Am mers pe o stradă pustie pe urmele tale. Piciorul săpa adânc în zăpadă, fumul rămânea în aer ca o dovadă că încă există vicii. În liniștea tremurătoare am încercat să ucid și ultima rămășiță de rațiune, plângând dens ca o ploaie de vară.
Nu ți-a plăcut finalul meu, acum va trebui să îl rescriu, dând un sens cuvintelor. De parcă ele ar ajuta cu ceva.
Ți-am spus că nu-mi plac bărbații cu părul lung și ți-ai lăsat creastă. Ți-am spus că nu-mi plac hipsterii, și te-ai ras complet. Ți-am spus că nu-mi plac pușcăriașii și ai scuipat cu scârbă-n șanț, trăgând apoi din țigară.
Te-am urmat orbește prin pădurea albă, tremurând de frig.
Ți-am spus că nu îmi place jacheta ta, ai aruncat-o. Ți-am spus că nu-mi place cum mă privești, ai privit în altă parte. Ți-am spus că nu te iubesc, ai plecat.
De parcă n-ai ști că atunci când am învățat să vorbesc, am spus numai cuvinte urâte. Ce rost au, dragul meu, sentimentele, atunci când în jur e doar iarnă? Niciun vin nu e suficient de fiert încât să ne încălzească sufletele și așa amorțite de prea mult urât.
Am rămas în urmă, ca de obicei, strigându-ți numele până când și-a pierdut sensul. Alex nu mai pare atât de frumos rostit de buze înghețate.
Apoi m-am apucat să rescriu un final fericit, cu un cămin în care troznesc lemne și o pătură groasă care ne acoperă până la bărbii. Mirosul de scorțișoară, pe care știu că îl adori, plutește prin cabană, iar tu fredonezi o melodie de la Queen. Ba nu, nu fredonezi fiindcă nu ai voce, doar asculți, frecându-mi mâinile într-ale tale. Ce să mai pun în jur, un fotoliu învelit în catifea roșie, o pisică torcând liniștită? Sau să descriu în continuare fericirea pe care o simt când sunt lângă tine? Dacă îți plac minciunile, să știi că sunt fericită. Și afară ninge ca în poveștile de Frații Grimm.
Spune-mi, nu este finalul pe care ți-l doreai? Noi doi, undeva în munți, știuți de nimeni, doriți de nimeni, adoptându-ne reciproc precum doi bătrâni cu teamă de moarte-n priviri.
