Maestrul şi Margareta

Tocmai am terminat de citit Maestrul şi Margareta, un roman care m-a surprins. Mă aşteptam la o poveste de dragoste tipică secolului 20, -nu căutasem înainte recenzii- subestimând astfel talentul scriitoricesc al ruşilor. Cu toate astea, mi-am dat seama imediat că ceva e putred...în Rusia, când două dintre personajele principale ale poveştii fac cunoştinţă cu un străin mai puţin obişnuit şi se avântă într-o discuţie legată de existenţa binelui şi a răului.
Astfel, haosul cuprinde tot oraşul la venirea acestui individ care se prezintă ca fiind specialist în magie neagră, dornic să susţină o reprezentaţie la teatrul Variete unde, cu ajutorul unui aşa-zis dirijor de cor şi a unui motan uriaş, negru şi vorbitor, exploatează lăcomia spectatorilor, oferindu-le bani falşi şi rochii ce dispar o dată cu ieşirea posesoarelor din clădire. Şi fiindcă, aşa cum se spune, Diavolul e în detalii, acesta nu se mulţumeşte doar cu atât, ci are grijă să răspândească panica şi nebunia printre toţi pseudo-intelectualii din cercurile de literatură şi teatru, astfel încât aproape fiecare dintre ei ajunge să facă o vizită la clinica de psihiatrie a celebrului doctor Stravinski.
Umorul negru al lui Bulgakov este evident încă de la primele pagini (oare întâmplător Diavolul lui e german?), iar cele două planurile paralele- Judecata lui Yeshua şi scandalul produs de Woland şi suita lui în societatea moscovită- sunt legate prin povestea Maestrului şi a soţia sale de taină, Margareta, a căror dragoste sfidează timpul, spaţiul şi chiar moartea.
Spunea cineva că acest roman nu se citeşte, ci se simte. Avea dreptate. Similitudinile dintre carte, Faust al lui Goethe şi opera omonimă a lui Gound- pactul cu diavolul, Noaptea Valpurgiei, personajul feminin Margareta- m-au dus cu gândul la starea pe care am avut-o asistând la piesa de teatru de la Sibiu. Acelaşi efect, aceeaşi plăcută nedumerire.

Vis

- Mie nu-mi plac copiii! a exclamat femeia, sorbind meticuloasă din paharul cu picior. Rujul roşu-aprins s-a întins peste buzele subţiri, dând impresia că cineva i-ar fi furat un sărut grăbit. Ce să fac cu copiii? Să stau toată ziua după fundul lor, să mă agit la prima lacrimă, la primul urlet...
Ceilalţi clienţi ai restaurantului o priveau într-o tăcere uimită. Solista cânta cu ochii închişi, voit neatentă la spectacolul dintre mese.
- Am o carieră, domnilor, o carieră pe care o respect...Tinereţea e prea scurtă pentru a face copii! continuă femeia, aşezându-şi mai bine pe umeri blana de leopard.
Un domn îi întinse o ţigară şi-i cuprinse mâna în semn că trebuie să înceteze. Ea mulţumi şi începu să râdă zgomotos.
- Credeţi că glumesc?! Parcă aţi fi nişte miei proşti, nu vă daţi seama că suntem manipulaţi să urmăm nişte etape impuse de Ei! Nimic din ce vedeţi nu e alegerea noastră, fraierilor ce sunteţi! Ne-au adus aici, promiţându-ne viaţă, dar în schimb...
Femeia se opri în momentul în care simţi o mână pe umărul său drept şi privi enervată în jur, căutând aprobare. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume albastre o ridicară de la masă mai mult cu forţa şi dispărură cu ea dincolo de uşile restaurantului.
Muzica răsuna mai veselă ca înainte şi mesenii îşi reluară cina. Atmosfera reveni la normal.
Afară, străzile erau atât de luminate încât părea ziuă. Chipurile oamenilor erau albastre, verzi, portocalii sau galbene, în funcţie de reflectoarele pe sub care treceau. Maşini alimentate cu apă alunecau fără zgomot peste podurile proaspăt înălţate, străjuite de copaci înverziţi.
Era târziu, şi totuşi puţini dormeau. În fiecare zi, după orele de muncă, atracţiile erau atât de mari încât oamenii uitau de oboseală şi se aventurau în localuri, la spectacole de pantonimă, concerte sub o cupolă imensă de sticlă, restaurante cu meniuri sofisticate, meditaţii, cluburi de noapte.
Băutura curgea în valuri din fântâni de marmură, racii se zvârcoleau în farfurii, ţigările fumegau în scrumiere enorme, muzica răsuna din toate colţurile lumii, sinistră şi îmbietoare.
Dimineaţa, istoviţi, se retrăgeau acasă şi dormeau neîntorşi, fără vise, fără visuri, fără gânduri şi aşteptări. Timp de 10 ani, în fiecare noapte. Uitând toţi cum se simte pământul natural sub picioare, cum arată cerul albastru de mai, cum sună cântecul păsărilor, cum se văd stelele noaptea...
Numai în somn sentimentele reveneau cu intensitate, amintindu-le trecutul. Dorul de Terra se închega abia în vise, aducând cu el imagini uitate, locuri pierdute, chipuri cunoscute, senzaţia de apartenenţă. Pe cât de vulnerabili erau în timpul zilei, noaptea oamenii cunoşteau puteri nebănuite, capabile să distrugă un întreg sistem de manipulare în masă bine pus la punct, aproape perfecţionat de conducători. Nimeni nu ştia exact cine sunt aceşti conducători, dacă ei există în realitate, însă fiecare dintre locuitori putea jura că în unele nopţi văzuseră patrulând pe străzi bărbaţi îmbrăcaţi în costume albastre, elegante. Ce voiau de fapt, nu îşi puteau închipui. Şi nici nu le păsa. Atât timp cât totul era bine, iar dimineţile veneau senine, fără amintirea viselor, nu aveau nevoie de niciun răspuns...