repeta, dacă nu ar avea gura plină.
Mă-ntind după şerveţelul din dreptul lui, şi îmi dă cu linguriţa peste degete. Încep să râd, deşi totul îmi devine ciudat. Până şi el e ciudat, şi mă surprinde faptul că nu-şi dă seama că e cutremur. Lichidul din pahare se mişcă frenetic, ameninţând să evadeze; geamurile sunt prăfuite şi tremurânde, iar aerul e îmbâcsit. Mă ridic de la masă, simţind că mă sufoc, însă un junghi între coaste mă face să suspind prelung, dureros, şi cad înapoi pe scaun.

- Trezeşte-te o dată, n-auzi că am ajuns?? îi aud glasul răstit venind din stânga mea. Cu greu îmi dezlipesc ploapele şi lumina îmi invadează ochii şi creierul, orbindu-mă. Privesc în jur, nedumerită. George s-a ridicat deja şi-mi face semne exasperate să-l urmez. Mă ridic fără poftă şi aproape mă târăsc spre scările autocarului, cu o palmă aşezată pe curba pântecului. Nu mă aşteaptă. Sprijină geamantanele de un stâlp şi îşi aprinde o ţigară.
- Vrei să mâncăm o prăjitură? îl întreb, aşezându-mă pe bagaje.
- Asta-i bună...de prăjituri ne arde nouă acum...
- Ştii, am visat că eram la Roma.
- Păi şi nu te-am adus la Roma? Ia uite aici! exclamă cuprinzând cu braţele peisajul obosit, cerul încărcat de lumină şi drumul peticit pe alocuri, presărat cu extremente de cal şi urme de roţi încinse. Ce vrei mai mult de atât?

Mandarin

Câmpia se-ntindea cât vedeai cu ochii, mărginită doar de cerul posomorât de dinaintea furtunii. Pe suprafaţa verde,un punct mic şi alb aluneca aparent fără ţintă; un copil ce ţinea în căuşul palmelor câteva seminţe de mandarine, căutând un loc prielnic pentru un viitor copăcel.
Găsi un uşor dâmb şi îl netezi cu vârful piciorului, apoi se aşeză în genunchi şi începu să scobească pământul tare cu degetele, murdărindu-şi unghiile şi mânecile bluzei. Brodoane fierbinţi alunecau pe fruntea lui înaltă, traversată de linii subţiri ce dădeau chipului său un aer de concentrare.
Privi îndelung cele cinci seminţe gălbui, apoi le aşeză cu grijă în groapă şi le acoperi, însemnând locul cu o crenguţă de nuc. Îşi plimbă palmele deasupra lor, ca şi cum ar fi vrut să le grăbească dezvoltarea, vrăjindu-le, şi zâmbi mulţumit când treaba păru terminată.
Stropi mărunţi de ploaie se-nmulţeau pe pământul uscat, peste mormântul semninţelor şi câmpul însetat, gonind paşii băiatului spre cărarea bătătorită ce-l conducea acasă.

Noaptea trecu greu, străbătută de fulgere, iar dimineaţa veni răcoroasă. Copilul se-ncălţă în grabă şi alergă spre locul unde îl aştepta, spera el, un copăcel frumos şi roditor. Căută din priviri locul unde plantase mandarinii, dar nu găsi decât pământ lipicios şi un cer mohorât, prevestitor de noi furtuni. Crenguţa de nuc era azvârlită departe, purtată de vânt. O culese şi o băgă în buzunarul pantalonilor. Poate mâine...
A doua zi însă nu-i oferi nicio alinare, nici a treia, însă continuă să vină în fiecare zi, cu speranţa că va zări de departe rodul muncii sale; totuşi câmpia continua să-l dezamăgească de fiecare dată. Ici-colo apăreau, printre ierburi din ce în ce mai înalte, copăcei verzi şi mlădioşi, cu frunze late, acrişoare. Copilul îi studia pe fiecare în parte, pentru a se convinge că nu erau ceea ce căuta, apoi se-ntorcea întristat acasă. Zi după zi. An după an.
Ciorile se-nvârteau deasupra câmpiei, croncănind, şi se legănau gălăgioase pe câte-o creangă de nuc; atât de negre şi de înghesuite încât păreau a fi fructe. Pomii înalţi, cu frunzele pârjolite de soarele verii, adunau ca-ntr-o îmbrăţişare toată umbra deasupra unui mandarin plăpând care împrăştia un parfum îmbietor, exotic, peste câmpia înverzită.