În numele tău

- Eşti sigură că mai ai nevoie de asta? am întrebat-o, sperând să-mi observe tristeţea din glas.
- Da, te rog. Doar zece minute. Pentru ultima oară, promit! şi s-a aşezat în faţa măsuţei, cu mâinile întinse parcă pentru a se năpusti asupra ei imediat după aprobarea mea.
- Bine...Începe tu prima.
Grăbită şi veselă ca o şcolăriţă, a pus sticluţa cu lichidul vişiniu pe măsuţă. M-a privit lung, îndatoritoare, apoi a turnat câteva picături în fiecare cupă.
- Te iubesc! mi-a şoptit cu un lung suspin.
Amândoi, în acelaşi timp, am băut licoarea. Ea, fericită, eu nedumerit. Pentru ce mai avea nevoie de o ultimă încercare ? De o lună de zile era mai tăcută, mai gânditoare, mai absentă decât de obicei. Ultimul vis părea să nu-i fi adus nicio mulţumire deşi ne-am reîntâlnit ca întotdeauna, într-un decor atât de cunoscut- decorul primei noastre zile petrecute împreună. Zâmbea, mă strângea de mână şi-mi şoptea: "Ne-am regăsit", iar vântul şuiera cu ecou în tunelul rece. Era şapte seara şi ştiam amândoi că în acea zi ne vom săruta, însă apropierea se lăsa aşteptată, pavăză fiind inocenţa ei care mă intimida, sfiiciunea mea care o nedumerea....
La ce te gândeşti, dragul meu?
Tresar şi o privesc, apoi o fericire de nedescris îmi face inima să bată mai tare şi o strâng în braţe.
La tine! Mi-a fost dor...Spune-mi, cum ai reuşit?
Să scap de el? I-am spus că o să lipsesc câteva ore, nu mai puteam sta fără să te văd.
Mă priveşte cu ochii ei de culoarea ierbii uscate în timp ce-mi mângâie tâmpla.
Ce ne facem noi? oftează totuşi fără a părea tristă.
Fugim!
Unde să fugim?! gândul pare să o sperie şi se dă un pas înapoi, rezemându-se de zid.
Oriunde, undeva unde să nu fie soţul tău. Undeva unde să fim liberi şi singuri.
Vrea să-mi răspundă, dar îi acopăr buzele cu un sărut. Oftează din nou şi-mi şopteşte:
Te iubesc!
Odată cu vocea ei, culorile par să se schimbe în jur. Podul se unduieşte haotic peste noi, şi o cuprind în braţe cu milă, cu groază, cu ultimele puteri...
Mă trezesc. Privesc în jur buimac şi încerc să mă ridic de pe covor, dar picioarele-mi sunt amorţite. Oare cât a durat? Ea încă doarme pe canapea, cu o mână atârnând moale şi cu părul răscolit de violenţa căderii. O privesc lung, înduioşat. Obrajii îmbujoraţi, gâtul alb pe care se odihneşte o cruciuliţă de lemn, rochia dezgolindu-i picioarele fine. Pe sub pleoape ochii încă i se mişcă, iar pe buze schiţează un mic surâs de mulţumire. De ce? De ce încă visează când eu sunt treaz? În toţi anii ăştia doar eu am visat...în numele Tău?
Se trezeşte uşor şi se întinde.
- Ah, ce frumos a fost! Mi-e atât de sete...Mă duc să fac o cafea.
Şi pleacă cu paşi înceţi spre bucătărie, în timp ce eu rămân să privesc perna care încă păstrează forma obrazului ei...

"Şi acum...încotro?"

La un anumit punct, parcul se desparte în două cărări înguste şi întunecoase, străjuite de stejari bătrâni care opresc între crengile lor lumina plăpândă a stelelor. La capătul acestor cărări, beznă şi un miros aspru de iarbă arsă.
El se opreşte, iar zgomotul paşilor lui se stinge lăsând în urmă un vag ecou. În jur, nicio piatră pe care să se aşeze şi, în liniştea deplină, să se poată gândi la ce e de făcut. Aprinde un băţ de chibrit şi flacăra slabă îi luminează degetele, doar pentru o clipă, apoi îl aruncă departe şi înjură în gând, ca şi cum n-ar vrea să fie auzit.
" Bun, şi acum...încotro? "
Singur, într-un parc pustiu despre care nici măcar nu ştie în ce cartier este situat. Iar cartierul, oare în ce oraş? Dar oraşul...
O luminiţă roşiatică îi distrage atenţia de la întrebările sale şi ridică privirea: băţul de chibrit încă nestins zboară spre cer. Uluit, El mai aprinde unul şi îl aruncă; aceasta parcurge drumul celui de dinainte şi i se alătură- două luminiţe depărtându-se încet, atât de mici încât par a fi stele. Urmăreşte cu ochii larg deschişi cele două scântei, apoi trei şi din ce în ce mai multe până când cerul devine lucios ca un lac în care se reflectă lumina.
Cărările prind culoare.
La capătul celei din dreapta se zăreşte o casă micuţă, albă cu acoperişul roşu, prost vopsit şi cu ferestrele larg deschise. Alături este o grădină de lalele în care se joacă un băieţel neglijent îmbrăcat, agitând în vântul primăvăratic un avion din lemn sculptat.
La capătul celei din stânga, El vede o clădire imensă acoperită de iederă, cu o curte interioară şi un părculeţ frumos amenajat prin care aleargă un grup de fetiţe îmbrăcate în uniforme gri cu gulere albe, dantelate. Una dintre ele, o copilă blondă, firavă, îi zâmbeşte fără să-l vadă, apoi îşi continuă goana după colegele ei.
Lângă El se află o bancă despre care e sigur că nu exista atunci când a ajuns aici. Se aşează, privind precaut în jur, şi-şi rezeamă fruntea în pumni. Mintea începe să-i joace feste. Amintirile i se învârt în faţă ca o monstruoasă roată a norocului, un fel de căluşei ai aducerii-aminte, atât de iute încât rotirea îl cuprinde în iureşul ei şi-l aruncă în cercuri nesfârşite prin abisuri de întunecime unde stăruie o singură întrebare: "Şi acum...încotro?"