Atunci s-a produs ruptura. A fost lină, fără lacrimi și dramă inutilă, fără regrete și promisiuni înșelătoare. Ne-am desprins treptat, pe nesimțite, și am rămas ca doi străini care nu mai au ce își spune.
A fost epuizant să îți veghez somnul, mereu cu lacrimi în ochi după o altă nereușită sau umilință dureroasă. Nu ai avut auz pentru strigătul meu mut, nu am avut răbdare pentru tăcerile tale. Ne-am încăpățânat să fim fericiți când fericirea era deja o noțiune fără sens, iar viitorul din ce în ce mai trist.
Nu ai înțeles nimic din ceea ce sunt și îmi doresc, la ce îmi palpită sufletul și ce mă doare, deși ți-am oferit totul. M-am dezvăluit cum nu am mai făcut-o față de nimeni, și am primit în schimb tăcere și răceală.
Nu-mi pare rău. Am încercat, am eșuat, ca fiecare om. Aceasta este o scrisoare de adio. Adio celei care am fost și rămas bun tuturor lucrurilor frumoase ce ar fi putut să se întâmple, dacă sufletul meu nu s-ar fi lovit de atâtea ori de rigiditatea zidului pe care ți l-ai construit în jurul tău. Am să-mi îngrop sensibilitatea ca pe un complice trădător și am să dau uitării, ca de fiecare dată, nenumăratele eșecuri. Iar obrazul tău nu va cunoaște întristarea, căci suferința aceasta nu este menită pentru amandoi!
