Așteptam cu sufletul la gură să vină vara, anotimpul amintirilor cu iz de alge. Îmi era dor. Stăteam picior peste picior pe o bancă din gara năclăită de oameni și ploaia cădea rece, mărunt, peste umbrelele în culori mohorâte. Ceasul mare din gară- ceas pentru care aveam o fascinație inexplicabilă- arăta orele cincisprezece zero doi. Număram secundele gândindu-ne cât de frumos ar fi să dureze cât mai mult întârzierea trenului, să nu mai ajung la București.
Uram capitala, mi se părea că îmi fura constant clipe frumoase petrecute în orașul vacanțelor mele. Uram și mai mult oamenii din el, cu stilul lor repezit și irascibili, cu privirea încruntată atât de des încât, dacă vedeam un om zâmbind singur pe stradă, mă gândeam că e nebun!
Uram șoferii care foloseau din abundență claxonul pe post de înjurături și statul la cozi eterne. Uram moda care se perpetua absurd așa încât fiecare individ își pierdea identitatea devenind un grup amorf. Rareori ieșeau în evidență, și nu în sensul bun al cuvântului. Uram diminețile petrecute pe balconul camerei de cămin unde se auzea amplificat fiecare zgomot al străzii. Uram profesorii plictisiți de repetat aceleași materii și examenele fără noimă urmate de note pe măsură.
Cincisprezece zero cinci.
Pendulul aluneca domol, făcându-mi parcă în ciudă. Oamenii începeau să se agite pe peron. O tanti îmbrăcată într-un costum roz, cu o plasă de rafie proptită de picior, și alte două în mâini, ofta zgomotos căutând în jur pe cineva care să o audă: "Mno, iar întârzie! Și fii-miu sigur nu s-a trezit încă să mă aștepte la București, doarme juma de zi! E vina noastră, a femeilor, că bărbații sunt așa iresponsabili. Îi educăm prost, asta-i!"
Lângă ea, un bărbat își ștergea tălpile pantofilor în băltoaca proaspătă.Lângă mine, bunicul scutura umbrela de care nu mai avea nevoie; ploaia încetase lăsând locul unui soare timid.
Îmi părea din ce în ce mai rău că plecam și mă gândeam cu groază la lunile următoare. De ce mă înscrisesem la Universitatea din București, când puteam găsi o facultate mai aproape de casă? Sau, cum făcuseră multe dintre prietenele mele, un loc de muncă în orașul meu. Cine spune că trebuie să avem toți o diplomă?
Agale, ca un bătrân toropit de boli, trenul a intrat în gară. Am urcat printre ultimii, cu privirea mereu spre oraș, și spre bunicul făcându-mi semne de La revedere de pe peron. Nu știam pe atunci că n-am să-l mai revăd niciodată, nici pe el, și nici casa cu prispă răcoroasă în care stătusem de atâtea ori tolănită, citind sau visând la cât de frumos ar fi să locuiesc într-un oraș mare.
