Atelierul

În vara aceea eram încă studentă şi îi parea că voir rămâne mereu aşa, fiindcă nu-mi dădeam niciun interes în a finaliza studiile. Era perioada în care îmi petreceam serile prin baruri şi cafenele ieftine, legând prietenii anoste cu oameni de toate vârstele, dispuşi să-mi plătească consumaţia (destul de modestă), în schimbul unor promisiune ce nu aveau să fie îndeplinite niciodată.
 Timpul părea că stă în loc, şi eu o dată cu el.
În fiecare noapte aveam acelaşi vis: mă aflam într-un vagon gol ticsit cu miros de rânced şi de vomă, mergând spre nicăieri, căci nu existau gări. La fiecare fereastră puteam zări un singur peisaj, câmpul ars acoperit de ceaţă.
 Dimineaţa mă trezeam cu senzaţia ciudată că nu ştiu unde mă aflu. După ce îmi turnam apă pe faţă şi păr, mă afundam în fotoliul de pe balcon şi fumam ţigară după ţigară, până mi se făcea greaţa. Aşteptam seara, să-mi pot reîncepe turul cafenelelor.
 Într-o seară dintr-acelea ploioase, am încercat un local nou, Bistro...ceva. Era o încăpere îngustă şi întunecată, unde se fuma mult şi se asculta numai hard rock. Nu zăream nicio figură cunoscută, aşa că m-am aşezat într-un colţ la o masă şi am comandat un ceai. Treizeci de minute mai târziu, a venit chelneriţa cu o ceaşcă plină cu apă aromată care avea gust de spălătură. Sorbind încet şi cu dezgust, m-am abandonat în visare. Nu planuri de vacanţe la Paris sau bărbaţi chipeşi şi sentimentali, ci pur şi simplu o letargie încurajată de muzica aritmată şi fumul gros al propriei ţigări.
 În timp ce leneveam astfel, în faţa mea s-a aşezat un bărbat şi, fără introducere, mi-a spus:
- Noi ne cunoaştem!
Fără a fi surprinsă- căci o fată singură într-un bar e o ţintă destul de facilă pt bărbaţi- l-am analizat îndelung, încercând să-mi dau seama dacă şi de unde îl cunosc.
- Anul trecut, în vară...m-a ajutat el.
Era un individ de statură medie, cu o claie de păr negru în cap şi o mustăcioară demodat tăiată deasupra buzelor subţiri. În timp ce îl priveam, zâmbea subtil, jucându-se cu o pipă veche, decojită.
 Nu chipul, ci pipa aceea m-a făcut să-mi amintesc de cel care, cu un an în urmă, m-a acostat pe stradă şi m-a invitat la o cafea, câteva străzi mai încolo. Am acceptat din lipsă de bani şi de ocupaţie, însă a fost o seară plictisitoare, încheiată cu o partidă zbuciumată, ca o defulare din partea amândurora. Spre dimineaţă, asudat şi liniştit, şi-a aprins pipa şi, cu privirile pe fereastra balconului, a fredonat o melodie cunoscută.
- Da, asa e, am recunoscut fără pic de veselie că îl revăd.
 După care a urmat un potop de întrebări din partea lui: Ce ai mai făcut? Tot acolo stai? Ti-ai găsit ceva de lucru? Mai trăieşte motanul? ca şi cum suntem doi prieteni buni care se revăd după mult timp.
 Am zâmbit plictisită, răspunzând sporadic cu intenţia de a-l îndepărta.
 - Ştii, sâmbătă mă însor!
"De parcă mi-ar păsa!"  Totuşi l-am privit curioasă. Ce voia de la mine?
- Am întâlnit o fată minunată.
- Mă bucur, am răspuns, deşi tonul vocii sugera altceva.
- Ne căsătorim la biserica...la ora...
Mi-am mai aprins o ţigară şi l-am ascultat absentă. Entuziasmul lui mă dezgusta, neînţelegând ce poate fi atât de minunat în a te culca toată viaţa cu aceeaşi persoană. Aceeaşi figură dimineaţa, la cafea, aceeaşi figură seara, la cină, acelaşi sforăit zgomotos noaptea, aceleaşi tabieturi obositoare şi certuri frustrante...
 Între timp, fără să observ, mi-a comandat o cafea. Zâmbea frumos, deşi avea dantura strâmbă. L-am privit mai atentă; oare cum arăta minunăţia lui de fată?
 Abia târziu mi-am dat seama că vorbea despre altceva. Mă invita la el.
- Poftim?
- Ştii, am putea vedea un film...
- Un film?! am întrebat sarcastică, mirându-mă sincer cât de diplomat devenise.
- Da, de ce nu?
Într-o fracţiune de secundă m-am gândit: Ce am de pierdut? Nimic. În fond, poate era ultima lui escapadă înainte de a se înhăma la o viaţă plictisitoare, lipsită de noutate.
 Prin urmare, l-am însoţit acasă. Porst spus acasă, de fapt era atelierul lui; o încăpere puţin mai mare decât un garaj, cu o saltea aşezată direct pe podea şi două scaune din paie frumos împletite. Nici urmă de tv sau laptop pe care să putem vedea un film.
 Pe un şevalet zăcea neterminat un portret de femeie, pe jos erau împrăştiate tuburi de culoare, pensule, paleta murdară, scrumiere pline până la refuz şi resturi de mâncare uscată.
 Mirosea a tempera şi a încins, deşi mica fereastră era larg deschisă.
 În raza de soare pătrunsă înăuntru pluteau firicele de praf. O atmosferă boemă pe care abia atunci o puteam asocia cu imaginea posesorului ei.
 Numele lui era Daniel şi din seara aceea, atelierul a devenit casa mea, un locşor ascuns de privirile şi bănuielile minunatei soţii.
 Tot din acea seară, abandonând facultatea şi stilul meu de viată dezordonat, am încetat să mai visez vagonul pustiu al trenului mergând spre nicăieri.

O muză tristă

 Trecând pe lângă un şir de vitrine, o imagine m-a făcut să tresar.
Crezând că-i o iluzie, m-am oprit şi am privit fata din oglindă.
 Era o eu mai clară, mai albă, mai frumoasă.
Mai cum aş vrea să fiu,
fără speranţe fade, prejudecăţi şi temeri.
Toţi cei din jur treceau nepăsători,
mergeau parcă-n reluare şi-nţelegeau puţine.
 " E ficţiune pură. Asta scrie prostii.
 Noi vrem doar acţiune, mult sex şi bancuri proaste.
Luăm pulsul vieţii şi ne ghidăm după Azi,
ce-mi pasă mie a cui era reflecţia?...
Trăim doar prea puţin ca să citim palavre!"
 Şi-am aşteptat să treacă şi ultimul străin
să mă privesc mai bine,
 să pot spune: "Sunt eu!"
Dar clipa a trecut, şi-am redevenit
"doar o muză tristă într-un oraş anost"

Dragă Miruna

Într-o zi de duminică, ne-am strans mai multe familii în curte la ţară, unde am întins o masă de sărbătoare. Eram acolo fraţi, surori, verişori de toate felurile, copii, tineri şi bătrâni având ca singur lucru în comun gradele de rudenie.
 Masa era lungă de aproape trei metri, ca la o nuntă, astfel încât nu puteam auzi ce se vorbeşte la celălalt capăt. Şi nici nu mă interesa. La dreapta mea stătea un puşti spre care evitam să-mi îndrept privirea fiindcă mânca scârbos. La stânga se aşezase una din multele verişoare despre a cărei existenţă habar nu aveam. Era o fată comună la prima vedere. Slăbuţa, cu părul împletit pe spate, purtând o rochie albă, aproape transparentă în soare. Mânca încet, parcă cu silă, şi în mod sigur nu asculta conversaţiile din jurul ei.
 Văzând-o distrată, m-am întors spre ea şi am întrebat-o cum o cheamă. În vacarm nu a înţeles întrebarea, şi s-a aplecat spre mine. Îi mirosea părul a zambile. M-am bâlbâit puţin, apoi am repetat:
 - Cum te cheamă?
-  Miruna.
Atunci, crezându-mă amuzant şi curtenitor, am început să-i cânt : "Dragă Miruna, îţi spun printre şoapte, îmi place cămaşa ta de noapte".
 Ea şi-a întors privirea de la mine şi peste cinci minute am surprins-o exminându-şi discret rochia. Mi-a venit să râd, dar m-am abţinut.
 Adunarea era atââât de plictisitoare, încât am început să-mi analizez verişoara. Era cam de-o seamă cu mine sau cu un an-doi mai mică. Părea genul de fată care vorbeşte doar cu apropiaţii şi doar în termeni politicoşi. Genul care la liceu sau facultate, unde o fi, ia mereu note bune şi stă doar în prima bancă, bot în bot cu profesoara. I-am analizat mâinile; clar nu ştiu ce-i munca. Fine şi aproape fragile...bune doar de sărutat. Inevitabil, privirea mi-a alunecat pe genunchii dezgoliţi, albi şi părând foarte fini, apoi pe mijlocul subţire şi sânii destul de proeminenţi.
 În tot acest timp, fără să ştiu, ea mă privea cu o expresie întrebătoare. Am roşit probabil ca un amator prins la furat de cireşe în livezile vecinilor.
 Cu un gest teatral şi răsfăţat, ea a împins farfuria şi s-a ridicat de la masă, privindu-mă cu subînţeles. M-am ridicat şi eu, sub ochii nemulţumiţi ai bătrânetului, şi am urmat-o. M-a dus pe o păşune, pe care două vaci negre păreau stăpâne absolute.
 "Poate nu e chiar aşa tocilară..." m-am gândit atunci, cu speranţa să nu-mi vorbească despre Kant şi Nietzsche. Fetele cred că, dacă ştiu mai multe, sunt plăcute pentru cunoştinţele lor, nu pentru felul în care arată....Ca şi cum ar putea compensa cu ceva...
 Miruna s-a întins în iarbă, cu faţa luminată de soare. Un fior rece mi-a trecut pe şira spinării când rochia i-a alunecat de-a lungul pulpei, dezgolind-o. Deşi avea ochii închişi, părea conştientă că o admir. M-am întins şi eu lângă ea, ca un căţel tăcut şi credincios.
 - Mai cântă-mi ceva, a murmurat ea, şi abia atunci mi-am dat seama ce buze expresive are.
Am început să fredonez o melodie oarecare, într-o engleză stâlcită şi la sfârşit, în loc de aplauze, m-a învăluit cu un potop de râs.
- Cânţi groaznic!
- Atunci de ce m-ai pus?
- Am vrut să-ţi dau o şansă.
Am tăcut amândoi multă vreme. Deja o uram pe Miruna, atât de mult încât i-aş fi sfâşiat rochia şi....Soarele îmi pârjolea faţa, voiam să plec. M-am ridicat, cu intenţia asta, dar ea m-a prins de picior, cu un gest trecător:
- Unde pleci?
- Nu ştiu, mă plimb...Credeam că m-ai adus aici să-mi spui ceva.
- Nu eu te-am adus, tu ai venit. Dacă nu mi-ai fi rudă...
- Ce?
(Într-o fracţiune de secundă m-am gândit cât de apropiată îmi poate fi şi dacă asta m-ar putea opri să o am).
- ...aş crede că eşti un pămpălău.
Cu un ropot de înjurături pe buze, am plecat spre casă. Însă, din acea zi mă trezesc cu gândul numai la ea, la pulpele fine şi parfumul de zambile. Şi fredonez ca un idiot: " Dragă Miruna..."