Era în vara aceea în care am cunoscut-o pe Miriam, fotografa bătrână cu reputație de vrăjitoare care ne plătea cameră la un hotel de lux.
Totul începuse într-un mod absurd, desprins parcă din filme...
Era una din acele dimineți după o seară de dans epuizant și shoturi nenumărate de tequila. Așteptam în parc ora cinci pentru a lua primul metrou spre casă și ne era cald, eram amețiți și irascibili. Îmi reproșai lucruri petrecute în urmă cu mult timp, iar eu mă miram în sine-mi de memoria ta elefantină. Încercam să găsesc argumente să le combat pe ale tale. Eram urâți, dezordonați și gălăgioși.
Țipam. Eu mai tare decât tine, sau poate amândoi la fel. Credeam că suntem singuri. Glasurile noastre stridente sunau ca o melodie cu acorduri înalte, ne încântau.
Pe o alee ascunsă, cu vedere spre noi, stătea această femeie. Asculta fascinată, în timp ce ne surprindea în cadre spontane. Un întreg album de gesturi dezordonate și urâțenie umană.
Când cearta s-a domolit și, epuizați, am cedat, s-a apropiat de noi.
- Nu îmi place ce văd! a spus înainte să ajungă în dreptul nostru.
Ne-a arătat fotografiile și ne-a propus să pozăm pentru ea. Într-o altă ocazie.
Am refuzat aproape politicos, dar fără prea mult succes- deja se așezase între noi și ne privea calmă, ușor amuzată:
- Sunteți doi actori desăvârșiți! Ați jucat incredibil rolul, dar ce am surprins eu nu este tocmai o ceartă.
Ne-a arătat din nou fotografiile și, spre surprinderea amândurora, în ochii noștri nu se citea ura, așa cum speram, ci doar o iubire lăsată în repaus pentru câteva clipe. Am zâmbit. Ai zâmbit și tu și, obosiți, am încuvințat revederea.
Femeia s-a ridicat fără o vorbă în plus.
- Dar cine sunteți? Și unde vă găsim? am strigat în urmă-i.
- O să vă găsesc eu, ne-a răspund grăbind pasul.
Am rămas tăcuți câteva secunde, urmărindu-i mersul lin în rochia neagră, demodată.
Avea aliură de vrăjitoare, cu părul cenușiu răsfirat peste umeri și ochii șireți de cadână.
Peste câteva zile ne-a găsit, într-o cu totul altă parte a orașului. Ne plimbam amorțiți de căldură, cu speranța găsirii unei cișmele, când ne-a întâmpinat cu brațele deschise, ca pentr-o îmbrățișare.
- Mă bucur să vă revăd. Sunteți pregătiți?
Nu eram, dar...
În timp ce ne fotografia- lângă un gard dărăpănat, în tufișul de turbarea câinelui și-n alte locuri ciudate, ne povestea despre viața ei. Din copilărie până în clipa descoperirii unei vocații-aceea de ghicitoare. Știa să ghicească în cărți, în cafea, palmă, tarot, păr capilar și prezicerile îi ieșeau întocmai. Însă nimic nu o mulțumea mai mult ca ghicitul în fotografii. Privea ore întregi portretul unui necunoscut și la final îi făcea un istoric atât de îndetaliat, încât persoana respectivă știa cu siguranță ce a făcut și ce o să facă mai departe.
Tot ce venea din partea ei părea veridic, și o ascultam fascinați, lăsând la o parte scepticismul. La final, ne-a arătat pozele:
- Văd că vă iubiți dar aveți o perioadă proastă. Lăsați-mă să vă ajut.
Astfel am ajuns să locuim într-o cameră de hotel plătită de acea femeie ciudată. După-amiezile ni le petreceam în compania ei, povestind și punând la cale expoziții în întreaga Europă, plan la care visam mai mult noi decât ea. Câteodată, voia să fotografieze mai mult de atât, iar noi o primeam în intimitatea noastră, dezvelind un umăr sau un picior în scopul prezicerii ei de netăgăduit. Iar viitorul arăta frumos în toate acele fotografii.
Zilele treceau ordonat în armonie și iubire. Ne regăseam îndrăgostiți ca la-nceput, cu vise pline de speranță și încântare, dornici de noi trăiri și bucurii...
Paradisul a încetat într-o zi de toamnă, când proprietarul ne-a anunțat că nu mai este disponibilă camera. Trebuia să plecăm, dar nu înainte de a plăti pentru câteva luni în urmă. Am strâns pozele de pe pereți în câteva albume, înjurând în șoaptă.
Ne-am despărțit cu greu de locșorul unde toate amintirile păreau că rămăseseră suspendate în aer, la fel ca imaginea lui Miriam, pe care nu am mai regăsit-o niciodată. În afară de noi doi, nimeni nu părea să știe de existența ei, nici măcar proprietarul...
