Diminețile sunt întunecate și de afară vin în valuri zgomotele orașului- uneori se aud ca și cum patul meu s-ar afla în mijlocul intersecției. O rază- două se strecoară pe lângă draperie, iar copilașul se întinde, cască, rupându-mi visul la jumătate. Îl iau în brațe, părul îi miroase întotdeauna frumos, indiferent de cât de mult se tăvălește pe jos, și îi lipesc un pupic pe frunte. Apoi se dă jos și din diferite colțuri ale casei încep să se audă roboțeii de jucărie: "hai să numărăm până la 10! 1...2...3...", "d este delfinul ce-n ocean înoată..."
Pașii îl duc la bucătărie, de acolo ajunge la mine sunetul binecunoscut al ușii trântindu-se și copilașul ciufulit vine cu cutia de lapte praf într-o mână și biberonul în alta: "latele...","latele!" Iar eu,somnoroasă, îl urmez să pun apa la fiert, cu gândul la visul întrerupt și la ce vom face...plimbarea în parc, printre copacii galbeni și arămii, culesul de castane și conuri, lebedele cu puiuții lor alunecând domol pe suprafața lacului, joaca în nisip și alergatul printre topogane, veselia molipsitoare urmată de oboseală și somnul adânc al copilașului în drumul spre casă.
Așadar începe o nouă dimineață cu aceeași rutină binefăcătoare!
