Zei pentru o clipă

...Era o zi frumoasă, poate puţin prea caldă, de iunie. Soarele lumina orbitor câmpurile cu pistrui roşii de maci şi, în goana trenului, întreg peisajul părea o pictură impresionistă, sau pur şi simplu o iluzie.
Eram de trei ore pe drum, dar îmi păreau o veşnicie şi regretam că petrec atât de mult timp în mirosul de mucegai al trenului. Prietenul meu dormea alături, cu fruntea rezemată de geam, iar cartea de pe genunchii lui aluneca încet, cu fiecare cotitură. Era o ediţie în original a unui roman de Balzac; încerca să înveţe franceza dar se oprea la fiecare două propoziţii răpus de plictiseală.O muscă i se agita în păr.
  Câţiva călători citeau cu voce tare bancuri, dar cum erau prea departe să-i aud bine, mă mulţumeam cu zgomotul veseliei lor. O oaie, două oi, trei oi...E ciudat să numeri oi ca să adormi, dar e şi mai ciudat să laşi totul în urmă, cum a făcut eroul lui Haruki Murakami, şi să pleci în căutarea unei oi fantastice cu o stea maronie pe spate care are puterea de a manipula voinţa oamenilor ...
 Când m-am trezit, eram deja în gară. Grupul gălăgios trecea pe lângă noi în şir indian. I-am dat un cot prietenului meu, a mormăit ceva apoi a deschis ochii nedumerit, ca şi cum se aştepta să-l întâmpine lumina şi mobila din camera lui.
 - Am ajuns.
Ne-am luat puţinele bagaje pe care le aveam şi am coborât. Aerul de munte era atât de răcoros încât am simţit nevoia să inspir adânc. Parcă ajunsesem în altă ţară. În depărtare, crestele munţilor păreau că se unesc exact în spatele oraşului, ca două pamle care protejează flacăra unui chibrit aprins. Totul, în comparaţie cu ei, părea foarte mic şi chircit. Eu însămi simţeam nevoie să mă aplec ca sub o greutate care ameninţă să mă strivească.
 După plecarea trenului, peronul a rămas pustiu. Am consultat încă o dată harta mototolită pe care o aveam la noi şi ne-am îndreptat spre cabana "Trei flori". Pe drum, prietenul meu lansa ipoteze amuzante asupra alegerii numelui. În ciuda aşteptărilor, locul era într-adevăr foarte frumos. O grădină plină cu flori- "Vezi, nu sunt doar trei!" înconjura o casă de lemn cu două etaje şi o mansardă unde urma să locuim următoarele două săptămâni. Doi pechinezi bătrâni ne-au întâmpinat lătrând, urmaţi de o femeie durdulie, rumenă în obraji- Să fie aerul proaspăt de munte cel care îi face să arate atât de sănătoşi?, m-am întrebat în gând, în termeni mai puţini literari, desigur.
 Prietenul meu m-a ajutat cu bagajele şi am urcat în cameră. Un pat şi o noptieră pe care trona o vază cu flori erau singurele obiecte din încăpere. Mirosea puternic a ceară de parchet şi a plante verzi.
 - Îmi place aici! am exclamat după ce proprietara ne-a lăsat singuri.
 Fereastra dădea înspre curte şi dincolo de aceasta se zăreau munţii. Păreau decupaţi dintr-o reclamă şi lipiţi direct pe cer.
 După ce am recuperat cele trei ore mâncând pe săturate, am ieşit să ne plimbăm prin orăşel. Puţinii trecători ne dădea bună-ziua. Ciudat lucru, oamenii de la munte, deşi izolaţi de viaţa marilor metropole, sunt mult mai amabili şi prietenoşi decât ceilalţi. Poate şi apropierea naturii îi face să fie aşa...
 Nu eram echipaţi corespunzător, totuşi  am urcat până aproape de creastă. Când mai aveam puţin, am făcut o pauză de hidratare. Nicăieri nu mai era semnal în afară de piatra pe care stăteam. Dacă ne îndepărtam un metru, se pierdea. Prietenul meu a botezat-o Piatra vodafone şi, tot comentând beneficiile unei astfel de loc, am urcat mai departe.
 Soarele se juca de-a v-aţi ascunselea printre crengile de brazi, obligându-ne să ne punem şi apoi să ne dăm jos jachetele, din minut în minut. Ieşind din pădure, razele lui ne înfierbântau obrajii.
 -Mi-ar plăcea să avem o casă aici, a spus prietenul meu, când am ajuns în vârf. Exact în locul ăsta.
S-a aşezat pe un buştean şi şi-a aprins o ţigară. Părea că şi pe el îl încearcă acelaşi sentiment ca şi pe mine. Un sentiment de libertate şi de putere. Ca şi cum tot ce se afla la poalele munţilor ne aparţinea...Case, grădini, plante, razele soarelui şi oamenii. Mai ales oamenii! Oare aşa se simţea şi oaia fantastică?
 - Şi mie, am răspuns cu întârziere. Poate într-o zi....
 Atunci el s-a ridicat şi m-a cuprins în braţe. Vântul bătea din toate părţile, răsfirându-mi părul pe obrazul lui. Şi totul părea ca un vis...
 Când am coborât, deja se înnopta. Întotdeauna, întunericul la munte pare mai intens şi mai plin de tenebre, însă eram puternici şi liberi, de ce ne-am fi temut?