Anonimul 12

 Având în vedere că este primul an în care am mers la Festivalul de Film Independent Anonimul din Sfântul Gheorghe, m-am gândit că ar fi frumos să împrăștii în zare câteva impresii. Mint, de fapt mi-a spus cineva: "Așteptăm să citim părerile" (chestie care, recunosc, mi-a crescut ego-ul cu un grad), așa că m-am pus pe treabă și iată ce am clocit:

În primul rând țin să spun că Delta Dunării, pe care o văd pentru prima oară în ultimii 20 de ani, este un mic colț de Rai unde timpul literalmente a stat în loc. Peisajele sunt de-a dreptul idilice, cuvintele nu mă ajută să le descriu la adevărata valoarea, dar în fotografiile prietenilor mei par desprinse dintr-o țară îndepărată, tot timpul verde.

 Ploaia și vântul ne-au cam stat în gât pe parcursul festivalului, diminuând treptat din voia bună cu care am ajuns, dar trecând peste asta, am cunoscut oameni frumoși cu cel puțin o pasiune în comun: filmul, delta sau atmosfera de festival. Iar muzica a fost o revelație continuă: "Ce mișto e melodia asta, caut-o pe Shazam!" M-am simțit ca un copil care dă iama în cofetărie și nu se decide care prăjitură e mai bună. exact așa.

Campingul e curat și arată ca un sătuc în sine, iar oamenii par că se ghidează după reguli nescrise dar îndelung respectate: în spatele clubului se adună să cânte la chitară, fiecare contribuind cu câte o idee,  vocea sau doar băutură și țigări. Pe băncuțele din fața ecranului se strâng pasionații de film, iar pe ponton cei care vor să stea la povești, acompaniați de dialogul filmelor. 

 Comparativ cu ideea pe care mi-o făcusem despre festival și vremea care o să fie, mi-a părut că sunt atât de puțini oameni și se plimbă dintr-un loc într-altul încât începusem să cred că ori  seamănă foarte mult între ei, ori îmi sunt deja familiari.

Trecând peste descrierile de decor, motivul principal pentru care am mers au fost desigur filmele. Cu toate astea, am apucat să văd doar un lungmetraj cap-coadă și câteva shortcut-uri, în restul timpului dârdâind pe un colț de bancă, cu trei straturi de haine pe mine. Ca să vă faceți o idee, a fost genul de vreme în care nu-ți mai pasă cum arăți, atât timp cât îți e cald.

Filmul pe care l-am văzut- "Chuck Norris vs Communism" a fost un documentar cu mai multe povești având-o ca personaj-cheie pe Irina Margareta Nistor, în care erau prezentate dificultatea și riscurile de a vedea un film străin în România anilor 70, dar și puterea pe care o poate avea acesta asupra mentalității oamenilor. Am râs, mi-a plăcut, l-am votat.

Scurtmetrajele au fost mai puțin decât m-aș fi așteptat, se putea mai bine. Mult mai bine. Ce vreau să spun e că nu sunt suficient de inteligentă încât să înțeleg un film cu un cal care-și face laba apoi merge la curve (femei, nici măcar iepe!) și vomită pe ele. Nici toate substraturile metafizico-abstracte prezentate în celelalte filme pe care le-am văzut. Good job, Irina Nistor, cu selecția! Sperăm ca la anul să avem și noi o animație care să restabilească reputația festivalului. Sau nu. "Nu există-n lumea asta".

Trofeul Anonimul l-a câștigat lungmetrajul românesc "Lumea e a mea", film despre care nu comentez fiindcă nu am ajuns să-l văd, dar am auzit numai lucruri bune. Deci, probabil că merită.

În final, Robin and the Backstabbers au fost dezamăgitori, dar ne-am bucurat că măcar a stat ploaia, iar focul de artificii, pe melodia Alegria- Cirque du Soleil (poate îmi spune și mie cineva care e legătura dintre Anonimul și...) ne-a mai "încălzit"puțin. Sau era de la vodkă, nu știu exact.

În mare, a fost o experiență frumoasă care m-a determinat să-mi regândesc prioritățile- nu ai cum să nu faci asta după ce vezi entuziasmul de pe chipurile participanților- și sper ca la anul Delta să se vadă într-o cu totul altă lumină.

01:00

  Ești atât de drăguț încât te urăsc. E cea mai verosimilă declarație de dragoste pe care sunt capabilă să o fac la o oră târzie, după ce ți-am revăzut pozele de atât de multe ori încât încep să-mi schimb părerea despre mine.

Situația stă în felul următor. Există câștigători și pierzători. Când pierzi de prea multe ori, ajungi să capitulezi încă dinainte de a începe partida. Așa mă simt eu mereu și pot spune că aproape mă complac. Da, ăsta e cuvântul cel mai potrivit, mi-am rezumat întreaga personalitate la un singur cuvânt, ceea ce mă face un geniu, nu-i așa? Nu, nu-i așa. De fapt, în curând am să-ncep să cânt: Da mamă, sunt beată, fiindcă altfel nu-l pot uita, după care îmi fac harakiri, ca să fie Delia fericită.

Drama mea stă în felul următor: Nu am nicio dramă, am doar speranțe pe care nu știu cum să le materializez altfel decât prin scris. Aș face-o mândră pe Sandra Brown dacă le-aș pune-ntr-un roman și toată lumea m-ar întreba de unde mi-a venit ideea. Iar eu aș răspunde: De la el, afurisitul.
 Dar de fapt ar fi de la mine, fiindcă el se schimbă ca personajele din piesele de teatru japoneze, nici nu știi când și-a terminat monologul că apare altul în locul lui. Iar spectatorii, cu suflet de hârtie, ar rămâne blocați preț de câteva secunde, apoi ar uita de celelalte personaje și ar lua-o de la capăt ca și cum piesa abia începe. Are sens ce spun?

Bineînțeles că nu. Ideea e că te vreau așa cum vrea un copil bicicletă de ziua lui: cu speranță, încăpățânare și egoism. Bătutul din picior e adițional.

Apocalypse please

 Asfințitul sângeriu se întindea pe cer cât vedeai cu ochii și nimic din frumusețea lui trecută nu prevestea pacea. În buncăr, vreo treizeci de oameni se înghesuiau abia respirând în propriul damf de transpirație. Câțiva copii, cu ochii mari și panicați, plângeau strângând la piept genunchii mamelor.

- Parcă s-a liniștit, a rupt tăcerea un bătrân, privind întrebător spre ceilalți. În bezna aceea plină de tenebre, vocea lui suna ca o ultimă rugăciune.

- Oare mai e cineva, sau suntem ultimii?

Tăcere. Un scâncet metalic sfâșie văzduhul și buncărul se zdruncină din temelii. O femeie începu să țipe isteric și încetă abia când palma bărbatului ei îi răsună pe obraz:

- Taci, femeie!

Ropot de bombe aruncate din cer foarte aproape. Însuși pământul părea să se încline înainte puterii exploziilor. Totul dură incredibil de mult, ca și cum nimic altceva nu mai exista în afară de moarte.

Abia la miezul nopții se reinstală liniștea și oamenii începură să se întrebe dacă nu ar fi bine să iasă la aer, să vadă ce se întâmplă. Un bărbat mai solid își făcu curaj:

- Dacă nu mă întorc, rămâneți aici! și urcă.

Ieșind afară, primul lucru pe care l-a văzut a fost o dâră imensă de fum și pucioasă, ridicându-se parcă din măruntaiele pământului. Și-a dus mâna la ochi și i-a frecat cu violență, apoi a inspirat adânc aerul înecăcios. Priveliștea era dezolantă, peste tot numai rămășițe de oameni, clădiri și arme, printre pâcle de foc arzând neîncetat.

În depărtare se auzea clopotul unei biserici, iar omul se îndreptă într-acolo sperând să găsească pe cineva care l-ar putea ajuta. Cu cât înainte mai mult, cu atât sunetul părea să se îndepărteze, și astfel a mers câțiva kilometri, ghidându-se doar după clopot. Când a ajuns acolo, a descoperit scheletul bisericii înălțându-se spre cer, cu clopotul bătând în vânt.

Omul a căzut în genunchi plângând amarnic.

- Ce cauți aici? s-a auzit o voce în spatele lui.

Când s-a întors, se afla în fața unei creaturi imense, metalice, cu două lumini albastre în loc de ochi și o gură căscată imitând foarte bine maxilarul uman. Omul s-a dat înapoi disperat.

- Nu te teme, moartea e preferabilă față de ce o să urmeze! i-a prins umărul cu brațul său de fier din care ieșeau cabluri luminoase și l-a ridicat doi metri în sus, până la nivelul feței:

- Ce alegi? TU sau CEILALȚI?

Bărbatul îngăimă ceva de neînțeles.

- Oricum nu contează! spuse robotul și îi suflă în față un jet de aer fierbinte, lăsându-l apoi să cadă inert la pământ.

Din spatele bisericii au apărut treptat alți roboți, atât de mulți încât părea că planeta le aparținuse de la începutul timpului și cu toții au pornit în pas molcom spre buncăr.

https://www.youtube.com/watch?v=YFrl01aPPkA