zâmbetul din urmă

   Am atât de puține momente de fericire încât le-aș putea număra pe degetele de la o mână. Cu toate astea, sunt anumite întâlniri cu anumiți oameni care se manifestă ca niște revelații și îmi readuc zâmbetul pe buze. Fie că primesc un sfat bun, un compliment, o încurajare sau pur și simplu o povestioară menită să-mi deschidă ochii asupra lucrurilor pe care le țineam în umbră de teama consecințelor.

 În acele momente, parcă un fel de reflector este îndreptat înspre mine, goală și neputincioasă, lăsându-mă să mă văd exact așa cum sunt, nici mai mult nici mai puțin. Ceilalți rămân în umbră sau nu mai există și totul este doar conștiință de sine. Iar atunci zâmbesc în sinea mea, mulțumită de ceea ce simt.

Este foarte greu de explicat senzația, o portretizare ar fi aceea a revederii unei persoane pe care o așezasei pe un piedestal și o fereai de noroiul celorlalți de teamă să nu ți se altereze imaginea despre ea. Nu ei erau nebunii, ci doar fantezia ta de romancieră tânjind după povești de dragoste nemaiîntâlnite în persoane lipsite de fond. Îți dai seama apoi că statuia era din carton lucrat atât de prost încât te miri cum de nu se destrămase la prima ploaie.  

Îți asumi, dar o dai mai departe? Te mulțumești să crezi reflexia ta din ochii celorlalți, fără să te întrebi dacă într-adevăr tu ești acela. Iar unii ochi sunt atât de orbi în a vedea dincolo de evident...

Personaj de ocazie

  Stătea pe marginea patului, dezbrăcat, și-mi spunea că i-ar plăcea să scriu despre el. Un personaj care să-i poarte numele; să îi descriu trăsăturile și ticurile, să notez dialogurile și mai ales, dar mai ales! să afle toată lumea cât de mult îl iubesc.

-  Honey, dar tu în sine ești un personaj, nu ai nevoie să fii precizat într-un roman.

Încercam să mint frumos, de dragul orgoliului lui la care țineam mai mult decât la al meu. Așa spunea bunica, în termeni provinciali desigur, că pe un bărbat îl ții lângă tine hrănindu-i orgoliul. 

Nu era un personaj în sine fiindcă nu se evidenția cu nimic. În cel mai bun caz, ar fi fost un personaj secundar, cu câteva replici pe tot parcursul romanului, menționat când și când de ceilalți, iar cititorul ar fi fost nevoit să dea paginile înapoi pentru a-și reaminti cine era. Uneori, când mă enerva, mă gândeam cum l-aș descrie și primul lucru care îmi venea în minte era: "săruta atât de ciudat încât nu înțelegeam ce rol mai are limba pe care o țineam inertă, așteptând să fiu sufocată. Oare i-a spus vreodată cineva că sărută groaznic, sau și sărutul e la fel de subiectiv ca celelalte lucruri?" Alteori, când se purta frumos, mă gândeam la ochii lui de un albastru impecabil și atât de luminos încât mă miram că nu se văd și în întuneric.

 În unele momente mi se părea inteligent și îi admiram ambiția, chiar dacă aceasta se limita la lucruri mărunte și copilărești, dar pe care le făcea cu atâta pasiune. În alte momente însă, îmi povestea cu privire idolatrizantă despre vreun profesor care a spus cine știe ce minunăție, contrazicând vreo trei filozofi deodată, iar eu mă gândeam cu un mic sentiment de duioșie: "ce simpatic e, a împrumutat un creier pentru după-amiaza asta!" și lăsam discuția la nivelul de: știm amândoi că profesorul tău caută puțină atenție în cel mai bun caz, așa că acum putem discuta despre altceva. Iar atunci discutam despre rude ale căror nume mă puneau în dificultate mai rău decât personajele lui Dostoievski. 

  Alteori îmi spunea că vrea să scrie o carte despre viața lui, cu mici înfloritori de scriitor iscusit: vreo zece femei în plus, trei povești de iubire extraordinare, câteva faze împrumutate din filme, toate presărate desigur cu mult talent! Iar eu îl ascultam și simțeam cum efectiv în acel moment o editură dă faliment și câțiva editori încep să cerșească în Piața Victoriei.

- Baby, tu poți face orice! replicam, mulțumită că undeva, în ceruri, bunica zâmbește aprobator.

După ce a plecat din mica mansardă, am rămas singură cu foile mele, gândindu-mă la cum aș putea să-l descriu și în ce context. Personajul arăta mânios și urâțit, toate calitățile lui păleau în fața imaginii ușii trântite și atunci mi-am dat seama de ce nu scriu despre oameni reali. Sunt urâți, meschini, egoiști, iar pe hârtie par atât de goi încât nu ai cum să te îndrăgostești de ei....

D-asta nu-mi mai plac bărbații

M-am întâlnit zilele trecute cu buna mea prietenă, Nicoleta, o tipă mărunțică cu părul scurt, blond-argintiu și ochii negri. E o fată frumoasă, dar cu desăvârșire lipsită de noroc în dragoste.

S-a așezat turcește pe o bancă în parc și și-a aprins ultima țigară luată la bucată din chioșcul de la colț. E studentă în anul trei la științe politice, stă într-o garsonieră de prin Berceni și pe lângă facultate, merge la tot felul de joburi part-time pentru a-și plăti datoriile și mâncarea pechinezului bătrân și antisocial.

Trage din țigară și începe să vorbească cu vocea ei rârâită de adult necrescut:

- Tina, eu sunt sătulă de bărbați. Recordul meu amoros e de șase luni. Nu mă plâng, am cunoscut foarte mulți bărbați, atât de mulți încât dacă ar trebui să le fac o radiografie psihică, mi-ar ieși un singur exemplar. Am cunoscut artiști învinși de sistem, așteptând marele proiect care să le scoată mâna din buzunarul mamei, fotografi netalentați în căutare de inspirație, programatori nesiguri pe ei, familiști convinși care își caută jumătatea dar până atunci tot încearcă, pierde-vară prin cazinouri, game testeri care lâncezesc comod în copilăria lor întârziată, tipi de afaceri cu nasul atât de sus încât inspiră aerul de pe Intercontinental...toți, absolut toți au în comun faptul că urmăresc același lucru, Într-o formă sau alta. Singura diferență dintre ei e abordarea: unii joacă cartea sincerității "Ori mă accepți așa cum sunt (aka afemeiat, pierde-vară, nesimțit), ori pa!". Alții sunt actori ceva mai buni și te fac să crezi că sunt însuși Zeus acuși picat din cer, și dacă ești proastă, îi crezi. Mai sunt și ăia de bună credință, pe principiul: am încercat să fac lucrurile să meargă, dar adevărul e că nu vrem aceleași lucruri ( adică blowjoburi mai dese ). Sunt sătulă până aici- și ridică palma spre cer- de întâlniri, fiindcă toate decurg cam în aceeași manieră. Sunt sătulă de tipi care mă țin de mână pe stradă, în timp ce le curg ochii după jartierele vreunei trecătoare, de "ți-ar sta bine roșcată" sau "reacționezi așa fiindcă ești la pms". De fantezii cu lesbiene. De glume despre sâni mici, auzi și tu. Noi suntem ok și de gașcă dacă râdem la glume despre sânii mici, dar dacă-i spui vreunuia că o are mică, sare-n sus și nu te mai f**e o săptămână.

Se oprește, se enervează și mai tare și aruncă țigara pe jumătate nefumată, apoi își verifică telefonul:

- Vorbesc de o săptămână cu unu, m-a invitat la film, o porcărie, nici nu mai știu cum se numea, după mergem la un suc și nu doar că trebuie să-mi plătesc singură consumația, dar își mai și calculează pe telefon câți bani a cheltuit cu mine. Apoi, colac peste pupăză, mă întreabă dacă am chef să vin la el să vedem un film. Dar ce pana mea am văzut până acum? Știi bancul ăla: Mamă, tu ce ai vrut- fată sau băiat? La care mă-sa: eu am vrut doar să mă uit la film. E cea mai răsuflată invitație la sex.

- Nu e chiar așa, îi răspund oarecum timid, am văzut o groază de filme fără să se întâmple ceva după.

- Asta fiindcă nu ai vrut tu. Crede-mă, intenția era acolo. Și mai e o chestie: toți, dar absolut toți o să-ți spună că sunt diferiți. Iar replica asta e atât de răsuflată ca faptul că femeile nu vor tipi cu bani. O porcărie, normal că vrem stabilitate financiară, cine se combină cu unu care n-are nici după ce bea apă?

- Mai sunt și alte chestii în afară de asta...

- Da, p**a mare, ai dreptate!

Râdem amândouă, ea se întristează și rămâne pe gânduri. Se joacă cu unul din cele trei inele de pe deget, apoi oftează:

- Ultimul tip m-a dus la Roma. Era putred de bani, nu știu cum îi făcea, arăta și bine al dracu. Se purta frumos, parcă eram cine știe ce prințesă. Și adevărul e că nu-s de lepădat. Credeam că am dat peste Făt-Frumos, până m-a lăsat pentru alta. Acum e prin Londra. Știi, când eram mică chiar credeam în prostiile alea cu Făt-Frumos pe cal alb, acum știu că nu există așa ceva. La început ni se par bărbații perfecți, dar mai devreme sau mai târziu tot vine vremea când ne cuceresc și se simt îndreptățiți să tragă vânturi pe sub plapumă de rearanjează cutele cearșafului. Totul și la propriu și la figurat. O dată ce te-a avut, devii neinteresantă, oricât de frumoasă, inteligentă, cu bani și simțul umorului ai fi- întotdeauna au impresia că pot mai bine de atât și ajung la 35 de ani să se mulțumească cu neveste urâte și cicălitoare. Cu ce se mai laudă atunci? Cu o listă imensă de femei pe care le-au avut, dar se întreabă oare vreunul câte dintre ele l-au iubit cu adevărat? Fiindcă mi se pare halucinant să iubești un bărbat care nu te merită.

- Nu e ok să-i bagi pe toți în aceeași oală. Cunosc bărbați care au suferit foarte mult după despărțiri.

- Cum au suferit? Dedesubt sau deasupra următoarei?

- Crede-mă, e cel mai trist lucru să vezi un bărbat plângând!

- Nu știu, n-am văzut niciodată, dar mi-aș dat juma' de avere să se întâmple. M-aș simți răzbunată pentru toate nopțile în care am plâns așteptând să mă sune.

- Nu mai fi tristă, am încercat s-o consolez. Ai dat tu peste bărbați aiurea, asta nu înseamnă că toți sunt la fel.

- Nu sunt tristă, sunt revoltată. Tot ce vreau e un bărbat drăguț și cu bun simț, care să mă iubească mai presus de orice. Nu mi se pare de neconceput. Sau cel puțin nu mi se părea. Dar când schimbi tiparul și totuși dai mereu de aceleași rezultate, când te schimbi până nu te mai recunoști și ajungi să fii tot nefericită, înseamnă că nu la tine e problema. Și nu mă lua și tu cu: dacă ești mulțumit cu tine, nu mai ai nevoie de nimeni. Asta e o porcărie vehiculată de cărțile de dezvoltare personală...Suntem ființe sociale, avem nevoie de apreciere și iubire. Într-adevăr, n-am văzut vreo tipă plângând într-un Ferrari, dar dacă nu are cu cine cânta "I want to break free" în timp ce e la volan, tot degeaba.

- Hei, melodia aia o poate cânta oriunde, cu oricine.

- Da, dar nu e același lucru ca atunci când o cânți cu persoana iubită, și te uiți siropos în ochii ei, știi ce zic?

- Nu chiar. Eu o cânt de fiecare dată când dau cu aspiratorul și mă simt fericită.

- Poor little child! m-a luat în brațe compătimitor, apoi a propus să ne mai plimbăm fiindcă i-au amorțit picioarele.

Ne-am oprit la chioșc de unde și-a făcut plinul cu țigări, și am dat o tură de IOR. Era frig ca dracu și ne-nghesuiam una-ntr-alta nehotărâte dacă să mergem spre casă sau nu. Și pentru prima oară mi s-a părut că seamănă foarte mult cu Natalie Portman în filmul Closer.

- În fine, iartă-mă că te-am înnebunit cu problemele mele, spune-mi ce ai mai făcut tu.

- Nimic special.

- Ei, haide, nu te molipsi cu negativism de la mine. Eu doar îți povesteam că d-asta nu-mi mai plac bărbații. Apropo, ai niște ochi foarte frumoși!