02:45

De ce mă-ntreabă oamenii miraţi "Fumezi?!" atunci când mă surprind aprinzându-mi o ţigară? Răspunsul vine de fiecare dată imparţial: "Nu!"...E ca atunci când te tunzi şi toată lumea te întreabă: "Te-ai Tuns?!", deşi e clar că da...
Cei din jur încă mă văd ca fiind fetiţa tăcută şi cuminte de odinioară, sau pur şi simplu nu concep faptul c-aş putea încălca o regulă morală chiar şi numai cu gândul; eu însă mă schimb în fiecare zi, deşi lungile mele tăceri nu le permit celorlalti să-şi dea seama de asta. Cu atât mai bine, ar spune cineva.

În altă ordine de idei, mă-ntreb mereu oare de ce în general persoanele neatrăgătoare sunt fotogenice? Adică, sunt sigură că i s-a întâmplat oricui măcar o dată în viaţă să se-ntâlnească cu un bărbat/o femeie care în poze arăta splendid, iar în realitate-ţi venea s-o iei la fugă! La fel cum de obicei oamenii frumoşi sunt cu oameni...mai puţin frumoşi ( sunt foarte multe exemple de femei care umblă cu bărbaţi nepotriviţi sau invers)- nu-i vorba de o părere răutăcioasă, ci de una cât se poate de obiectivă. Gusturile nu se discută, într-adevăr, aşa cum nu e frumos ce-i frumos ci ce-ţi place ţie...şi alte proverbe expirate cărora nu le mai dă nimeni crezare.

De ce atunci când eşti pe marginea prăpastiei, cei din jur îţi dau ghionturi şi se delectează cu spaima ta? Exact în momentele cele mai grele, când ai nevoie de un umăr pe care să plângi, se trezesc cioclii să te împroaşte cu toate greşelile pe care le-ai făcut, le faci şi le vei face, rânjind mulţumiţi: " E vina ta!" Iar când lucrurile merg aproape perfect şi eşti fericit cum nu se poate, se strâng toţi în jurul tău şi se bucură la unison cu tine, de parcă fericirea ta ar fi datorată lor...

Şi mai e sadismul unora de a denigra munca celorlalţi, fiindcă altfel nu se pot face remarcaţi...Cum cei de dinainte nu mai sunt pentru a putea contesta urmările muncii lor, contemporanii profită de pe urma creaţiilor, invenţiilor şi descoperirilor acestora ( un exemplu este un documentar văzut recent care încerca să arate oamenilor că Leonardo Da Vinci nu a fost tocmai un geniu, ci doar un plagiator notoriu care şi-a asumat descoperirile altora).

Rămânând la sadism, încerc să-mi imaginez ce-i în capul tănţăroaicei (fiindcă doar femelele fac asta) care m-a ciupit de picioare pe tot parcursul lungului meu proces de "regurgitare" a ideilor ce mi-au venit de-a valma în minte şi al căror tzunami nu l-am putut opri?! Îşi dă ea oare seama că o ciupitură o poate costa viaţa, dacă mă opresc din scris şi-i ard o palmă de-i turtesc botul?!

Acestea fiind spuse...Mă duc să-mi mai aprind o ţigară, deşi eu NU fumez!!

Imposibilitatea ființei

Tu mă iubești?
Era îmbrăcată într-o rochie argintie de seară. Părul în dezordine i se răsfira peste umerii drepți...Era imposibil să n-o iubești.
-Nu.
-Spune-mi, ce am făcut?
-Nimic...
Și-a plecat privirea pentru câteva clipe, apoi m-a privit din nou cu ochii ei verzi, arzători.
-Și pentru nimic renunți la mine...La noi?
-Da.
-Ești rău!
-Aș fi rău dacă aș rămîne.
-Tu mă urăști, mă disprețuiești...Nu mai vrei să mă vezi în viața ta, știu...
A izbucnit în plâns schimonosindu-și chipul drăgălaș ca un copil răsfățat, iar mie îmi plăcea atât de mult să o văd cum suferă...Cum ține pumnii strînși în semn de neputință, cum mă privește pe sub genele-i lungi cu verdele ochilor ei încântători..
-Nu te urăsc, nu te disprețuiesc...
Și cum în sfârșit se lasă ușoară pe scaun cu un oftat prelung și-mi spune cu voce înceată:
-Ce să fac să mă iubești?
Atunci e momentul când o pot lua în brațe fără să mă respingă și când o pot săruta fără să mă îndepărteze, robită fiind de chinurile sufletești la care o supun de fiecare dată.
După ce se trezește răvășită, ascunzîndu-și cu greu bucuria pentru succesul dobândit, mă privește supărată și-mi cere să plec cu vocea aspră ce nu mai permite amînare sau neascultare. Toate pentru ca a doua zi să o resping și să o apropii din nou, de dragul clipelor de neuitat alături de ea...

Vara asta am să mă-ndrăgostesc din nou

Trezitul la prima oră a dimineții e o dulce povară atunci când știu că urmează să parcurg în mare viteză drumul București-Constanța, pe Autostrada Soarelui, cu boxele date la maxim din care răsună vocea lui Tudor Chirilă: Vara asta am să mă-ndrăgostesc...
În fiecare vară fredonez aceiași veche melodie și de fiecare dată sunt tot mai îndrăgostită...de mare! An după an revin la ea și o regăsesc mereu la fel de frumoasă, albastră și infinită, la fel de neschimbată și tulburătoare, pe cînd eu sunt de fiecare dată alta...
La malul ei am lăsat-o acum zece ani pe fetița brunetă cu ochii mari și negri să-și construiască castelul ei efemer din nisip și tot acolo am uitat-o pe adolescenta care fredona fericită melodii de dragoste și închina versuri fiului lui Cypris.
Astăzi, cu alți pași mă-ndrept spre ea și cu altă privire îi îmbrățișez valurile, fiind întâmpinată de murmurul ei neîntreupt și drag.
Bărcuța făcută din hârtie colorată ce plutește pe apă nu mă mai bucură atât de mult, și nici singurătatea apăsătoare nu mă mai tulbură, ci o privesc senină și zâmbesc robită de eternitatea și misterul ei. An după an...