Orașul Fantomă

Se povestește că prin anii '20 exista un orășel la poale de munte, unde oamenii trăiau după reguli nescrise dar îndelung respectate. Acolo totul era în armonie cu natura, chiar dacă viața de zi cu zi se ducea între câteva linii trasate cu cretă colorată de către locuitori. Nu existau garduri, copaci și nici animale, totul era format din desene pe asfalt și ecouri de voci care se propagau de-a lungul unui munte de carton, ca-ntr-un film de Lars von Trier. Singura lege acolo consta în faptul că nimic din ce exista nu era real. Sentimentele, dialogurile, totul era o minciună la care contribuia fiecare în spirit de loialitate pentru istoria ținutului respectiv.

Prieteniile se contruiau cu ușurință, fiecare nou venit era adoptat și inițiat în traiul acela, iar puțini părăseau orașul o dată ajunși acolo.

 Într-o zi de august, un cuplu a coborât în gara părăginită, în căutarea unei aventuri de neuitat pentru luna de miere. Auziseră multe despre locul respectiv, povești șoptite în jurul unei mese slab luminate sau în gări cu trenuri fără destinații precise, așa că au decis să vadă cu ochii lor vestitul orășel.

De cum au intrat în gară, cerul a prins o culoare sângerie de continuu asfințit, aerul s-a rarefiat, iar șinele de tren, tăiate și curbate în sus, păreau că s-au oprit la capătul lumii.

 Au pășit cu teamă pe peron, unde doi copii se jucau cu o minge improvizată și i-au întrebat cum se ajunge spre centru.

-  Nu există centru aici! au răspuns în cor, fără să-i privească.

Atunci femeia și-a luat geanta și am pornit într-o direcție aleatorie:

-  Nu uita, aici totul e o minciună! a strigat peste umăr către soțul ei.

Au mers fără țintă câteva ore, sau cel puțin așa li s-a părut privind ceasul care stătuse în loc, până când au ajuns la muntele de carton.

Acolo, câțiva oameni stăteau turcește pe câte un pătrățel colorat, și vorbeau despre cât de rar se zăresc păsări în orășelul lor.

- Ia te uită, aventurieri! a exclamat unul din ei, scoțându-și teatral pălăria. Ce vă aduce pe la noi, oameni buni?

-  Am auzit multe despre locul ăsta și am venit să îl vedem.

Cei patru localnici au schimbat priviri amuzate:

-  Nu e nimic de văzut aici, doar un oraș de munte ca toate celelalte.

-  Din ce am văzut până acum, e destul de atipic, a replicat femeia privind în jur. Unde ne-am putea caza?

Unul dintre localnici a scos din buzunarul vestei o cretă verde și le-a întins-o:

-  Unde vreți voi.

Amuzați, cei doi tineri au luat creta și au trasat un pătrat unde și-au așezat bagajele. Apoi au desenat o inimă încadrată de câteva flori pe care au scris: "pat" și s-au întins obosiți, privind cerul văduvit de stele.

-  Îmi place aici, a spus bărbatul, luându-și soția în brațe.

A doua zi era târgul săptămânal. Fiecare localnic se trezea dis de dimineață și pornea spre Piatra de Sticlă. Acolo se strângeau toți și făceau troc cu cretă, pături cârpite în pătrățele colorate, ciuperci și verdețuri culese din orașele vecine, lemne de foc și sticle mari cu băuturi verzi-albăstrui care luceau la întuneric. Cum spiritul de sărbătoare cuprindea tot orașul, tinerii turiști și-au luat bagajele și au mers să vadă despre ce e vorba, animați de entuziasmul general.

Câțiva copii strigau în gura mare că vând camioane de jucărie improvizate, alții se opreau să urmărească piesele de teatru care făceau deliciul publicului în fiecare zi de târg. Luminițe multicolore erau atârnate de copacii de hârtie, și panglici uriașe delimitau zona. O muzică în surdină, amplificată de ecou, se auzea ca și cum ar fi pornit direct din cer.

-  Ce frumos, a exclamat tânăra, totul pare un continuu festival!

Câțiva trecători le-au dat ghionturi să treacă mai departe, scuzându-se apoi cu ample gesticulații. Au mers în rând cu lumea și au ajuns în fața scenei pe care doi actori de ocazie, îmbrăcați în alb, își strigau dragostea în versuri stângace, agitând panglici spre public. Localnicii priveau spectacolul cu zâmbete împietrite pe buze și exclamau din când în când, fără uimire: "oh, ce frumos!"

 Femeia a luat mâna soțului și a sărutat-o cu căldură, șoptind un mic "te iubesc" auzit doar de ei.

Timp de o săptămână, cei doi au trăit la un loc cu orășenii, luând parte la puținele evenimente care mai agitau din când în când viața lor tihnită. Un asfel de eveniment a avut loc în a șasea zi, când au fost treziți de clopotele unei biserici nevăzute. Speriați, s-au ridicat din culcușul lor improvizat și au porniy în direcția zgomotelor, întrebând în stânga și-n dreapta ce se întâmplă. Astfel, au aflat că cineva murise. Contrar așteptărilor, toată lumea părea fericită. Râdeau și chiuiau în jurul decedatului ca și cum s-ar fi reîntors în perioada dacilor când moartea era motiv de bucurie.

- De ce sunteți fericiți? a întrebat tânăra, fără a fi auzită.

Abia spre seară, spiritele s-au potolit și fiecare s-a așezat în pătrățelul său. Era o noapte liniștită și un vag miros de liliac plutea în aer, venit poate din orașele vecine.

Cei doi tineri s-au înghesuit sub o pătură și, ținându-se în brațe, și-au șoptit:

-  Te iubesc

privindu-se lipsiți de emoție, ca și cum ar fi rostit-o dintr-un automatism. De acum erau veritabili locuitori al Orașului Fantomă!

Crimă în pădure

-  Calmează-te! a strigat Adina cu ecou din celălalt capăt al pădurii.

Loviturile de sapă se propagau cu zgomot în pământul tare, făcând să vibreze brațul femeii. Cu fruntea asudată ca-ntr-o zi de caniculă și părul prins în creștetul capului, se rezema cu toată greutatea-n unealtă. În jur era aproape beznă, doar o luminiță clipocea departe la ecranul unui telefon.

-  O să îl îngropăm AICI?! Nu există altă variantă? Să-l dăm la porci, să-l aruncăm în apă, să-l ascundem în beton?

-  Vino și ajută-mă, nu te mai văicări ca o călugăriță-n zi de post!

-  Dar de unde știi tu cum se văicăresc? a replicat Andreea și, dacă ar fi fost mai aproape, ar fi văzut cum Adina își dă ochii peste cap în semn de sictir.

 S-a apropiat de cadavru și l-a studiat în lumina albăstruie. Părea în stare bună, atât cât poate fi un cadavru.

-  Știi că dacă ne prinde cineva aici, am pus-o, nu?

-  Dacă ai un kg de marijuana la tine, yep, we're screwed!

 Au continuat să sape, pe rând, până ce au dat de o cutie metalică în care erau câteva bacnote vechi, de pe timpul regelui Carol 1.

- Na, drăcie, acum suntem și bogate! Oare cât ne luăm p-astea?

- Ia sapa, dă-mi să văd.

Au întors hârtiile de pe o parte pe alta dezamăgite, apoi le-au așezat în cutie. Groapa era suficient de mare cât să încapă un bărbat de înălțime și greutate medie, așa că au luat cadavrul și l-au azvârlit în pământ, apoi l-au acoperit.

 Câteva minute, la îndemnul Andreei, au ținut un moment de reculegere în care amândouă au lăcrimat fără să o recunoască, apoi au pornit spre mașină.

- Știi, mă simt vinovată, a rupt Andreea tăcerea. E prima crimă comisă, chiar dacă a fost un accident.

- Nu ai de ce, dumbass, eu eram la volan!

- Da, dar îl văzusem înainte ta și efectiv m-am blocat...Era așa de mic și afară întuneric...

-  N-avem ce face acum, asta e.

Au continuat în tăcere drumul ce tăia în două pădurea, privind concentrate luminile farurilor de teamă să nu mai zărească prea târziu un pui de căprioară.

Crepuscular

 Îți mai amintești ultimul sărut? Eram la gura de metrou, fiecare grăbit să plece pe drumul lui, într-un mod mai metaforic decât credeam. Pe atunci nu știam că o să te transformi și o să mi te scurgi printre degete ca un nămol.

 Acum îți scriu și te privesc cum te târăști pe coate, cerând dreptul la regret. Nu te urăsc, ura în sine e tot un sentiment iar de asta nu mai sunt demult capabilă. Mi-e doar comod disprețul pe care l-am învățat de la tine.

 Nu sunt iubirea vieții nimănui, așa cum nici păsările nu au dumnezei. Credeai că mă cunoști și zborurile mele vor fi repetitive, dar te-am înșelat cu zâmbetul pe buze.

Ai suspinat visător la doi ochi albaștri și o gură tristă, fără să observi grimasa răutății. Ești nefericit, dragul meu? Mă bucur pentru tine! Acum trage zăvorul propriei colivii și înghesuie-te în sine, căci ești singura pasăre cu Dumnezeu, când aripile singur ți le-ai frânt.

 Nu te mai cunosc. O altă tină te-a iubit cu suflet copilăresc, sperând că din nimic poate clădi un castel cu grădini multicolore unde să te ascunzi atunci când negura minții tale te hăituiește. Strop cu strop, vis cu vis, ai omorât-o, iar acum te rogi la o statuie ca un păgân convins că nu e singur pe lume. Dar vocea ta e doar ecou, încercând să mimezi strigătul lui Munch, în timp ce fantasmele îți râd în față.

 Ești o pietricică aruncată în lac, dragul meu. Câteva cercuri nesigure, apoi luciul deplin al apei care strălucește în cel mai frumos și real soare. Așadar, citește-l ca pe un testament tardiv al iubirii noastre calpe și întoarce-te în neguri, căci mie îmi place lumina!...

Visători cu plumb în ochi

 Ne-am sinucis nopțile una câte una, prea egoiste să le schimbăm la amanet pentru zile mai bune. Eu eram albă și îți cunoșteam fiecare semn al exclamării, tu erai neagră și mă iubeai orbește cum își iubește un cățel salvatorul. Ne purtam pe brațe într-o lume verticală și visam cu ochii deschiși la shoturi de tequila și apusuri pe acoperișuri solitare.
 Mergeam în sens contrar, dădeam coate trecătorilor, râdeam de propria nebunie, ca-ntr-un videoclip cu lesbiene frumoase, iar totul era perfect.

Eram perfectă, fiindcă te aveam pe tine. Ți-am scris în repetate rânduri din acea noapte, dar nu mi-ai răspuns, ca și cum din toată povestea au rămas doar trei puncte de suspensie printre care încă te caut. Zilele trecute te-am zărit la Romană, nu mai era brunetă și nici singură. Tristețea din priviri dispăruse, zâmbeai strâmb și erai ca celelalte o mie. Iar eu...eu încă te descriam ca pe iubirea vieții tuturor, lipind afișe pe garduri de țară, de teamă să nu te găsească cineva înaintea mea.

În nopțile singuratice, invoc cea mai frumoasă parte a poveștii, cea de la mijloc. Am stabilit împreună că începuturile și sfârșiturile sunt cele mai urâte; răsfoiam cărțile în sens invers, vedeam filme de la jumate, treceam peste preludiu, ne trezeam în toiul zilei și ne iubeam cu entuziasmul jumătății de măsură. Iar visurile, ei bine, visurile erau atât de irealizabile încât simpla lor amintire ne făcea să zâmbim.

 Am ajuns însă la sfârșit. Știai cât urăsc finalurile fericite și ai plecat în căutarea altor visători cu plumb în ochi, doar de dragul alternosferei, lăsându-mă să creez patetic alte nopți de insomnie.

An awesome wave

  Dacă ai fi un drog, te-aș inspira adânc în plămâni până când mi-ar exploda pieptul, cu tot cu fericirea în particulele ei cele mai fine. Și nici măcar atunci nu aș spune că sunt fericită fiindcă, vezi tu, unii oameni s-au născut cu negația-n priviri. Cu semnul întrebării veșnic neșters.

Sunt invizibilă, atât de invizibilă încât doare fiecare ghiont nevinovat primit pe stradă de la un trecător, și când te gândești că asta e puterea supranaturală pe care mi-am dorit-o până să te știu. Până să exagerez fiecare zâmbet, până să invoc fiecare lacrimă ca pe cea mai bună cură împotriva tristeții.

 Te știu de o viață, ce-i drept. Te scriu în fiecare melodie, te descriu în fiecare mișcare, te caut pe fiecare chip și te reneg de fiecare dată când te regăsesc. Te iert cu patima virginei pentru primul bărbat, te adopt ca pe un refugiat gonit de timp, te simt în fiecare gând și ești prezent în fiecare monolog.

 Te chem din nou, cu speranță și regret, cu dezamăgire de sine, iar tu îmi răspunzi îndepărtat, prea îndepărtat, ca-ntr-un coșmar în care știi că cineva e acolo, dar nu vezi nimic în beznă.

 Iubirea e ca o epavă pe care o tragi sper mal, știind că-i un gest inutil, dar însuși efortul te ajută să treci prin tinerețe cu zâmbet optimist. Totul e o iluzie, înțelegi acum? Nu există îngeri și nici demoni, suntem o invenție, honey! Așa ne place să ne mințim de veacuri, ne ajută să ne-nfruptăm unii dintr-alții fără regret...

 Îmi spui că sunt dramatică, îți spun că mă prefac. Și nici măcar eu nu mai știu care e adevărul, știu doar că te iubesc cu superficialitatea ființei lipsite de suflet care se agață de orice pentru un zâmbet mai puțin ipocrit.