Un fel de confesiune (2)

Scriu pentru că îmi place. Nu sunt suficient de profundă încât să găsesc un răspuns filozofic pentru asta... Nu scriu pentru fete amorezate care caută pe internet explicații despre comportamentul bărbaților, îmi pare rău.  Nu am răspuns la nici o întrebare, am doar încercări.
 Îmi place să adun cuvinte. Și să asociez melodii cu persoane, conversații cu locuri, senzații cu culori. Sunt o ciudată, în sensul categoric al cuvântului. De ce?
Fiindcă mă uit la filme romantice după despărțiri, doar pentru a mă convinge că există totuși iubire. Cred în zodii, deși știu că e o prostie inventată de oameni, ca multe altele. Am capricii mărunte și trecătoare, mă obosesc oamenii care vorbesc mult și urăsc să iau decizii- sunt sub limitele normale ale nehotărârii. O simplă întrebare mă poate pune în dificultate: Vanilie sau ciocolată?
M-am hotărât la ce facultate să dau în ultima oră de înscrieri, și asta cu multe mustrări de conștiință.

Nu știu să spun Nu categoric, tocmai d-asta îl iubesc pe Jim Carrey, și-mi plac oamenii cărora le plac jocurile. Țin minte conversațiile până la ultimul detaliu- context, cadru etc, dar uit persoanele cu care le-am purtat...Dacă m-aș fi făcut actriță, probabil aș fi confundat personajele...

Cu cât cunosc mai mult oamenii, cu atât îmi iubesc mai mult câinele. Și pe Einstein, fără de care nu aș fi putut să fac pe deșteapta spunând asta. Admir oamenii inteligenți, care știu să pună în cuvinte ce noi ne străduim să arătăm prin semne, cu eforturi și bâlbâieli...
Și mă îndrăgostesc al naibii de greu, pentru a-mi trece incredibil de ușor. Știu că și tu pățești la fel, e produsul "evoluției" societății către individualism (cineva și-a făcut tema!).
Îmi plac finalurile deschise.