Oraşul

Bulevardul Primăverii este pustiu, în timp ce fulgii de nea acoperă urmele zilei trecute. Sub un felinar, un cuplu îşi impărtăşeşte promisiuni de nopţi fără somn şi dimineţi cu ceai de măr, biscuiţi şi cearcăne grele. La umbra înserării, mâinile lor se ating, reci şi tremurande, iar râsul fetei răsună sinistru între clădirile gri, cu balcoane închise.
- Nu râde, să nu ne audă! şopteşte el, încetand s-o mai gâdile.
-Cine...?
O pisică sare din copac, pusă pe fugă de un motan cafeniu cu ochi luminoşi.
-Cine? repetă ea privind in jur, şi presându-şi sânul cu mâna pentru a-şi domoli bătăile inimii.
-Oraşul, iubito.
Râsul continua, mai vesel.
-Prostuţule, ce-i pasă oraşului de noi?
Ca raspuns, de departe- dintr-o cămăruţă cu lumina stinsă- răsună o sonată a lunii desprinsă de pe clapele unui vechi pian. Cei doi tineri ascultă cu răsuflarea tăiată, încercând să desluşească de unde se aude melodia în al carei ritm fulgii par că dansează . Din ce în ce mai lin, din ce în ce mai voalat, până se strivesc fără zgomot de pavajul albit, iar sunetul încetează.
Ea îl priveşte întrebătoare, el o priveşte calm.
-E doar oraşul. El e mereu treaz şi ascultă şi râde la prea multe poveşti de iubire, la promisiuni grăbite şi inutile, la noi...Nimic nu-i nou pentru el.
Ea tace, gânditoare, cu un zâmbet pierdut pe buze.
-Eu cred că e trist acum, fiindca s-a înşelat. Credea că a văzut şi a auzit tot, dar nu e aşa. Până acum nu a ştiut de noi.
Şi-ncepe să râdă mai tare, iar glasul ei se-ntoarce cu ecou, apinzând lumini în case, făcând să apară chipuri somnoroase la ferestre iar din cămăruţă sonata începe mai veselă, readucând viaţa în noaptea oraşului amorţit.

Simfonie de iarnă

Răcoarea dimineţii pătrunde pe sub uşă, dând parcă un sens steluţelor de gheaţă formate la geam. Din curte vin ca-ntr-un tropot nebunesc sunet de tobe şi glasuri de copii. Orice cuvânt ar spune sună la fel în vâltoarea dimineţii...domn domn dom dom do do...,iar toba le ţine isonul, trezind câinii din sat şi creând un vacarm drăcesc în care nici cel mai îndârjit om nu ar mai putea adormi la loc.
Covrijii stau înşiraţi pe-o funie atârnată de-un cui, iar paşii mamei se apropie grăbiţi, urmaţi de scârţâitul uşii:
- Trezeşte-te, mamă, e ora prânzului.
După câteva clipe, glasurile încetează mulţumite de recompensă şi liniştea se reaşterne. Doar un câine în depărtare mai scoate-un "ham" doar ca să fie...

Monica se-ntinde şi cască prelung. Răsuflarea ei se-mprăştie în aburi; în sobă lemnele sunt deja scrum rece. Cu mişcări molatece şi troznituri de oase, se ridică din pat şi-şi îmbracă rochia pregătită de cu seara: acea rochie păstrată doar pentru astfel de ocazii. îşi împleteşte părul, lung şi castaniu, şi-şi înviorează obrajii cu apă rece ca gheaţa, rămasă cine ştie de când în ligheanul de lângă sobă.
În bucătărie miroase a sarmale, miros pe care Monica îl asociază copilăriei. Mănâncă pe fugă şi-şi îmbracă haina groasă, apoi iese în curte. Aici, frigul pare să se fi domolit o dată cu primii fulgi răzleţi de nea. Pe uliţă iarna e liniştită şi atât de strălucitor e albul zăpezii, încât ochilor le ia câteva clipe să se obişnuiască cu el. Până la şcoala din sat, drumul e drept şi uşor monoton; drum pe care ea l-a parcurs de nenumărate ori, în fiece anotimp al anului. Îi cunoaşte fiecare plop şi fiecare piatră, iar gardul roşu al curţii e-mpovărat de omăt acum şi pare la fel de alb ca tot peisajul.
Cu privirea plecată, Monica intră în sala de festivitate şi merge direct în spatele cortinei grele de catifea verde unde o aşteaptă profesoara ei. Murmurul tinerilor din sală îi face inima să bată mai tare şi, cu mâinile tremurânde, ridică vioara. O priveşte lung, ca pe o fiinţă vie- o bună şi veche prietenă, şi îşi adună puţinul curaj rămas atunci când îşi aude numele strigat de dincolo de cortină.
Intră pe scenă cu pas nesigur, în aplauzele colegilor şi aruncă o privire peste capetele celor prezenţi; undeva, în colţul drept al sălii, zăreşte chipul drag al tânărului care, fără să ştie, i-a fost luni de-a rândul inspiraţia şi personajul principal al visurilor ei adolescentine.
Cu răsuflarea tăiată, îşi rezeamă vioara pe umăr, în curbura gâtului, şi îşi începe repertoriul. O notă falsă dă tonul râsetelor în sală. Şoaptele profesoarei din spatele cortinei o derutează, murmurul şi foşnetul incert al sălii se intensifică cu fiecare ezitare a ei. Tâmplele-i zvâcnesc o dată cu bătăile inimii şi simte că ar vrea să fugă, dar picioarele nu o mai ascultă. Rămâne pe loc, cu ochii închişi, cu vioara în aşteptare. Şi-ncepe...
Sunetul dulce şi trist al viorii se înalţă în încăpere, glasurile amuţesc în aşteptare şi totul devine cântec.
Afară, fulgii coboară în ritm de vals peste natura tăcută, împletind încă un fir în covorul moale al iernii.

Dragostea e ca o piersică verde

Dragostea e ca o piersică verde, ar spune un copil. O zăreşti accidental printre frunze primăvara timpuriu, în timp ce te joci de-a v-aţi ascunselea cu copiii din sat. E crudă încă, îţi poţi da seama, şi singura din pom. O priveşti îndelung, salivând la gustul şi culoarea ei viitoare. Şi aştepţi.
În fiecare dimineaţă e acolo, din ce în ce mai pârguită, cu rouă proaspătă prelingându-se de-a lungul pufului abia răsărit. Şi o acoperi cu frunze, ca nu cumva un copil nerăbdător să o culeagă prematur. Curând alte piersici se zăresc timid prin verdele pomului, dar niciuna nu e la fel de frumoasă ca prima. Şi aştepţi.
Nicio zi nu e suficient de bună pentru a o culege şi nu te hotărăşti. Oare s-a copt? Pomul e plin deja cu alte piersici la fel de colorate, derutante, suficiente pentru ceilalţi copii. Dar ei nu mai aşteaptă, ci le culeg grămadă în coşuri împletite, castroane de metal şi chiar în poala rochiei, ducându-le acasă fericiţi. Iar dimineaţa când te trezeşti cu inima strânsă la gândul lipsei ei, alergi desculţ prin grădină spre pomul cel golit şi constaţi neputincios că acum dragostea ta e doar...un pandişpan cu piersici.