**************
În fiecare an, pe 23 septembrie la răsărit, urc pe acoperișul blocului să fumez o țigară și să privesc peisajul. De acolo, oamenii sunt atât de mărunți și inofensivi, încât mă fac să le reconsider importanța. Singură și doar a cerului, pierd ore în șir bălăngănindu-mi picioarele deasupra etajului 10, gândindu-mă la povestea pe care mi-a spus-o mătușa când eram mică. Se făcea că un copil fugit de acasă mergea din ușă-n ușă cerând de mâncare. Cum băiatul era diferit de restul oamenilor din regiune, era refuzat brutal și i se închidea în nas. Alți copii râdeau de el, la biserică pastorul îl arăta cu degetul blamându-l, și mamele îl dădeau drept exemplu negativ.
De fiecare dată când îmi amintesc povestea, încerc să mi-l imaginez pe băiat și mă întreb oare cât de diferit putea fi? Sfârșitul nu îl știu, fiindcă nu îl ascultam niciodată, fiind prea ocupată să găsesc o explicație.
Apoi mă uit spre cer și îmi vine să râd isteric la cât de singură sunt, aici sus, cu toți oamenii aceia cât furnicile la picioarele mele. Iar tu, care trebuia să îmi fii alături pe marginea blocului, mă aștepți tăcut la intrare. La fel de mărunt ca oricare altul.
***************
***************
