între două propoziții

S-a aplecat să stingă țigara în scrumieră și l-am privit lung, ca și cum aș fi vrut să păstrez pentru totdeauna în amintire acel moment. Exact momentul în care, cu capul plecat și pleoapele întredeschise, strivea țigara în scrum.

O clipă de calm aparent, de tăcere inutilă între două propoziții.

Îl iubeam ca pe un copil renegat de toți. Cu milă și groază- că nu voi fi de ajuns. Cu sentimentul clar că nu lângă el mi-e locul. Dar cine spune unde ar trebui să fii?
Între cele două propoziții spuse pe ton de ură îl iubeam cel mai mult; știam că se gândește la ce a greșit și regretă, dar inerția pentru el era ceva inevitabil. Din inerție ura pe toată lumea, și pe el mai mult ca pe oricine...Se lupta cu arme invizibile, vâna monștrii rațiunii lui defecte, unul câte unul, fiind mereu pierzător.

Între cele două propoziții, ploaia cădea drept, mărunt și cu lene dintr-un cer aproape senin. Ne bătea vântul prin plete ca la adolescenții visători din filmele cu hipioți. Și doar eu eram fericită lângă el, ca un nebun care, pe timp de furtună, împinge o barcă în larg cu speranța că în curând va ieși soarele.

Era singurul meu salvator. Doar un om mai distrus te poate ridica la suprafață sau te poate afunda și mai mult în mocirlă. Dar ce mai conta? Numele meu oricum era tină.

Sinaia 30 iunie