- Dacă ai putea schimba ceva din trecut, cu riscul de a afecta prezentul, ce ai schimba?
O privesc amuzat, toate tâmpeniile îi trec prin cap!
- Mă, da tu altă treabă n-ai?
- Te rog, e important! insistă, privindu-mă cu ochii ei de căprioară în bătaia puștii.
Îmi trec mâna prin barbă și mă gândesc...Ce aș schimba cu riscul de a afecta prezentul? Poate că l-ar afecta în bine, și atunci aș schimba hotărârea maică-mii de a pleca peste hotare. Atunci ea ar rămâne alături de taică-miu și l-ar face să treacă mai ușor prin boală, iar eu nu m-aș mai muta din orașul natal. Dar nu, mai bine aș schimba momentul în care boala s-a declanșat și, indiferent de decizia maică-mii, el încă ar trăi și ar fi ok. Știu că astea sunt aberații, nu se mai poate schimba nimic din trecut. Mă simt ca în "Butterfly effect", totuși nu i-o spun și ei, care mă privește intrigată, analizându-mi expresiile faciale. Încă de când ne-am cunoscut, mă trece prin tot felul de teste de imaginație, nevrând să înțeleagă că nu am așa ceva...Și acum, ca în atâtea alte dăți, așteaptă cu sufletul la gură un răspuns, o mică portiță spre rețeaua de gânduri care mă ține ocupat, în timp ce privesc în gol spre ecranul laptopului.
- Nu știu, sunt prea obosit să mă gândesc la asta, vine răspunsul care o dezamăgește.
Știu că se referă la mariajul nostru și, prin felul ei voalat de a pune problema, mă întreabă dacă regret că m-am însurat cu ea. E atât de mică și neigură, mă amuză încercările ei de a elimina taciturnul din mine, de a mă înțelege atunci când nici măcar nu am nevoie să fiu înțeles. E ca un joc pe care îl acceptăm amândoi și, deși uneori ajunge să mă agaseze cu întrebări la care nu am răspuns, îmi place să văd cât de departe merge cu imaginația.
Îmi atribuie gândurile romantice pe care ea le are despre viață și oameni, iar în timp ce eu mă amuz să-i văd licărul de dezamăgire din priviri, ea se simte jignită de gândire mea rațională și rece ca de un afront personal.
De cele mai multe ori, "sunt obosit" este motivul pe care îl invoc pentru a evita discuții de genul, dar în seara asta e diferit.
După jumătate de oră, ea își șterge oja de pe unghii cu aerul îmbufnat al unui copil pedepsit, iar eu încă mă gândesc la ce aș putea schimba. Poate, de dragul ei...
- Nu aș schimba nimic, toate lucrurile care s-au întâmplat m-au adus în punctul ăsta în care mă simt împăcat cu mine și cu viața noastră, îi răspund și văd că pe buze îi apare un mic surâs de mulțumire.
Știe că nu înseamnă nimic, dar măcar e un progres faptul că m-am gândit la întrebare. Până la urmă, nu sunt o cauză pierdută și acum aștept: oare cu ce o să mă mai surprindă data viitoare?
